Apariţia, în urmă cu 11 ani, a Jurnalului lui Virgil Ierunca sau, cel puţin, a unor fragmente din acesta, în volumul intitulat, eminescian şi ironic deopotrivă, Trecut-au anii a pus receptarea critică pe o poziţie aproape unilaterală. Aceea a consensului privind predominanţa criteriului etic, devenit adevărată rutină a lecturii autorului, uneori în tandem cu Monica Lovinescu. Un tandem ambiguizant şi mistificator, simplificator peste măsură şi convenabil gestiunii superficiale a cărţilor propriu-zise. Aproape deloc, sau, în orice caz, rareori, s-a pomenit şi despre calităţile literare ale scriiturii din Trecut-au anii, asupra cărora criticii s-au abţinut să se pronunţe. Deşi, argumente s-ar fi putut găsit, numeroase, de la arhitectura volumului, inedită şi provocatoare în sine, şi până la eleganţa stilului sau pregnanţa formulărilor memorabile. Lor li se adaugă o subtilă percepţie a relativităţii existenţei şi o fină autoironie, care condimentează cadenţa dandystă a discursului.
Interesant e că însuşi Virgil Ierunca îşi acreditează, după cum observă Nicoleta Sălcudeanu, o formulă ce îi caracterizează cu fidelitate scriitura, aceea a „estetismului revoluţionar”. Încercând să-i numească originile, autoarea găseşte o mărturie revelatoare referitoare la trecutul „troţkist” al acestuia, în care e invocat statului de victimă al lui Troţki, dar şi amestecul lui Andre Breton. În orice caz, uimeşte în confesiunea legată de estetism modul în care compasiunea îi dictează lui Ierunca renunţarea la vis, sacrificarea acţiunii. Ea ar părcea că explică renunţarea la o posibilă, înfloritoare carieră academică, pe care Ierunca o declină în favoarea „lodgodnei” cu România. Transformată, până la urmă, într-un mariaj combatant, acaparator, în care cavalerul erijat în gardă de corp al patriei agresate de comunism se înrolează în termeni cu adevărat militari: „De atunci, zice el, locuiesc în România. Am semnat şi un contract de locuire. Mi-am propus să nu treacă o zi fără să fac ceva împotriva celor care îmi furaseră ţara. Să strig în pustiu şi să scriu – fie şi pe ziduri – împotriva cotropitorilor (dinăuntru sau din afară). N-am conceput lupta împotriva comunismului decât ca un război religios”
Dar de acum înainte se instaurează o contradicţie identitară, între Ierunca – soldatul devotat patriei-logodnice şi Ierunca – poetul care trăieşte virtualitatea operei nescrise. E o inadecvare flagrantă aici, în această convertire neobişnuită a poetului autentic în militant. Nicoleta Sălcudeanu o şi exprimă, de altfel, cu acuitate: „Înclinaţiile frivol-aristocratice, fineţea desenului scriptural rafaelit sunt înrolate toate în slujba unei angajări necesare, dar, ca în cruciadele de zi cu zi, cronofage. Umbra ce se prelinge pe zidurile existenţei, scriitorul rătăcit, Golemul, n-are cum să nu conştientizeze ridicolul germinând în participarea sa la trebuirile cetăţii”
Iar semnele irosirii de sine nu sunt greu de identificat. Pe rând, „rafinatul şi ironicul poet rămâne în ariergardă”, iar „spiritul critic, rânduit matematic şi cazon pe coordonate etice, exercitat asupra literaturii din ţară, se topeşte fratern-protector, dar tot angajat, în exil” . Totul, i se pare Nicoletei Sălcudeanu, se împarte, uşor maniheic, între înainte şi după, polarizând identitatea autorului pe o axă cronologică nedreaptă, marcată de ireversibilitate.
