Încă de la debutul (târziu) din 1975, Cornel Ungureanu e perceput ca un inconformist rafinat, profesând o critică neconvenţională, atrasă mai curând de voluptatea livrescă a foiletonului şi de o elaborată expresivitate, debordând de ironie şi dispoziţie confesivă, decât de oficiul aşa-zicând canonic, militant estetic al criticii timpului. Deşi raportul pe care îl scrie la apariţia volumului cu titlu ironic-proustian, La umbra cărţilor în floare, e predominant descriptiv şi se menţine în literalitatea cărţii, Nicolae Manolescu nu trece cu vederea apetenţa pentru „epicizarea comentariului” şi suspectele „libertăţi îngăduite” ale unui discurs ce „transformă pagina de critică literară într-o scenetă cu personaje şi dialoguri”. Ca şi verva parodică, venită dintr-un fel de empatie jubilantă şi cucerind teritorii vaste ale analizelor, sau sintaxa contrapunctică a textelor în care efervescenţa ideii operează cu insistenţă în domeniul ineditului. Interesant e că, deşi construită în formula tipică a culegerilor de recenzii, cartea conţine indiciile unei vocaţii sintetice şi sistematice, atrasă de perspective panoramice vaste asupra ansamblului literaturii. Atenţia e focalizată, de fapt, pe dinamica unor structuri de adâncime şi pe descrierea unor analogii revelatoare, iar miza va fi, de acum înainte, după cum observă Cornel Moraru, „construcţia, sinteza critică de mari proporţii”.
Deja în Proză şi reflexivitate, cartea publicată doi ani mai târziu, Cornel Ungureanu se vede „la jumătatea drumului între lectura imediată şi exegeza plurală”, deşi explorarea unui concept-cheie, capabil să ofere accesul la pluralitate şi avantajele unei viziuni globale se află abia la început. În orice caz, analizele se impregnează, de acum, aproape până la suprasaturaţie, de informaţii contextuale, operele începând să fie citite cu fervoarea unei arheologii a biografiilor lor iar interpretarea profitând masiv de investigaţia documentară. De fapt, devine tot mai explicită o fascinaţie a soluţiilor alternative, a inaugurării de căi subterane prin care poate fi cartografiat un relief de adâncime al literaturii, a cărui tectonică inaparentă să poată justifica logic intuiţii cu consecinţe vaste. Fireşte, graficul unor astfel de energii subterane ar servi unei construcţii de amploare, care să integreze şi sistematizeze inedit fenomenologia culturii.
Incitant, în opera lui Cornel Ungureanu, e faptul că toate etapele de elaborare treptată a conceptului dominant al criticii lui culturale se reactualizează metodic în structura mereu instabilă, mereu metamorfică, la care conceptul ajunge la un moment dat. Deşi formularea efectivă a conceptului de geografie literară se produce abia în volumul al doilea din Imediata noastră apropiere (separat de un întreg deceniu de primul), atât tatonările metodologice cât şi analizele din volumele anterioare rămân funcţionale şi sunt reactivate ulterior în proiectul aflat în continuă expansiune al unui concept esenţialmente nedefinitiv şi dinamic. Imediata noastră apropiere uzează, pentru prima dată, de metoda monografică, aplicată specificului bănăţean, incluzând, într-o formulă interpretativă programatic anti-canonică (un colaj regizat cu minuţiozitate de interpretări, memorialistică, reportaje sau transcrieri de tot felul) o mult mai tranşantă angajare teoretică. Majoritatea argumentelor de care construcţia conceptuală a geografiilor literare va profita în cărţile următoare transpar deja din scenariul eseistic: relaţia dintre spiritul locului şi zeitgeist, respectiv vârstele modernităţii, mitul provinciei şi nostalgia imperiilor destructurate, complementaritatea subtilă a Centrului cu marginile dar, mai ales, incitantele ipoteze comparatiste din care rezultă serii analoage de opere şi scriitori aparţinând unor vecinătăţi geografice şi spirituale. Toate alcătuiesc un vizionarism radical într-o carte ale cărei ambiţii necesită încă un deceniu şi mai bine pentru a putea fi cu adevărat concretizate.
