În ultimii ani, studiile cu adevărat aplicate şi substanţiale dedicate autorului Alfabetului poetic s-au înmulţit, iar anumite zone ale operei sale, multă vreme vizitate doar accidental, fără intenţii serioase de a elabora o analiză temeinică şi convingătoare, au început să fie recucerite. Virgil Nemoianu, autorul  primeia din cele (doar!) două monografii Doinaş existente până în prezent (Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş) a fost printre cei dintâi care au sesizat unele conuri de penumbră ce năpădeau, treptat, niveluri altminteri promiţătoare, hermeneutic, ale acestei opere vaste. Unul din ele: politicul, ale cărui metamorfoze criticul le revelează convingător în poezia, dar şi în proza politică a lui Doinaş, încă insuficient sistematizată şi valorizată, la care aş adăuga experienţa dramaturgică din tragedia Brutus şi fiii săi (publicată, din câte ştiu, abia în 1996, deşi era scrisă deja în momentul condamnării la închisoare a autorului, în 1957).

Nici reprezentarea figurii lui Doinaş, aşa cum circulă ea în mentalul colectiv, nu e ferită de o oarecare stridenţă a clişeului, lipsindu-i acurateţea. Acelaşi Virgil Nemoianu, într-un interviu luat de Daniel Cristea-Enache şi inclus tot în Surâsul abudenţei se vede dator să zdruncine niţel setul de epitete recitate la unison de majoritatea comentatorilor. „Mie mi se pare, spune criticul, un act bizar şi un act de ignoranţă când îi văd pe diverşi critici care tot repetă papagaliceşte diferite clişee: clasicist, neo-romantic, nobil, aulic, olimpian despre Doinaş. Oamenii aceştia par să n-aibă habar că Doinaş era copil de la ţară (fie el chiar de chiabur), iar încă la 30 şi ceva de ani era un om, da, destul de necioplit.” Olimpianismul, din câte rezultă, se va fi instalat cu drepturi depline abia prin lucrarea soţiei poetului, Irinel Liciu, ca şi „aspectul religios” sau liberalismul, precedate de, în cuvintele lui Nemoianu, un fel de „indiferentism” ideologic. Devine justificată, spune criticul, o lectură feministă (categoric inedită) a biografiei şi operei lui Doinaş, mai ales că aceasta ar putea sonda şi un alt nivel ignorat din principiu al existenţei şi scrisului acestuia: sexualitatea. Pentru că, afirmă tranşant Nemoianu, „Doinaş era un om de un debordant erotism, de o puternică sexualitate, pe care el uneori o lega de creativitatea sa poetică: subconştient, alteori chiar articula verbal această convingere. […] Deci era vorba şi de nivelul ideal, şi de nivelul concret-fizic”. Cred că e evident pentru oricine că rândurile citate din Virgil Nemoianu (ca şi numeroase altele din cele dedicate de critic lui Doinaş) conţin un fior demitizant. Or, dacă acesta există şi poate fi resimţit măcar ca o provocare la revizuire, aceasta se datorează, mai mult ca sigur, unui abuz de consens, să zic aşa, la care critica literară a recurs în ceea ce-l priveşte pe autorul Lecturii poeziei.

Doinaş a fost fixat, cu timpul, într-un turn de fildeş personalizat şi atent izolat în canonul poeziei româneşti, drept un neoromantic clasicizant, intelectualizant şi hiper-livresc, ermetic şi solemn, meşterind o poezie barocă, a Ideii pure, iluminante, a cărei arhitectură riguros elaborată e încifrată simbolic, mitologic ori religios. Unul din semnele mitizării lui, pe lângă alierea criticilor, în mare, la definitivarea acestui edificiu canonic copleşitor, îl reprezintă frecventa explicare a poeziei sale prin intermediul textelor teoretice, prin preluarea aserţiunilor din eseurile, articolele sau interviurle autorului şi aplicarea lor automată în analiza poemelor, drept texte programatice, credo-uri poetice. Fenomenul e comparabil cu cel petrecut în cazul lui Lucian Blaga, şi el citit prin formule excesiv de simplificatoare drept „poet-filosof” şi „filosof-poet”. Ironia sorţii face ca studentul lui Blaga, care a avut, de altfel, şi un complex de depăşit faţă de autorul Poemelor luminii, să fie tratat în aceeaşi manieră în şcoală, în special în manualele din anii 80, perene încă cel puţin un deceniu după 1989. Mistreţul cu colţi de argint, poate una din cele mai frumoase balade scrise vreodată în limba română,  a repetat, regretabil, soarta blagianului Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, fiind epuizată didactic de semnificaţii şi supralicitată drept artă poetică absolută, chintesenţă a esteticii şi, fireşte, filosofiei autorului său.