Tot despre această percepţie a irecuperabilităţii timpului vorbeşte şi Iulian Boldea, în crochiul pe care i-l dedică diaristului. Volumul se află, scrie criticul, sub semnul „distanţei implacabile dintre trecut şi prezent (…) explicitând hiatusul ce se cască între clipa „de atunci” şi clipa de acum, cu o altă conformaţie şi cu alte motivaţii ontologice şi gnoseologice”.
Fatalitatea selecţiei face ca jurnalul din Trecut-au anii să cuprindă doar perioada 1949-1951, şi încă aproape jumătate din anul 1960, respectiv o notă din 1959. Iar când spunem selecţie, vorbim, în fond, despre o veritabilăă execuţie a jurnalelor ţinute de-a lungul exilului. Ierunca anunţă sec că „am aruncat la coş (n-am vatră să le art) Jurnalele de-a lungul exilului şi n-am păstrat decât paginile de la începutul anilor 50, ca şi fărâme de mai târziu”
Rezultă deci că Jurnalul, pentru a putea deveni literatură, trebuie să treacă prin proba acestei exigenţe a arderii. Rămâne doar ceea ce corespunde gustului, pentru că jurnalul n-are voie să fie un spectacol de exhibiţie a oricăror capricii ale intimităţii, ci trebuie să depună mărturie despre aspectele cu adevărat relevante ale identităţii. Nu diferit procedează şi poetizează condiţia jurnaluluiMonica Lovinescu, cea care scrie cele două volume din La apa Vavilonului tocmai pe această ipoteză a adnotării şi rescrierii unor Jurnale care sunt şi distruse pe măsură ce cartea de memorialistică prinde fiinţă.
În orice caz, tema distrugerii jurnalului, ca neantizare a unei ipostaze privilegiate, în scris, a identităţii, e cel puţin incitantă analitic şi merită discutată în spaţii mai largi decât ne-am putea permite aici. Ce exprimă oare această irepresibilă tentaţie de a arde caietele de jurnal? Această neasemuit de drastică nevoie de selecţie, mergând până la anularea fizică a paginilor ce nu convin examenului autocritic? Şi ce fel de scriitor e acela care face din scris un eveniment inedit al distrugerii altor vârste ale scrisului, doar pentru a-şi satisface orgoliul exigenţei?
Credem că gesturile aceastea destructive, din care nu lipseşte un anume patetism, un teribilism mimat, scenic, al performării şi mărturisirii, trădează o tentaţie a impunerii unui fel de autoritate auctorială absolută asupra scriiturii. Asupra textului şi a identităţii pe care textul i-o configurează, autorul e unicul şi totalul îndreptăţit să aibă ultimul cuvânt, să decidă în mod capital. Nu editorii, nu executorii testamentari, nu posteritatea. Ar putea fi o opţiune riscantă şi, fără îndoială, e una nedreaptă şi frustrantă – măcar din punctul de vedere al publicului. Dar ea vorbeşte, în acelaşi timp, despre natura lumii alcătuită din texte, din literatură scrisă cu propria fiinţă, a unui scriitor care hotărăşte (în sens etimologic, adică stabileşte un hotar, o graniţă) până unde anume o oferă cititorului. Şi, implicit, până unde se oferă pe sine publicului.
De pildă, Trecut-au anii e restrâns, în chip fatal, la primii ani ai deceniului cinci dintr-o raţiune psihologică şi etică: jurnalele de atunci estompează trăsăturile negative ale contemporanilor şi, pe de altă parte, ele surprind primele contacte ale sinelui cu marile conflicte ce se arată la orizontul existenţei. E un motiv capricios, am spune, şi, din nou, provocator de frustrări. Măcar pentru că, aşa cum observă Ion Bogdan Lefter, „caietele din 1949-1951 sunt extraordinare. Nicio viitoare istorie a exilului nostru cultural şi a exilului românesc în genere nu le va putea ocoli. Atmosfera Parisului epocii e prinsă într-o multitudine de detalii”
Atât cât ni se oferă, jurnalul lui Ierunca rămâne însă un formidabil depozitar de mărturii unice, având, cum spune Iulian Boldea, „o menire restitutorie şi compensatorie” . Iar aceasta pentru că, alături de alte figuri pierdute subt tăvălugul istoriei, el reconstituie şi identitatea spectaculoasă a tânărului Ierunca, notându-şi cu fervoare trăirile, tensiunile, pasiunile. Un Virgil Ierunca în criză, urmărind pătimaş tragedia României postbelice şi făcând eforturi uriaşe să reacţioneze în forţă, punând la punct strategii de contraatac şi încercând să coaguleze exilul românesc, îşi conturează personalitatea fără de care imaginea, inevitabil incompletă şi arbitrară, pe care o avem despre Virgil Ierunca, riscă să se dovedească ambiguă, relativă.