La fel de simptomatică e şi aparenta discontinuitate a proiectului de elaborare a unui concept integrator de istorie şi critică literară, care e fragmentat de două monografii la fel de atipice şi contrastive reciproc (cea dedicată lui Mircea Eliade şi aceea despre Petru E. Oance), de experimentele diaristice din A muri în Tibet şi Despre regi, saltimbanci şi maimuţe sau de cele două volume dedicate literaturii din exil. Discontinuitate, repet, aparentă, pentru că toate genurile şi registrele operei lui Cornel Ungureanu sunt nu doar convergente ci consubstanţiale, ele rulând acelaşi fond irepresibil de obsesii şi intuiţii şi sondând în folosul aceluiaşi master-plan vizionar. Unul din factorii de coeziune e, cum s-a observat, chiar autoreferenţialitatea explicită a scrisului şi dimensiunea sa autoscopică, autospeculativă. Altul, caracterul eterogen comun majorităţii cărţilor, care estompează, practic, graniţele convenţionale, ale genului literar şi chiar autonomia finalităţilor, direcţiile aparent diferite de investigare, proiectele arheologice ori arhitectonice independente reunindu-se, de fapt, în simultaneitatea şi pluralitatea organică a unui unic proiect-şantier aflat în continuă forfotă şi expansiune. Nu de puţine ori, canalele deschise de unele proiecte aparent autonome (analizele monografice ale unor scriitori, de pildă) se dovedesc căi esenţiale de comunicare între magistralele acestui şantier administrat cu răbdare şi rigurozitate tipic ardelenească, dar în schema căruia orice finalizare de obiectiv deschide instantaneu alte trei-patru noi angajamente incitante şi orice stadiu de elaborare al unei lucrări pare un veşnic prototip al ceea ce ar putea să se realizeze perpetuând metoda propusă.
Urmărind edificarea conceptului-cheie, acela de geografie literară, vom observa că el îşi impune monopolul aproape absolut în opera lui Cornel Ungureanu abia după 2000, deşi e prefigurat şi, în bună măsură, alimentat de proiectele din cărţile anterioare. Geografia literară are proprietatea de a reconfigura aproape întregul spaţiu de reflecţie anterior al operei autorului, devenind un fel de concept total, matricial, în care e atins potenţialul maxim de reactualizare al investigaţiilor anterioare şi din care pornesc, inevitabil, toate iniţiativele ce îl succed. Practic, toate proiectele lui Cornel Ungureanu rulează, tot mai explicit, o dată cu Mitteleuropa periferiilor, în subsidiarul conceptului dominant, iar rezultatele lor, unele cu proiecţie pe termen lung, încă latente în discursul cultural contemporan, nu fac decât să-i edifice hegemonia.
Prima idee care e încorporată vastului proiect de redefinire a viziunii asupra istoriei culturale e ideea unui centru cultural comun tuturor literaturilor din Est, anume Viena imperială, faţă de a cărei fantasmă se configurează nostalgiile comune şi utopiile post-imperiale ale culturilor naţionale. Mitteleuropa periferiilor defineşte acest spaţiu al raţiunii contradictorii, al tuturor posibilităţilor, unde „La sfârşitul anului 1913, puteau fi zăriţi în celebra Cafe Central din Viena, aşezaţi la mese diferite, înconjuraţi de prieteni sau de adepţi, de tovarăşi, de tineri rebeli sau de artişti famelici, Freud, Lenin, Hitler, Stalin, Troţki, Stefan Zweig (…) La doi paşi era Hofburgul, reşedinţa bătrânului împărat, a prea bătrânului împărat care se pregătea să sărbătorească şapte decenii de domnie”. O geografie istorică şi spirituală comună se naşte, astfel, pentru mitteleuropa, din tentaţia irezistibilă a utopiilor nostalgice şi din dezamăgirea alienantă a destrămării acestora. Între alţii, Tudorel Urian sesizează o notă sentimentală care pătrunde, din contemplarea fantasmei imperiului revolut, în însăşi tonalitatea scrisului lui Cornel Ungureanu, al cărui demers conceptual se converteşte într-unul autoscopic şi autoidentitar: „Cornel Ungureanu este un critic sentimental şi tonul său dobândeşte adesea accente de melancolie tipice literaturii post-imperiale. Delicateţea cu care descrie erorile politice ale lui Slavici din ultimii ani de viaţă este pe deplin edificatoare în acest sens”.