            Un alt semn al mitizării e concentrarea excesivă pe un anumit sector al operei, în cazul lui Doinaş poezia, şi tratarea corpusului (insuficient cartografiat, deocamdată) format din eseuri, texte teoretice, studii, comentarii, corespondenţă, interviuri, drept secundar, un fel de auxiliar ce întregeşte imaginea unei personalităţi complexe. Mai ales abordările sistematice, în volume de critică literară, au privilegiat poezia lui Doinaş. Mai mult, au profitat, de regulă, de oferta bogată conceptual a textelor teoretice şi au interpretat-o aplicând astfel de concepte adaptate. Nu contest valoarea şi importanţa poetului în istoria noastră literară: dimpotrivă, pluralitatea de formule pe care discursul său le înglobează, puritatea ideilor şi idealul clasic al adevăr-bine-frumosului spre care universul poetic doinaşian îşi canalizează energiile sunt neegalate în generaţia sa. Iar metamorfozele pe care disponibilitatea sensibilă a lui Doinaş le-a dovedit, capacitatea poeziei lui de a se reinventa de la o decadă la alta e absolut singulară în secolul trecut. Poate cel mai important argument al valorii poetice e procesul de refuncţionalizare a limbajului şi stilului, care e deopotrivă o formă impresionantă de recucerire a libertăţii intelectuale (într-o lume totalitară unde cuvintele erau tumefiate de dialectul de lemn al ideologiei) şi un fel de revoluţie radicală a întregii substanţe a lirismului. Dovadă: efectele latente pe care poezia şi poietica lui Doinaş continuă să le exercite, până în prezent, în literatura română, influenţa avută asupra generaţiei 60 şi revendicarea sa drept precursor de către postmoderniştii generaţiei 80. Toate, în condiţiile în care marca Doinaş a continuat să îşi păstreze identitatea specială: în codul poemelor lui persistă, în ciuda varietăţii de atitudini şi formule, în ciuda pluralităţii de opţiuni şi măşti, o inconfundabilă coerenţă de profunzime.

Există un paradox, fără îndoială benefic, aici: Doinaş e un poet la care multiplicitatea ipostazelor şi manierelor poetice, replicile intertextuale şi paradele de virtuozitate livrescă, polemica savantă cu modelele preexistente nu camuflează o slăbire a fundamentelor tari ale existenţei ci, dimpotrivă, relevă perenitatea unei alternative stabile, imuabile, de echilibru şi continuitate, la ambiguitatea şi incertitudinea generalizate pe care relativismul şi secularizarea lumii postmoderne le creează. O „insulă”, poate, cu un cuvânt folosit de acelaşi Vigil Nemoianu într-o recentă carte despre postmodernism şi identitate culturală, o terra firma, atlantidă iluminată etern de soarele revolut al purităţii clasice.