Spre deosebire de jurnalele Monicăi Lovinescu, care dau, în pofida convenţiei lor de gen, senzaţia inevitabilă a elaborării, a literaturizării, fragmentele diaristice ale lui Ierunca sunt scrise în regimul alert al însemnării imediate, părând rezumate instantanee ale celor consemnate. Autorul însuşi vorbeşte, la un moment dat, despre jurnal ca despre un „proces-verbal inutil”. Incitantă rămâne şi dimensiunea formativă, de definire a personalităţii, pe care Trecut-au anii o conţine. Ea se aseamănă, întru câtva, cu proiectul grandios de formare maiorescian din Însemnările zilnice.
Natura duală a jurnalului lui Virgil Ierunca provoacă, probabil, şi o inechitate a receptării. Unii refuză să vadă în el mai mult decât calităţile documentare (de altfel excepţionale), în vreme ce alţii sunt tentaţi să îl citească exclusiv ca jurnal cultural, al formării şi relaţionării cu realitatea a intelectualului în exil. Talentul literar al lui Virgil Ierunca se manifestă însă pe ambele paliere şi în egală măsură. Documentul e impregnat de stilistica expresivă a dicţiunii, redând culorile de epocă în verosimilitatea lor fascinantă, explorând cu subtilitate cotloanele memoriei şi alcătuind portrete şi schiţe memorabile.
Cu nimic mai prejos, există o literaritate remarcabilă a jurnalului de formare intelectuală, de edificare interioară, care transformă paginile din Trecut-au anii într-un autentic jurnal de scriitor, putând concura cu orice titlu referinţă al genului din epocă sau din alte timpuri. Desigur, fragmentarul şi abreviatul jurnal al lui Virgil Ierunca trebuie citit în complementaritate cu seria de jurnale a Monicăi Lovinescu. Numai că e necesară şi o anumită precauţie protectoare aici: prin comparaţie, diaristica-fluviu a Monicăi pare să copleşească şi să înghită firavele pagini ale volumului lui Virgil Ierunca. Dar, în vreme ce Jurnalul Monicăi rămâne un jurnal de critic, al lui Ierunca e unul de poet. Ceea ce ar putea sugera, credem, că e mai apropiat de creaţie, deşi, paradoxal, ar părea că e mai puţin elaborat, mult mai frust în compoziţie şi redactare.
Paginile jurnalului lui Virgil Ierunca relevă şi un scenariu orfic, care ne confirmă ipoteza unui mit inconştient omonim în cazul autorului. Incursiunea lui în memorie, ca şi în literatura pe care o comentează atât de rafinat în eseurile sale, e o explorare a unui Infern fascinant, care poate condamna la pierzanie. E Infernul pentru care Virgil Ierunca şi-a abandonat de bună voie vocaţia (fie ea literară, fie academică) şi a preferat echipamentul cazon al exploratorului, gata să lupte pentru a şi-o salva din moarte pe Euridice. O Euridice simţită, în cheia mitului, ca inspiraţie chintesenţială, condiţie fundamentală a posibilităţii poeziei. Un poet văduv, un Orfeu rătăcitor, trăind drama separării de patria-muză, se dezvăluie, încet dar inevitabil, în diaristica lui Virgil Ierunca.