Dumitru-Mircea BUDA
Cornel Ungureanu şi istoria literară ca geografie (I)
Încă de la debutul (târziu) din 1975, Cornel Ungureanu e perceput ca un inconformist rafinat, profesând o critică neconvenţională, atrasă mai curând de voluptatea livrescă a foiletonului şi de o elaborată expresivitate, debordând de ironie şi dispoziţie confesivă, decât de oficiul aşa-zicând canonic, militant estetic al criticii timpului. Deşi raportul pe care îl scrie la apariţia volumului cu titlu ironic-proustian, La umbra cărţilor în floare, e predominant descriptiv şi se menţine în literalitatea cărţii, Nicolae Manolescu nu trece cu vederea apetenţa pentru „epicizarea comentariului” şi suspectele „libertăţi îngăduite” ale unui discurs ce „transformă pagina de critică literară într-o scenetă cu personaje şi dialoguri”. Ca şi verva parodică, venită dintr-un fel de empatie jubilantă şi cucerind teritorii vaste ale analizelor, sau sintaxa contrapunctică a textelor în care efervescenţa ideii operează cu insistenţă în domeniul ineditului. Interesant e că, deşi construită în formula tipică a culegerilor de recenzii, cartea conţine indiciile unei vocaţii sintetice şi sistematice, atrasă de perspective panoramice vaste asupra ansamblului literaturii. Atenţia e focalizată, de fapt, pe dinamica unor structuri de adâncime şi pe descrierea unor analogii revelatoare, iar miza va fi, de acum înainte, după cum observă Cornel Moraru, „construcţia, sinteza critică de mari proporţii”.
Deja în Proză şi reflexivitate, cartea publicată doi ani mai târziu, Cornel Ungureanu se vede „la jumătatea drumului între lectura imediată şi exegeza plurală”, deşi explorarea unui concept-cheie, capabil să ofere accesul la pluralitate şi avantajele unei viziuni globale se află abia la început. În orice caz, analizele se impregnează, de acum, aproape până la suprasaturaţie, de informaţii contextuale, operele începând să fie citite cu fervoarea unei arheologii a biografiilor lor iar interpretarea profitând masiv de investigaţia documentară. De fapt, devine tot mai explicită o fascinaţie a soluţiilor alternative, a inaugurării de căi subterane prin care poate fi cartografiat un relief de adâncime al literaturii, a cărui tectonică inaparentă să poată justifica logic intuiţii cu consecinţe vaste. Fireşte, graficul unor astfel de energii subterane ar servi unei construcţii de amploare, care să integreze şi sistematizeze inedit fenomenologia culturii.
Incitant, în opera lui Cornel Ungureanu, e faptul că toate etapele de elaborare treptată a conceptului dominant al criticii lui culturale se reactualizează metodic în structura mereu instabilă, mereu metamorfică, la care conceptul ajunge la un moment dat. Deşi formularea efectivă a conceptului de geografie literară se produce abia în volumul al doilea din Imediata noastră apropiere (separat de un întreg deceniu de primul), atât tatonările metodologice cât şi analizele din volumele anterioare rămân funcţionale şi sunt reactivate ulterior în proiectul aflat în continuă expansiune al unui concept esenţialmente nedefinitiv şi dinamic. Imediata noastră apropiere uzează, pentru prima dată, de metoda monografică, aplicată specificului bănăţean, incluzând, într-o formulă interpretativă programatic anti-canonică (un colaj regizat cu minuţiozitate de interpretări, memorialistică, reportaje sau transcrieri de tot felul) o mult mai tranşantă angajare teoretică. Majoritatea argumentelor de care construcţia conceptuală a geografiilor literare va profita în cărţile următoare transpar deja din scenariul eseistic: relaţia dintre spiritul locului şi zeitgeist, respectiv vârstele modernităţii, mitul provinciei şi nostalgia imperiilor destructurate, complementaritatea subtilă a Centrului cu marginile dar, mai ales, incitantele ipoteze comparatiste din care rezultă serii analoage de opere şi scriitori aparţinând unor vecinătăţi geografice şi spirituale. Toate alcătuiesc un vizionarism radical într-o carte ale cărei ambiţii necesită încă un deceniu şi mai bine pentru a putea fi cu adevărat concretizate.