Originile mitizării personalităţii şi operei lui Doinaş, în jurul unei supralicitări a poeziei sale în detrimentul eseurilor, a textelor lui teoretice, a traducerilor şi chiar a prozei sau încercărilor teatrale, dar şi în sensul unei preocupări exacerbate a criticii de a-i statua o poziţie canonică de forţă se află, desigur, în destinul lui de autor. Mai întâi: caracterul spectacular şi epic, aş spune, al Cercului Literar de la Sibiu, o replică elevată şi inedită, într-o oarecare măsură, a Junimii, şi climatul probabil irepetabil istoric al unui cenaclu viu, de o diversitate frapantă a personalităţilor şi perspectivelor tinerilor săi membri dar şi de o rigurozitate şi angajare intelectuală memorabile; apoi, legătura cu E. Lovinescu şi povestea însăşi a ataşamentului faţă de un astfel de maestru spiritual, al cerchiştilor; programul de resurecţie a baladei, în fond o soluţie (cu naivitatea ei creatoare) de evaziune în intelectualism şi de salvare a lumii textuale de invazia istoriei; întreruperea brutală a prezenţei sale publice, în viaţa culturală, procesul şi condamnarea la închisoare; revenirea treptată în viaţa publică, interdicţiile din primii ani de libertate, căsătoria cu Irinel Liciu, recucerirea treptată, o dată cu „dezgheţul” din primii ani ceauşişti, a poziţiilor publice de către Doinaş şi ceilalţi membri ai grupării. Mai ales criticii cerchişti vor contribui, colateral şi inevitabil, la instalarea primelor gene ale mitului doinaşian, pe măsură ce militează pentru recuperarea şi integrarea lui rapidă în noul canon estetic devenit acum posibil. Deşi criticii sunt, în acel moment, mai degrabă precauţi decât reticenţi sau insensibili la valoarea lui Doinaş, e limpede că există un anumit retard în confirmarea lui drept poet canonic şi, cred, această iniţială sublicitare, venită tot din raţiuni ideologice (pentru că autorul e un fost condamnat politic iar miza se pune, în acel moment, mai ales pe tinerii scriitori fără un trecut „controversat”) va contribui din plin la mitizarea oarecum vindicativă pe care Doinaş o va suferi începând de prin anii 80 şi culminând undeva în jurul lui 2000.

La începutul anilor 70, Cornel Regman îşi intitulează capitolul despre Doinaş al volumului Selecţie din selecţie cât se poate de ostentativ şi militant: „Doinaş ignorat de critici”. Sunt, de fapt, două „foiletoane” scrise în 1968, reeditate în volum, în care pledoaria pro-Doinaş e atât de virulent dublată de acuzele aduse gazetelor oficiale şi criticilor de serviciu a căror cecitate faţă de scriitorii din generaţia lui Doinaş exasperează, încât mă şi mir cum de textul a trecut, totuşi, de cenzură. Nu e vorba că Regman n-ar fi inclus şi o subtilă paradă de argumente, să le spunem „progresiste”, în spiritul unora din clişeele ce ţineau de euforia pacificatoare a epocii „dezgheţului”. Dar protestul e totuşi foarte vocal şi curajos, ca şi declamarea extaziată a alianţei cu încă tinerii, pe atunci, critici estetici ai noii generaţii, care împărtăşesc verdictul axiologic dat poeziei lui Doinaş. „Pusă, avertizează Regman, cu oarecare brutalitate, întrebarea sună aşa. Ce forţe conjugate şi ce neprielnică zodie intră în joc pentru ca un poet ca Ştefan Aug. Doinaş, care întruneşte în personalitatea sa însuşiri eminente, ajunse la desvârşirea maturităţii, să fie menţinut în planul de penumbră rezervat tuturor mediocrităţilor, în timp ce printr-un sistem de impulsionare – care nu e nici măcar diabolic (sistemul acesta îşi face doar datoria, pentru că e pus în situaţia de a-şi putea face datoria) – talente mult mai puţin temeinice, aflate încă în stadiul virtual sînt supraestimate, impuse prin uzurparea scării de valori a cititorului?” Nu putem decât să ne imaginăm, astăzi, fiorii pe care paranteza criticului, cu  „sistemul lăsat să îşi facă datoria”, trebuie că îi provocau în redacţiile culturale şi, în general, în cercurile intelectuale româneşti ale vremii.

Nu e suficient, spune acolo Regman, ca bunăvoinţa criticii să se reverse exclusiv asupra tinerilor talentaţi, pentru că surprizele cu adevărat revelatoare pot apărea, într-o cultură, şi din redescoperirea unor scriitori mai vechi, nedreptăţiţi de istorie. Referinţa flatantă devine de îndată Blaga, a cărui recuperare, timidă şi licitând, similar, eminamente poezia (mai puţin „controversată” decât filosofia sau chiar teatrul, la început) tocmai începuse. Dar nu lipseşte nici menţionarea lui Vladimir Streinu, îndepărtat atunci de la „Luceafărul” tot din antipatii politice, sau problematizarea precauţiilor ce par, azi, aproape hilare, cu care o rubrică de „comentarii critice” (ţinută de Piru la Ramuri) e brusc redenumită în „puncte de vedere” pentru că forţa, se pare, prea evident limitele oficiale ale criticii propriu-zise. Într-o asemenea lume literară ezitantă nici nu e de mirare că Regman constată întârzieri, jumătăţi sau char lipsa totală de reacţii la volumele lui Doinaş.  Mai exotică e însă lista de anonimi care, fireşte, pot fi recenzaţi, în locul acestuia. La fel de închis e, cum se arată, şi accesul la premiile oficiale, Doinaş fiind, încă, din categoria „suspecţilor de serviciu”. Dacă interdicţia de semnătură e ridicată şi volumele poetului apar, operează însă eficient, în continuare, interdicţia receptării. Când reacţia critică există, apar şi inevitabilele platitudini iscate fie din prejudecăţi fie din oareşce carenţe de, să-i spunem, disponibilitate estetică. „Victima” cea mai sonoră a rechizitoriului lui Regman se întâmplă să fie Valeriu Cristea, suprins într-un comentariu pe cât de nedrept, pe atât de simptomatic al poeziei lui Doinaş.

