Cu un sfert de veac în urmă, în 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei de la Cernobîl făcea explozie, împrăştiind în atmosferă miliarde de particule radioactive.

Masa atmosferica de presiune ridicată care „stapânea” Marea Câmpie Rusa, exact ca în zilele de astăzi, în mişcarea ei de rotaţie trimitea spre vestul Europei, sub cerul senin şi soarele fierbinte al primăverii, o puzderie de elemente de diferite compoziţii şi origini, parcă într-un scenariu de film în care protagoniştii mor cu zâmbetul pe faţă.

Autorităţile române de la acea vreme, printre care şi „savanţi de renume mondial” (de parcă or fi cei de azi mai breji) au decis din considerente doar de ele ştiute, să tacă. Deşi posturile socialiste şi cele occidentale, urlau toată ziua despre accident, la noi, totul era lapte şi miere.

În zilele de 1 şi 2 mai, valorile radiaţiilor au atins în România valorile maxime. Vreme superbă, în care toată populaţia ţării era la plajă, ştrand, munte, iarbă verde, plimbare.

Radioactivitatea era măsurată de laboratoarele de specialitate „ataşate” Direcţiilor de Ape, dar rezultatele observaţiilor se trimiteau, prin fir direct, laboratorului central de la Afumaţi. Era interzisă dezvăluirea lor, în perioada accidentului, fiind transmise doar liderilor Comitetului Judeţean PCR.

Secretomania atinsese cote absurde, deşi, la o adică, în „normalitatea” liniei de conduită tipică comunismului. Colegii, în prima perioadă au început să îşi măsoare nivelul de radioactivitae cu aparatul „Gamarad” din dotare, fabricat în URSS (unde altundeva?) până când acesta a fost dosit, tot din considerente de secret de stat. Toţi „piuiau” pe tot corpul, mai ales în zona tălpilor, mai puţin o colegă, care gravidă fiind, circula mai puţin.

După cum spuneam, în zilele de 1 şi 2 mai, aproape toată populaţia ţării a fost expusă iradierii. Când într-un târziu, „cei mai iubiţi dintre pământeni” au văzut că „e groasă rău de tot” au dispus să se împartă pastile cu iod. Prea târziu! Tiroida noastră înghiţise de toate, inclisiv izotopi de stronţiu, cu timp de înjumătăţire de 25 de ani.

Observaţiile făcute în aer, apă şi la nivelul solului, au determinat sfaturi tardive: să stăm în casă, să spălăm verdeţurile, să ne ferim de ceapă, spanac şi salată, în care erau concentraţiile cele mai mari.

Într-o discuţie avută, ani mai târziu, cu o personalitate medicală a medicinei târgu-mureşene, profesorul universitar, mi-a recunoscut cu amărăciune, că după Cernobîl, au „explodat” cazurile de leucemie şi cancer de piele la copii în România.

Pentru nostalgici: cele scrise mai sus erau suficiente ca Ceauşeştii să fie împuşcaţi ! Nu era nevoie de alte 1100 de victime pentru a justifica lovitura de stat! Deşi, la vremuri noi, tot ei!

Când moartea împlineşte 25 de ani

Cu un sfert de veac în urmă, în 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei de la Cernobîl făcea explozie, împrăştiind în atmosferă miliarde de particule radioactive.

Masa atmosferica de presiune ridicată care „stapânea” Marea Câmpie Rusa, exact ca în zilele de astăzi, în mişcarea ei de rotaţie trimitea spre vestul Europei, sub cerul senin şi soarele fierbinte al primăverii, o puzderie de elemente de diferite compoziţii şi origini, parcă într-un scenariu de film în care protagoniştii mor cu zâmbetul pe faţă.

Autorităţile române de la acea vreme, printre care şi „savanţi de renume mondial” (de parcă or fi cei de azi mai breji) au decis din considerente doar de ele ştiute, să tacă. Deşi posturile socialiste şi cele occidentale, urlau toată ziua despre accident, la noi, totul era lapte şi miere.

În zilele de 1 şi 2 mai, valorile radiaţiilor au atins în România valorile maxime. Vreme superbă, în care toată populaţia ţării era la plajă, ştrand, munte, iarbă verde, plimbare.

Radioactivitatea era măsurată de laboratoarele de specialitate „ataşate” Direcţiilor de Ape, dar rezultatele observaţiilor se trimiteau, prin fir direct, laboratorului central de la Afumaţi. Era interzisă dezvăluirea lor, în perioada accidentului, fiind transmise doar liderilor Comitetului Judeţean PCR.

Secretomania atinsese cote absurde, deşi, la o adică, în „normalitatea” liniei de conduită tipică comunismului. Colegii, în prima perioadă au început să îşi măsoare nivelul de radioactivitae cu aparatul „Gamarad” din dotare, fabricat în URSS (unde altundeva?) până când acesta a fost dosit, tot din considerente de secret de stat. Toţi „piuiau” pe tot corpul, mai ales în zona tălpilor, mai puţin o colegă, care gravidă fiind, circula mai puţin.

După cum spuneam, în zilele de 1 şi 2 mai, aproape toată populaţia ţării a fost expusă iradierii. Când într-un târziu, „cei mai iubiţi dintre pământeni” au văzut că „e groasă rău de tot” au dispus să se împartă pastile cu iod. Prea târziu! Tiroida noastră înghiţise de toate, inclisiv izotopi de stronţiu, cu timp de înjumătăţire de 25 de ani.

Observaţiile făcute în aer, apă şi la nivelul solului, au determinat sfaturi tardive: să stăm în casă, să spălăm verdeţurile, să ne ferim de ceapă, spanac şi salată, în care erau concentraţiile cele mai mari.

Într-o discuţie avută, ani mai târziu, cu o personalitate medicală a medicinei târgu-mureşene, profesorul universitar, mi-a recunoscut cu amărăciune, că după Cernobîl, au „explodat” cazurile de leucemie şi cancer de piele la copii în România.

Pentru nostalgici: cele scrise mai sus erau suficiente ca Ceauşeştii să fie împuşcaţi ! Nu era nevoie de alte 1100 de victime pentru a justifica lovitura de stat! Deşi, la vremuri noi, tot ei!

Postat de pe data de 26 apr., 2011 in categoria Civism, Evenimente. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,218 ori.

Publica un raspuns