Jurnal de exil (Virgil Ierunca)

Apariţia, în urmă cu 11 ani, a Jurnalului lui Virgil Ierunca sau, cel puţin, a unor fragmente din acesta, în volumul intitulat, eminescian şi ironic deopotrivă, Trecut-au anii a pus receptarea critică pe o poziţie aproape unilaterală. Aceea a consensului privind predominanţa criteriului etic, devenit adevărată rutină a lecturii autorului, uneori în tandem cu Monica Lovinescu. Un tandem ambiguizant şi mistificator, simplificator peste măsură şi convenabil gestiunii superficiale a cărţilor propriu-zise. Aproape deloc, sau, în orice caz, rareori, s-a pomenit şi despre calităţile literare ale scriiturii din Trecut-au anii, asupra cărora criticii s-au abţinut să se pronunţe. Deşi, argumente s-ar fi putut găsit, numeroase, de la arhitectura volumului, inedită şi provocatoare în sine, şi până la eleganţa stilului sau pregnanţa formulărilor memorabile. Lor li se adaugă o subtilă percepţie a relativităţii existenţei şi o fină autoironie, care condimentează cadenţa dandystă a discursului.
Interesant e că însuşi Virgil Ierunca îşi acreditează, după cum observă Nicoleta Sălcudeanu, o formulă ce îi caracterizează cu fidelitate scriitura, aceea a „estetismului revoluţionar”. Încercând să-i numească originile, autoarea găseşte o mărturie revelatoare referitoare la trecutul „troţkist” al acestuia, în care e invocat statului de victimă al lui Troţki, dar şi amestecul lui Andre Breton. În orice caz, uimeşte în confesiunea legată de estetism modul în care compasiunea îi dictează lui Ierunca renunţarea la vis, sacrificarea acţiunii. Ea ar părcea că explică renunţarea la o posibilă, înfloritoare carieră academică, pe care Ierunca o declină în favoarea „lodgodnei” cu România. Transformată, până la urmă, într-un mariaj combatant, acaparator, în care cavalerul erijat în gardă de corp al patriei agresate de comunism se înrolează în termeni cu adevărat militari: „De atunci, zice el, locuiesc în România. Am semnat şi un contract de locuire. Mi-am propus să nu treacă o zi fără să fac ceva împotriva celor care îmi furaseră ţara. Să strig în pustiu şi să scriu – fie şi pe ziduri – împotriva cotropitorilor (dinăuntru sau din afară). N-am conceput lupta împotriva comunismului decât ca un război religios”
Dar de acum înainte se instaurează o contradicţie identitară, între Ierunca – soldatul devotat patriei-logodnice şi Ierunca – poetul care trăieşte virtualitatea operei nescrise. E o inadecvare flagrantă aici, în această convertire neobişnuită a poetului autentic în militant. Nicoleta Sălcudeanu o şi exprimă, de altfel, cu acuitate: „Înclinaţiile frivol-aristocratice, fineţea desenului scriptural rafaelit sunt înrolate toate în slujba unei angajări necesare, dar, ca în cruciadele de zi cu zi, cronofage. Umbra ce se prelinge pe zidurile existenţei, scriitorul rătăcit, Golemul, n-are cum să nu conştientizeze ridicolul germinând în participarea sa la trebuirile cetăţii”
Iar semnele irosirii de sine nu sunt greu de identificat. Pe rând, „rafinatul şi ironicul poet rămâne în ariergardă”, iar „spiritul critic, rânduit matematic şi cazon pe coordonate etice, exercitat asupra literaturii din ţară, se topeşte fratern-protector, dar tot angajat, în exil” . Totul, i se pare Nicoletei Sălcudeanu, se împarte, uşor maniheic, între înainte şi după, polarizând identitatea autorului pe o axă cronologică nedreaptă, marcată de ireversibilitate.
Tot despre această percepţie a irecuperabilităţii timpului vorbeşte şi Iulian Boldea, în crochiul pe care i-l dedică diaristului. Volumul se află, scrie criticul, sub semnul „distanţei implacabile dintre trecut şi prezent (…) explicitând hiatusul ce se cască între clipa „de atunci” şi clipa de acum, cu o altă conformaţie şi cu alte motivaţii ontologice şi gnoseologice”.