Atunci când trece la analiza propriu-zisă a poemelor lui Doinaş, formulările lui Cornel Regman par să aibă acel farmec gustat de iniţiaţi al pieselor muzicale vechi redescoperite după bruiajul prea multor cover-uri contemporane. Valabilitatea analizelor criticului  e, inutil să adaug, incitantă încă. Iată, de pildă, tema fundamentală a sfârşitului, cu modulaţiile şi dialectica ei specifică lui Doinaş, citită de Regman: „Cîteva poezii sînt tot ce s-a scris mai tulburător despre finister, proiectat din geografie în ontologie, la graniţa neliniştitoare dintre vis şi luciditate, iar vulnerabilitatea condiţiei biologice n-a fost de prea mulţi mai acut şi mai fantast percepută”. Şi, încă, „neaşteptatul sintezelor, socotit nota distinctivă a poetului, într-o ambianţă de gravi vizionari înfioraţi”, sintagmă ce numeşte cu acuitate pluralitatea de atitudini şi registre sensibile despre care se vorbeşte azi în lectura poeziei doinaşiene. Sau, mai departe, „La Doinaş, fiorul metafizic se însoţeşte neaşteptat, cel mai adesea, cu o rece ironie satanică, cu propensiune pentru atrocităţi”, dar, în acelaşi timp, „meşter al metaforelor subtile, Doinaş sensibilizează, alteori, cu infinită graţie şi o nostalgie de pământean autentic iubirea, viaţa, desprinderea de terestru”. Obsesie a sfârşitului, vizionarism, fior metafizic, nostalgie a purităţii, înălţare: evoluţia receptării critice a lui Doinaş va însemna amendarea acestor sintagme, nuanţarea sau contrazicerea şi propunerea de alternative superioare ca aplicabilitate; încremenirea într-un comentarui mitizat – ritualica lor reformulare şi refuzul extinderii analizei în afara lirismului doinaşian, decât pentru a împrumuta, eventual, grile de lectură convenabile. Lipseşte, din analiza lui Cornel Regman, un alt concept devenit, între timp, indispensabil lecturii lui Doinaş: livrescul. Contribuţia semnificativă o vor avea, în impunerea acestuia ca instrument analitic, criticii optzecişti.

Interesul sporit pentru poezia lui Doinaş, explicabil, în primii ani ai recuperării acestuia, prin reticenţele ideologice ale criticii, va continua să existe până în anii 80, având, pe lângă efectul benefic al diversificării treptate a perspectivelor interpretative, şi pe acela al creării unui dezechilibru faţă de vizibilitatea eseisticii si criticii literare a autorului (desi, până în 1980, acesta are deja publicate patru volume eseistice fundamentale – Lampa lui Diogene, 1970, Poezie şi modă poetică, 1972, Orfeu şi tentaţia realului, 1974 şi Lectura poeziei, 1980).  Semnificativ mi se pare faptul că Doinaş nu figurează ca eseist sau critic în lista de recenzii ale lui Nicolae Manolescu (în orice caz, nu în cea reţinută de  critic în volumul trei al Literaturii române postbelice publicate în 2002 la Aula – Critica. Teatrul), ci, desigur, cu vreo trei cărţi, este prezent ca poet. În opinia mea, această absenţă oficializează prezenţa lui Doinaş în canonul literar românesc postbelic, varianta predecembristă, exclusiv drept poet, experimentele lui eseistice rămânând în subsidiarul volumelor de poeme.

