Cred că nu există în România o instituţie publică mai anacronică şi vetustă decât Poşta Română. Când majoritatea serviciilor s-au adaptat, vrând-nevrând, la realităţile lumii de azi, integrându-şi serviciile, simplificând accesul la resurse, mizând pe interactivitate şi viteză de reacţie, Poşta rămâne reticentă la modernizare şi se blochează într-un fel de refuz îndărătnic al eficientizării. Totul pleacă, aş crede, din dispreţul suveran faţă de client, pe care Poşta continuă să-l trateze la fel ca în comunism. Dar nu numai comportamentul şi întregul set de reacţii faţă de clientelă lasă să se întrevadă practici de acum două decenii în această instituţie: întreaga lor filozofie pare una de C. A. P., câtă vreme lumea stă la cozi penibile, amintind de cele de la alimentarele anilor 80, iar contactul cu „factorul” poştal se face prin gemuleţe ce dezvăluie birouri dezorganizate şi o întreagă harababură.
E aproape incredibil, miraculos, cum Poşta Română continuă să reziste, să opereze, în condiţiile în care e absolut necompetitivă şi, în afară de distribuţie (care este şi ea deficitară), are un stil absolut înfiorător de a întreţine relaţiile cu clienţii. Se aşteaptă zeci de minute la rând, în dezordine, pensionari care au ratat întâlnirea cu poştaşul şi adolescenţi care întreabă de alocaţii, pentru a afla un cod poştal sau a cumpăra un amărât de timbru pentru o scrisoare. Cântărirea unui colet durează cinci minute, lipirea unui cod de bare încă atât. Tastarea unei adrese pentru Prioripost în ordinatoarele de pe vremea DOS-ului, de către funcţionarele poştale plictisite de moarte, pare un ritual de testare a nervilor.
Spre fericirea credulilor, Poşta se ocupă, de ceva ani, inclusiv de preluarea plăţilor facturilor pentru diverse servicii şi rate bancare. N-are rost să mai pomenesc acum despre curajul de a face astfel de plăţi prin ghişeele lor sau, mai nou, prin poştaş. Am avut cazuri în care trecuseră şi două săptămâni de la plată iar suma scadentă pentru factură era încă în sold, pentru că Poşta nu catadicsise să facă plata spre furnizor. Lunile trecute am primit, din trei oficii diferite, trei preţuri diferite pentru un banal fax, în condiţiile în care preţurile nu erau sau erau fantezist afişate, în tavan, oricum neactualizate.
La toate acestea se adaugă aspectul degradat al sediilor Poştei, care sunt probabil printre ultimele spaţii unde imaginea decrepită a clădirilor din anii ceauşişti continuă să existe. Dacă uşile metalice din secolul trecut şi ghişeele cu sticlă marcată de fabrici de mult devenite istorie stârnesc poate nostalgii şi umor, mizeria omniprezentă, într-atât încât sunt cazuri când ai reţineri în a atinge o masă, e pur şi simplu scandaloasă. Măsură în care continuăm să tolerăm decăderea Poştei e, în fond, măsura dispoziţiei noastre naţionale pentru compromis şi pentru celebrul „las că merge şi-aşa!”.
Dumitru-Mircea BUDA
Poşta noastră cea de toate zilele
Cred că nu există în România o instituţie publică mai anacronică şi vetustă decât Poşta Română. Când majoritatea serviciilor s-au adaptat, vrând-nevrând, la realităţile lumii de azi, integrându-şi serviciile, simplificând accesul la resurse, mizând pe interactivitate şi viteză de reacţie, Poşta rămâne reticentă la modernizare şi se blochează într-un fel de refuz îndărătnic al eficientizării. Totul pleacă, aş crede, din dispreţul suveran faţă de client, pe care Poşta continuă să-l trateze la fel ca în comunism. Dar nu numai comportamentul şi întregul set de reacţii faţă de clientelă lasă să se întrevadă practici de acum două decenii în această instituţie: întreaga lor filozofie pare una de C. A. P., câtă vreme lumea stă la cozi penibile, amintind de cele de la alimentarele anilor 80, iar contactul cu „factorul” poştal se face prin gemuleţe ce dezvăluie birouri dezorganizate şi o întreagă harababură.
E aproape incredibil, miraculos, cum Poşta Română continuă să reziste, să opereze, în condiţiile în care e absolut necompetitivă şi, în afară de distribuţie (care este şi ea deficitară), are un stil absolut înfiorător de a întreţine relaţiile cu clienţii. Se aşteaptă zeci de minute la rând, în dezordine, pensionari care au ratat întâlnirea cu poştaşul şi adolescenţi care întreabă de alocaţii, pentru a afla un cod poştal sau a cumpăra un amărât de timbru pentru o scrisoare. Cântărirea unui colet durează cinci minute, lipirea unui cod de bare încă atât. Tastarea unei adrese pentru Prioripost în ordinatoarele de pe vremea DOS-ului, de către funcţionarele poştale plictisite de moarte, pare un ritual de testare a nervilor.
Spre fericirea credulilor, Poşta se ocupă, de ceva ani, inclusiv de preluarea plăţilor facturilor pentru diverse servicii şi rate bancare. N-are rost să mai pomenesc acum despre curajul de a face astfel de plăţi prin ghişeele lor sau, mai nou, prin poştaş. Am avut cazuri în care trecuseră şi două săptămâni de la plată iar suma scadentă pentru factură era încă în sold, pentru că Poşta nu catadicsise să facă plata spre furnizor. Lunile trecute am primit, din trei oficii diferite, trei preţuri diferite pentru un banal fax, în condiţiile în care preţurile nu erau sau erau fantezist afişate, în tavan, oricum neactualizate.
La toate acestea se adaugă aspectul degradat al sediilor Poştei, care sunt probabil printre ultimele spaţii unde imaginea decrepită a clădirilor din anii ceauşişti continuă să existe. Dacă uşile metalice din secolul trecut şi ghişeele cu sticlă marcată de fabrici de mult devenite istorie stârnesc poate nostalgii şi umor, mizeria omniprezentă, într-atât încât sunt cazuri când ai reţineri în a atinge o masă, e pur şi simplu scandaloasă. Măsură în care continuăm să tolerăm decăderea Poştei e, în fond, măsura dispoziţiei noastre naţionale pentru compromis şi pentru celebrul „las că merge şi-aşa!”.
Dumitru-Mircea BUDA