La fel de simptomatică e şi aparenta discontinuitate a proiectului de elaborare a unui concept integrator de istorie şi critică literară, care e fragmentat de două monografii la fel de atipice şi contrastive reciproc (cea dedicată lui Mircea Eliade şi aceea despre Petru E. Oance), de experimentele diaristice din A muri în Tibet şi Despre regi, saltimbanci şi maimuţe sau de cele două volume dedicate literaturii din exil. Discontinuitate, repet, aparentă, pentru că toate genurile şi registrele operei lui Cornel Ungureanu sunt nu doar convergente ci consubstanţiale, ele rulând acelaşi fond irepresibil de obsesii şi intuiţii şi sondând în folosul aceluiaşi master-plan vizionar. Unul din factorii de coeziune e, cum s-a observat, chiar autoreferenţialitatea explicită a scrisului şi dimensiunea sa autoscopică, autospeculativă. Altul, caracterul eterogen comun majorităţii cărţilor, care estompează, practic, graniţele convenţionale, ale genului literar şi chiar autonomia finalităţilor, direcţiile aparent diferite de investigare, proiectele arheologice ori arhitectonice independente reunindu-se, de fapt, în simultaneitatea şi pluralitatea organică a unui unic proiect-şantier aflat în continuă forfotă şi expansiune. Nu de puţine ori, canalele deschise de unele proiecte aparent autonome (analizele monografice ale unor scriitori, de pildă) se dovedesc căi esenţiale de comunicare între magistralele acestui şantier administrat cu răbdare şi rigurozitate tipic ardelenească, dar în schema căruia orice finalizare de obiectiv deschide instantaneu alte trei-patru noi angajamente incitante şi orice stadiu de elaborare al unei lucrări pare un veşnic prototip al ceea ce ar putea să se realizeze perpetuând metoda propusă.
Urmărind edificarea conceptului-cheie, acela de geografie literară, vom observa că el îşi impune monopolul aproape absolut în opera lui Cornel Ungureanu abia după 2000, deşi e prefigurat şi, în bună măsură, alimentat de proiectele din cărţile anterioare. Geografia literară are proprietatea de a reconfigura aproape întregul spaţiu de reflecţie anterior al operei autorului, devenind un fel de concept total, matricial, în care e atins potenţialul maxim de reactualizare al investigaţiilor anterioare şi din care pornesc, inevitabil, toate iniţiativele ce îl succed. Practic, toate proiectele lui Cornel Ungureanu rulează, tot mai explicit, o dată cu Mitteleuropa periferiilor, în subsidiarul conceptului dominant, iar rezultatele lor, unele cu proiecţie pe termen lung, încă latente în discursul cultural contemporan, nu fac decât să-i edifice hegemonia.
Prima idee care e încorporată vastului proiect de redefinire a viziunii asupra istoriei culturale e ideea unui centru cultural comun tuturor literaturilor din Est, anume Viena imperială, faţă de a cărei fantasmă se configurează nostalgiile comune şi utopiile post-imperiale ale culturilor naţionale. Mitteleuropa periferiilor defineşte acest spaţiu al raţiunii contradictorii, al tuturor posibilităţilor, unde „La sfârşitul anului 1913, puteau fi zăriţi în celebra Cafe Central din Viena, aşezaţi la mese diferite, înconjuraţi de prieteni sau de adepţi, de tovarăşi, de tineri rebeli sau de artişti famelici, Freud, Lenin, Hitler, Stalin, Troţki, Stefan Zweig (…) La doi paşi era Hofburgul, reşedinţa bătrânului împărat, a prea bătrânului împărat care se pregătea să sărbătorească şapte decenii de domnie”. O geografie istorică şi spirituală comună se naşte, astfel, pentru mitteleuropa, din tentaţia irezistibilă a utopiilor nostalgice şi din dezamăgirea alienantă a destrămării acestora. Între alţii, Tudorel Urian sesizează o notă sentimentală care pătrunde, din contemplarea fantasmei imperiului revolut, în însăşi tonalitatea scrisului lui Cornel Ungureanu, al cărui demers conceptual se converteşte într-unul autoscopic şi autoidentitar: „Cornel Ungureanu este un critic sentimental şi tonul său dobândeşte adesea accente de melancolie tipice literaturii post-imperiale. Delicateţea cu care descrie erorile politice ale lui Slavici din ultimii ani de viaţă este pe deplin edificatoare în acest sens”.
Dumitru-Mircea BUDA