Dumitru-Mircea BUDA

Ştefan Aug. Doinaş între mitizare şi revizuire (I)

În ultimii ani, studiile cu adevărat aplicate şi substanţiale dedicate autorului Alfabetului poetic s-au înmulţit, iar anumite zone ale operei sale, multă vreme vizitate doar accidental, fără intenţii serioase de a elabora o analiză temeinică şi convingătoare, au început să fie recucerite. Virgil Nemoianu, autorul  primeia din cele (doar!) două monografii Doinaş existente până în prezent (Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş) a fost printre cei dintâi care au sesizat unele conuri de penumbră ce năpădeau, treptat, niveluri altminteri promiţătoare, hermeneutic, ale acestei opere vaste. Unul din ele: politicul, ale cărui metamorfoze criticul le revelează convingător în poezia, dar şi în proza politică a lui Doinaş, încă insuficient sistematizată şi valorizată, la care aş adăuga experienţa dramaturgică din tragedia Brutus şi fiii săi (publicată, din câte ştiu, abia în 1996, deşi era scrisă deja în momentul condamnării la închisoare a autorului, în 1957).

Nici reprezentarea figurii lui Doinaş, aşa cum circulă ea în mentalul colectiv, nu e ferită de o oarecare stridenţă a clişeului, lipsindu-i acurateţea. Acelaşi Virgil Nemoianu, într-un interviu luat de Daniel Cristea-Enache şi inclus tot în Surâsul abudenţei se vede dator să zdruncine niţel setul de epitete recitate la unison de majoritatea comentatorilor. „Mie mi se pare, spune criticul, un act bizar şi un act de ignoranţă când îi văd pe diverşi critici care tot repetă papagaliceşte diferite clişee: clasicist, neo-romantic, nobil, aulic, olimpian despre Doinaş. Oamenii aceştia par să n-aibă habar că Doinaş era copil de la ţară (fie el chiar de chiabur), iar încă la 30 şi ceva de ani era un om, da, destul de necioplit.” Olimpianismul, din câte rezultă, se va fi instalat cu drepturi depline abia prin lucrarea soţiei poetului, Irinel Liciu, ca şi „aspectul religios” sau liberalismul, precedate de, în cuvintele lui Nemoianu, un fel de „indiferentism” ideologic. Devine justificată, spune criticul, o lectură feministă (categoric inedită) a biografiei şi operei lui Doinaş, mai ales că aceasta ar putea sonda şi un alt nivel ignorat din principiu al existenţei şi scrisului acestuia: sexualitatea. Pentru că, afirmă tranşant Nemoianu, „Doinaş era un om de un debordant erotism, de o puternică sexualitate, pe care el uneori o lega de creativitatea sa poetică: subconştient, alteori chiar articula verbal această convingere. […] Deci era vorba şi de nivelul ideal, şi de nivelul concret-fizic”. Cred că e evident pentru oricine că rândurile citate din Virgil Nemoianu (ca şi numeroase altele din cele dedicate de critic lui Doinaş) conţin un fior demitizant. Or, dacă acesta există şi poate fi resimţit măcar ca o provocare la revizuire, aceasta se datorează, mai mult ca sigur, unui abuz de consens, să zic aşa, la care critica literară a recurs în ceea ce-l priveşte pe autorul Lecturii poeziei.

Doinaş a fost fixat, cu timpul, într-un turn de fildeş personalizat şi atent izolat în canonul poeziei româneşti, drept un neoromantic clasicizant, intelectualizant şi hiper-livresc, ermetic şi solemn, meşterind o poezie barocă, a Ideii pure, iluminante, a cărei arhitectură riguros elaborată e încifrată simbolic, mitologic ori religios. Unul din semnele mitizării lui, pe lângă alierea criticilor, în mare, la definitivarea acestui edificiu canonic copleşitor, îl reprezintă frecventa explicare a poeziei sale prin intermediul textelor teoretice, prin preluarea aserţiunilor din eseurile, articolele sau interviurle autorului şi aplicarea lor automată în analiza poemelor, drept texte programatice, credo-uri poetice. Fenomenul e comparabil cu cel petrecut în cazul lui Lucian Blaga, şi el citit prin formule excesiv de simplificatoare drept „poet-filosof” şi „filosof-poet”. Ironia sorţii face ca studentul lui Blaga, care a avut, de altfel, şi un complex de depăşit faţă de autorul Poemelor luminii, să fie tratat în aceeaşi manieră în şcoală, în special în manualele din anii 80, perene încă cel puţin un deceniu după 1989. Mistreţul cu colţi de argint, poate una din cele mai frumoase balade scrise vreodată în limba română,  a repetat, regretabil, soarta blagianului Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, fiind epuizată didactic de semnificaţii şi supralicitată drept artă poetică absolută, chintesenţă a esteticii şi, fireşte, filosofiei autorului său.