Fatalitatea selecţiei face ca jurnalul din Trecut-au anii să cuprindă doar perioada 1949-1951, şi încă aproape jumătate din anul 1960, respectiv o notă din 1959. Iar când spunem selecţie, vorbim, în fond, despre o veritabilăă execuţie a jurnalelor ţinute de-a lungul exilului. Ierunca anunţă sec că „am aruncat la coş (n-am vatră să le art) Jurnalele de-a lungul exilului şi n-am păstrat decât paginile de la începutul anilor 50, ca şi fărâme de mai târziu”
Rezultă deci că Jurnalul, pentru a putea deveni literatură, trebuie să treacă prin proba acestei exigenţe a arderii. Rămâne doar ceea ce corespunde gustului, pentru că jurnalul n-are voie să fie un spectacol de exhibiţie a oricăror capricii ale intimităţii, ci trebuie să depună mărturie despre aspectele cu adevărat relevante ale identităţii. Nu diferit procedează şi poetizează condiţia jurnaluluiMonica Lovinescu, cea care scrie cele două volume din La apa Vavilonului tocmai pe această ipoteză a adnotării şi rescrierii unor Jurnale care sunt şi distruse pe măsură ce cartea de memorialistică prinde fiinţă.
În orice caz, tema distrugerii jurnalului, ca neantizare a unei ipostaze privilegiate, în scris, a identităţii, e cel puţin incitantă analitic şi merită discutată în spaţii mai largi decât ne-am putea permite aici. Ce exprimă oare această irepresibilă tentaţie de a arde caietele de jurnal? Această neasemuit de drastică nevoie de selecţie, mergând până la anularea fizică a paginilor ce nu convin examenului autocritic? Şi ce fel de scriitor e acela care face din scris un eveniment inedit al distrugerii altor vârste ale scrisului, doar pentru a-şi satisface orgoliul exigenţei?
Credem că gesturile aceastea destructive, din care nu lipseşte un anume patetism, un teribilism mimat, scenic, al performării şi mărturisirii, trădează o tentaţie a impunerii unui fel de autoritate auctorială absolută asupra scriiturii. Asupra textului şi a identităţii pe care textul i-o configurează, autorul e unicul şi totalul îndreptăţit să aibă ultimul cuvânt, să decidă în mod capital. Nu editorii, nu executorii testamentari, nu posteritatea. Ar putea fi o opţiune riscantă şi, fără îndoială, e una nedreaptă şi frustrantă – măcar din punctul de vedere al publicului. Dar ea vorbeşte, în acelaşi timp, despre natura lumii alcătuită din texte, din literatură scrisă cu propria fiinţă, a unui scriitor care hotărăşte (în sens etimologic, adică stabileşte un hotar, o graniţă) până unde anume o oferă cititorului. Şi, implicit, până unde se oferă pe sine publicului.
De pildă, Trecut-au anii e restrâns, în chip fatal, la primii ani ai deceniului cinci dintr-o raţiune psihologică şi etică: jurnalele de atunci estompează trăsăturile negative ale contemporanilor şi, pe de altă parte, ele surprind primele contacte ale sinelui cu marile conflicte ce se arată la orizontul existenţei. E un motiv capricios, am spune, şi, din nou, provocator de frustrări. Măcar pentru că, aşa cum observă Ion Bogdan Lefter, „caietele din 1949-1951 sunt extraordinare. Nicio viitoare istorie a exilului nostru cultural şi a exilului românesc în genere nu le va putea ocoli. Atmosfera Parisului epocii e prinsă într-o multitudine de detalii”
Atât cât ni se oferă, jurnalul lui Ierunca rămâne însă un formidabil depozitar de mărturii unice, având, cum spune Iulian Boldea, „o menire restitutorie şi compensatorie” . Iar aceasta pentru că, alături de alte figuri pierdute subt tăvălugul istoriei, el reconstituie şi identitatea spectaculoasă a tânărului Ierunca, notându-şi cu fervoare trăirile, tensiunile, pasiunile. Un Virgil Ierunca în criză, urmărind pătimaş tragedia României postbelice şi făcând eforturi uriaşe să reacţioneze în forţă, punând la punct strategii de contraatac şi încercând să coaguleze exilul românesc, îşi conturează personalitatea fără de care imaginea, inevitabil incompletă şi arbitrară, pe care o avem despre Virgil Ierunca, riscă să se dovedească ambiguă, relativă.