            Un alt semn al mitizării e concentrarea excesivă pe un anumit sector al operei, în cazul lui Doinaş poezia, şi tratarea corpusului (insuficient cartografiat, deocamdată) format din eseuri, texte teoretice, studii, comentarii, corespondenţă, interviuri, drept secundar, un fel de auxiliar ce întregeşte imaginea unei personalităţi complexe. Mai ales abordările sistematice, în volume de critică literară, au privilegiat poezia lui Doinaş. Mai mult, au profitat, de regulă, de oferta bogată conceptual a textelor teoretice şi au interpretat-o aplicând astfel de concepte adaptate. Nu contest valoarea şi importanţa poetului în istoria noastră literară: dimpotrivă, pluralitatea de formule pe care discursul său le înglobează, puritatea ideilor şi idealul clasic al adevăr-bine-frumosului spre care universul poetic doinaşian îşi canalizează energiile sunt neegalate în generaţia sa. Iar metamorfozele pe care disponibilitatea sensibilă a lui Doinaş le-a dovedit, capacitatea poeziei lui de a se reinventa de la o decadă la alta e absolut singulară în secolul trecut. Poate cel mai important argument al valorii poetice e procesul de refuncţionalizare a limbajului şi stilului, care e deopotrivă o formă impresionantă de recucerire a libertăţii intelectuale (într-o lume totalitară unde cuvintele erau tumefiate de dialectul de lemn al ideologiei) şi un fel de revoluţie radicală a întregii substanţe a lirismului. Dovadă: efectele latente pe care poezia şi poietica lui Doinaş continuă să le exercite, până în prezent, în literatura română, influenţa avută asupra generaţiei 60 şi revendicarea sa drept precursor de către postmoderniştii generaţiei 80. Toate, în condiţiile în care marca Doinaş a continuat să îşi păstreze identitatea specială: în codul poemelor lui persistă, în ciuda varietăţii de atitudini şi formule, în ciuda pluralităţii de opţiuni şi măşti, o inconfundabilă coerenţă de profunzime.

Există un paradox, fără îndoială benefic, aici: Doinaş e un poet la care multiplicitatea ipostazelor şi manierelor poetice, replicile intertextuale şi paradele de virtuozitate livrescă, polemica savantă cu modelele preexistente nu camuflează o slăbire a fundamentelor tari ale existenţei ci, dimpotrivă, relevă perenitatea unei alternative stabile, imuabile, de echilibru şi continuitate, la ambiguitatea şi incertitudinea generalizate pe care relativismul şi secularizarea lumii postmoderne le creează. O „insulă”, poate, cu un cuvânt folosit de acelaşi Vigil Nemoianu într-o recentă carte despre postmodernism şi identitate culturală, o terra firma, atlantidă iluminată etern de soarele revolut al purităţii clasice.