Spre deosebire de jurnalele Monicăi Lovinescu, care dau, în pofida convenţiei lor de gen, senzaţia inevitabilă a elaborării, a literaturizării, fragmentele diaristice ale lui Ierunca sunt scrise în regimul alert al însemnării imediate, părând rezumate instantanee ale celor consemnate. Autorul însuşi vorbeşte, la un moment dat, despre jurnal ca despre un „proces-verbal inutil”. Incitantă rămâne şi dimensiunea formativă, de definire a personalităţii, pe care Trecut-au anii o conţine. Ea se aseamănă, întru câtva, cu proiectul grandios de formare maiorescian din Însemnările zilnice.
Natura duală a jurnalului lui Virgil Ierunca provoacă, probabil, şi o inechitate a receptării. Unii refuză să vadă în el mai mult decât calităţile documentare (de altfel excepţionale), în vreme ce alţii sunt tentaţi să îl citească exclusiv ca jurnal cultural, al formării şi relaţionării cu realitatea a intelectualului în exil. Talentul literar al lui Virgil Ierunca se manifestă însă pe ambele paliere şi în egală măsură. Documentul e impregnat de stilistica expresivă a dicţiunii, redând culorile de epocă în verosimilitatea lor fascinantă, explorând cu subtilitate cotloanele memoriei şi alcătuind portrete şi schiţe memorabile.
Cu nimic mai prejos, există o literaritate remarcabilă a jurnalului de formare intelectuală, de edificare interioară, care transformă paginile din Trecut-au anii într-un autentic jurnal de scriitor, putând concura cu orice titlu referinţă al genului din epocă sau din alte timpuri. Desigur, fragmentarul şi abreviatul jurnal al lui Virgil Ierunca trebuie citit în complementaritate cu seria de jurnale a Monicăi Lovinescu. Numai că e necesară şi o anumită precauţie protectoare aici: prin comparaţie, diaristica-fluviu a Monicăi pare să copleşească şi să înghită firavele pagini ale volumului lui Virgil Ierunca. Dar, în vreme ce Jurnalul Monicăi rămâne un jurnal de critic, al lui Ierunca e unul de poet. Ceea ce ar putea sugera, credem, că e mai apropiat de creaţie, deşi, paradoxal, ar părea că e mai puţin elaborat, mult mai frust în compoziţie şi redactare.
Paginile jurnalului lui Virgil Ierunca relevă şi un scenariu orfic, care ne confirmă ipoteza unui mit inconştient omonim în cazul autorului. Incursiunea lui în memorie, ca şi în literatura pe care o comentează atât de rafinat în eseurile sale, e o explorare a unui Infern fascinant, care poate condamna la pierzanie. E Infernul pentru care Virgil Ierunca şi-a abandonat de bună voie vocaţia (fie ea literară, fie academică) şi a preferat echipamentul cazon al exploratorului, gata să lupte pentru a şi-o salva din moarte pe Euridice. O Euridice simţită, în cheia mitului, ca inspiraţie chintesenţială, condiţie fundamentală a posibilităţii poeziei. Un poet văduv, un Orfeu rătăcitor, trăind drama separării de patria-muză, se dezvăluie, încet dar inevitabil, în diaristica lui Virgil Ierunca.

Postat de pe data de 28 apr., 2011 in categoria Civism, Cultură, Opinii, Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,983 ori.

Publica un raspuns