Originile mitizării personalităţii şi operei lui Doinaş, în jurul unei supralicitări a poeziei sale în detrimentul eseurilor, a textelor lui teoretice, a traducerilor şi chiar a prozei sau încercărilor teatrale, dar şi în sensul unei preocupări exacerbate a criticii de a-i statua o poziţie canonică de forţă se află, desigur, în destinul lui de autor. Mai întâi: caracterul spectacular şi epic, aş spune, al Cercului Literar de la Sibiu, o replică elevată şi inedită, într-o oarecare măsură, a Junimii, şi climatul probabil irepetabil istoric al unui cenaclu viu, de o diversitate frapantă a personalităţilor şi perspectivelor tinerilor săi membri dar şi de o rigurozitate şi angajare intelectuală memorabile; apoi, legătura cu E. Lovinescu şi povestea însăşi a ataşamentului faţă de un astfel de maestru spiritual, al cerchiştilor; programul de resurecţie a baladei, în fond o soluţie (cu naivitatea ei creatoare) de evaziune în intelectualism şi de salvare a lumii textuale de invazia istoriei; întreruperea brutală a prezenţei sale publice, în viaţa culturală, procesul şi condamnarea la închisoare; revenirea treptată în viaţa publică, interdicţiile din primii ani de libertate, căsătoria cu Irinel Liciu, recucerirea treptată, o dată cu „dezgheţul” din primii ani ceauşişti, a poziţiilor publice de către Doinaş şi ceilalţi membri ai grupării. Mai ales criticii cerchişti vor contribui, colateral şi inevitabil, la instalarea primelor gene ale mitului doinaşian, pe măsură ce militează pentru recuperarea şi integrarea lui rapidă în noul canon estetic devenit acum posibil. Deşi criticii sunt, în acel moment, mai degrabă precauţi decât reticenţi sau insensibili la valoarea lui Doinaş, e limpede că există un anumit retard în confirmarea lui drept poet canonic şi, cred, această iniţială sublicitare, venită tot din raţiuni ideologice (pentru că autorul e un fost condamnat politic iar miza se pune, în acel moment, mai ales pe tinerii scriitori fără un trecut „controversat”) va contribui din plin la mitizarea oarecum vindicativă pe care Doinaş o va suferi începând de prin anii 80 şi culminând undeva în jurul lui 2000.

La începutul anilor 70, Cornel Regman îşi intitulează capitolul despre Doinaş al volumului Selecţie din selecţie cât se poate de ostentativ şi militant: „Doinaş ignorat de critici”. Sunt, de fapt, două „foiletoane” scrise în 1968, reeditate în volum, în care pledoaria pro-Doinaş e atât de virulent dublată de acuzele aduse gazetelor oficiale şi criticilor de serviciu a căror cecitate faţă de scriitorii din generaţia lui Doinaş exasperează, încât mă şi mir cum de textul a trecut, totuşi, de cenzură. Nu e vorba că Regman n-ar fi inclus şi o subtilă paradă de argumente, să le spunem „progresiste”, în spiritul unora din clişeele ce ţineau de euforia pacificatoare a epocii „dezgheţului”. Dar protestul e totuşi foarte vocal şi curajos, ca şi declamarea extaziată a alianţei cu încă tinerii, pe atunci, critici estetici ai noii generaţii, care împărtăşesc verdictul axiologic dat poeziei lui Doinaş. „Pusă, avertizează Regman, cu oarecare brutalitate, întrebarea sună aşa. Ce forţe conjugate şi ce neprielnică zodie intră în joc pentru ca un poet ca Ştefan Aug. Doinaş, care întruneşte în personalitatea sa însuşiri eminente, ajunse la desvârşirea maturităţii, să fie menţinut în planul de penumbră rezervat tuturor mediocrităţilor, în timp ce printr-un sistem de impulsionare – care nu e nici măcar diabolic (sistemul acesta îşi face doar datoria, pentru că e pus în situaţia de a-şi putea face datoria) – talente mult mai puţin temeinice, aflate încă în stadiul virtual sînt supraestimate, impuse prin uzurparea scării de valori a cititorului?” Nu putem decât să ne imaginăm, astăzi, fiorii pe care paranteza criticului, cu  „sistemul lăsat să îşi facă datoria”, trebuie că îi provocau în redacţiile culturale şi, în general, în cercurile intelectuale româneşti ale vremii.

Nu e suficient, spune acolo Regman, ca bunăvoinţa criticii să se reverse exclusiv asupra tinerilor talentaţi, pentru că surprizele cu adevărat revelatoare pot apărea, într-o cultură, şi din redescoperirea unor scriitori mai vechi, nedreptăţiţi de istorie. Referinţa flatantă devine de îndată Blaga, a cărui recuperare, timidă şi licitând, similar, eminamente poezia (mai puţin „controversată” decât filosofia sau chiar teatrul, la început) tocmai începuse. Dar nu lipseşte nici menţionarea lui Vladimir Streinu, îndepărtat atunci de la „Luceafărul” tot din antipatii politice, sau problematizarea precauţiilor ce par, azi, aproape hilare, cu care o rubrică de „comentarii critice” (ţinută de Piru la Ramuri) e brusc redenumită în „puncte de vedere” pentru că forţa, se pare, prea evident limitele oficiale ale criticii propriu-zise. Într-o asemenea lume literară ezitantă nici nu e de mirare că Regman constată întârzieri, jumătăţi sau char lipsa totală de reacţii la volumele lui Doinaş.  Mai exotică e însă lista de anonimi care, fireşte, pot fi recenzaţi, în locul acestuia. La fel de închis e, cum se arată, şi accesul la premiile oficiale, Doinaş fiind, încă, din categoria „suspecţilor de serviciu”. Dacă interdicţia de semnătură e ridicată şi volumele poetului apar, operează însă eficient, în continuare, interdicţia receptării. Când reacţia critică există, apar şi inevitabilele platitudini iscate fie din prejudecăţi fie din oareşce carenţe de, să-i spunem, disponibilitate estetică. „Victima” cea mai sonoră a rechizitoriului lui Regman se întâmplă să fie Valeriu Cristea, suprins într-un comentariu pe cât de nedrept, pe atât de simptomatic al poeziei lui Doinaş.

Atunci când trece la analiza propriu-zisă a poemelor lui Doinaş, formulările lui Cornel Regman par să aibă acel farmec gustat de iniţiaţi al pieselor muzicale vechi redescoperite după bruiajul prea multor cover-uri contemporane. Valabilitatea analizelor criticului  e, inutil să adaug, incitantă încă. Iată, de pildă, tema fundamentală a sfârşitului, cu modulaţiile şi dialectica ei specifică lui Doinaş, citită de Regman: „Cîteva poezii sînt tot ce s-a scris mai tulburător despre finister, proiectat din geografie în ontologie, la graniţa neliniştitoare dintre vis şi luciditate, iar vulnerabilitatea condiţiei biologice n-a fost de prea mulţi mai acut şi mai fantast percepută”. Şi, încă, „neaşteptatul sintezelor, socotit nota distinctivă a poetului, într-o ambianţă de gravi vizionari înfioraţi”, sintagmă ce numeşte cu acuitate pluralitatea de atitudini şi registre sensibile despre care se vorbeşte azi în lectura poeziei doinaşiene. Sau, mai departe, „La Doinaş, fiorul metafizic se însoţeşte neaşteptat, cel mai adesea, cu o rece ironie satanică, cu propensiune pentru atrocităţi”, dar, în acelaşi timp, „meşter al metaforelor subtile, Doinaş sensibilizează, alteori, cu infinită graţie şi o nostalgie de pământean autentic iubirea, viaţa, desprinderea de terestru”. Obsesie a sfârşitului, vizionarism, fior metafizic, nostalgie a purităţii, înălţare: evoluţia receptării critice a lui Doinaş va însemna amendarea acestor sintagme, nuanţarea sau contrazicerea şi propunerea de alternative superioare ca aplicabilitate; încremenirea într-un comentarui mitizat – ritualica lor reformulare şi refuzul extinderii analizei în afara lirismului doinaşian, decât pentru a împrumuta, eventual, grile de lectură convenabile. Lipseşte, din analiza lui Cornel Regman, un alt concept devenit, între timp, indispensabil lecturii lui Doinaş: livrescul. Contribuţia semnificativă o vor avea, în impunerea acestuia ca instrument analitic, criticii optzecişti.

Interesul sporit pentru poezia lui Doinaş, explicabil, în primii ani ai recuperării acestuia, prin reticenţele ideologice ale criticii, va continua să existe până în anii 80, având, pe lângă efectul benefic al diversificării treptate a perspectivelor interpretative, şi pe acela al creării unui dezechilibru faţă de vizibilitatea eseisticii si criticii literare a autorului (desi, până în 1980, acesta are deja publicate patru volume eseistice fundamentale – Lampa lui Diogene, 1970, Poezie şi modă poetică, 1972, Orfeu şi tentaţia realului, 1974 şi Lectura poeziei, 1980).  Semnificativ mi se pare faptul că Doinaş nu figurează ca eseist sau critic în lista de recenzii ale lui Nicolae Manolescu (în orice caz, nu în cea reţinută de  critic în volumul trei al Literaturii române postbelice publicate în 2002 la Aula – Critica. Teatrul), ci, desigur, cu vreo trei cărţi, este prezent ca poet. În opinia mea, această absenţă oficializează prezenţa lui Doinaş în canonul literar românesc postbelic, varianta predecembristă, exclusiv drept poet, experimentele lui eseistice rămânând în subsidiarul volumelor de poeme.

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 13 apr., 2011 in categoria Cultură, Opinii, Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 2,220 ori.

Publica un raspuns