Ştefan Aug. Doinaş între mitizare şi revizuire (II)

Între comentatorii cei mai receptivi ai lui Doinaş, Gheorghe Grigurcu e atent, încă din 1981, şi la această latură teoretică şi critică a poetului. Critici români de azi reţine o recenzie a volumului Poezie şi modă poetică, Doinaş fiind aşezat însă nu la Teoria criticii sau Eseu, ci la Contribuţia scriitorilor. E un mod de a negocia, în fond, problema statutului lui literar: consacrat canonic drept poet, şi încă unul singular şi greu încadrabil în alte curente/ generaţii, el e, totuşi, autorul unui corpus de studii critice importante, dar, din moment ce stă în compania lui Alexandru Philippide, Marin Preda, Ion Caraion, Marin Sorescu sau al Anei Blandiana (o companie eterogenă de mai vechi şi mai noi, de „generaţie amânată” şi şaizecism), e limpede că volumele lui ne-poetice rămân, cumva, intervenţii din afară în câmpul criticii. Ceea ce nu reduce cu nimic acuitatea comentariului lui Grigurcu, ce sesizează îndată punctele de forţă ale teoreticianului poeziei – în fond, puncte de continuitate, de identitate cu poetul. Mai ales remarca privind „conştiinţa pluralităţii valorilor”, care anunţă unul din criteriile enumerate de Virgil Nemoianu, 30 de ani mai târziu, drept şansă a lui Doinaş de a fi integrat valorilor culturii europene, mi se pare incitantă: „Într-atât autorul e deprins a trăi conştiinţa pluralităţii valorilor, încât influenţa prevalentă a unui singur poet i se pare (cuvântul e repetat) o „teroare”.

De la apetenţa pentru pluralitate, porneşte mobilitatea gândirii culturale a lui Doinaş şi vocaţia sa comparatistă. „Satisfacţia sa, notează Grigurcu, se declară ori de câte ori poate releva o corespondenţă a funciarei unităţi istoric-estetice”. Se înţelege că identitatea proprie a teoreticianului, hrănită simultan din abudenţa de culturi şi modele culturale nu prea mai poate fi definită riguros, cel puţin nu în paradigma clasată a modernităţii. Criticul găseşte totuşi nişte „trăsături” sau „note” individuale. Pe lângă „aprehensiunea fixării, nesaţiul unei avalări de forme poetice”, ar mai fi o „oroare de necultivat, de inform”. Extreme, aşadar, contrarii coincidente, iar în desenarea lor se va cantona, o bună bucată de vreme, receptarea lui Doinaş. Nu trece neobservată discuţia despre funcţia mito-poetică a limbajului şi, în genere, încă actuala evaluare a limbajului poeziei moderne înterprinsă de Doinaş. E valorizată şi sintagma de „modă poetică”, împreună cu întregul rechizitoriu făcut de Doinaş „mimetismului”, „beţiei de imagini”, „falsei profunzimi”, „delirului verbal”, concepte beligerante ce referă de îndată la Maiorescu, în logica lor exigentă şi, mai ales, într-o nostalgie a clasicităţii. Ca şi în parada de „execuţii” aduse didacticeşte în sprijinul teoriei şi al „cauzei” proprii. În orice caz, Doinaş face, scrie Grigurcu, „mai curând impresia unui cenzor celest, a unui profet de o ingenuă mânie coborît din norii bubuitori ai adevărurilor sacre.” A cărui „comprehensiune generoasă” l-ar apropia, iar ideea e într-adevăr provocatoare, de Ion Pillat. Dar, aş adăuga, tocmai prin „nevoia unei concilieri, a unei reîntoarceri în cadrul oficiului său uman” l-ar aduce şi în preajma unui proto-postmodernism trecut printr-un filtru umanist.

Trei ani mai târziu, în Între critici, Gheorghe Grigurcu revine asupra eseistului Ştefan Aug. Doinaş, analizând, acum, volumul din 1980 (Lectura poeziei). Între critici nu mai operează cu secţiuni separate, înglobând fără diferenţiere (afară de cea produsă de titlurile sugestive ale profilelor) autorii discutaţi. Ca urmare, şi Doinaş face aici un salt de statut, de la poet cu vocaţii teoretice, cum rezulta din clasificarea lui anterioară, la eseist sau, cum scrie Grigurcu în titlul articolului, Un cetăţean al Bibliopolisului. Impresionează „poetizarea cărţii”, girată de stilistica ei rafinată şi expresivă, care e, în cuvintele criticului, „învestită cu atributele propriei sale esenţialităţi”. Construirea propriei identităţi în text, estomparea limitei dintre acesta şi existenţă sau, cum spune Grigurcu, dintre „Carte şi Viaţă” sunt, toate, semne ale livrescului ce cucereşte spaţii vaste în conceptul de literatură al lui Doinaş. Sunt fenomene pe care, însă, deşi le intuieşte şi numeşte exact, critica lui Grigurcu nu simte necesitatea de a le explora pe spaţii mai largi. Dovadă că analiza le expediază, dacă bine am înţeles, în condiţia unor elemente de autoritate a personalităţii poetului, construind un spaţiu de protecţie, din care luciditatea şi idealitatea se pot exercita netulburate. Nu-i vorba că livrescul nu ar fi un asemenea spaţiu, că el n-ar fi funcţionat, sub comunism, atât de eficace astfel. Doar că el reprezintă şi altceva, mult mai semnificativ: nu doar o opţiune, un construct conştient al intelectului, ci şi o fatalitate, o formă a crizei discursului în modernitatea târzie, când nimic nu pare a mai fi rămas nespus, într-o formă artistică, şi căreia postmodernismul îi oferă soluţii de detensionare prin renegocierea cu trecutul. Până să devină o temă majoră (pentru optzecişti, tratată diferit, desigur, de grupările diferite ale acestora, de la textualismul lunediştilor la neoexpresionismul ardelenilor) şi un instrument hermeneutic (cum se întâmplă la Al. Cistelecan în Poezie şi livresc), până să fie convertit într-un criteriu de apartenenţă la paradigma postmodernă şi într-un argument revendicativ (ca la Mircea Cărtărescu, în Postmodernismul românesc, unde Doinaş e citit într-o asemenea grilă postmodernistă), livrescul a fost, cred, pentru o bucată de timp, chiar substanţa imaginarului şi limbajului poeziei româneşti postbelice. Exploatat de Doinaş şi de cerchişti, el irigă subtil versurile unor poeţi păstraţi în canonul undeground al literaturii române, a unor „ciudaţi” prin incompatibilitatea lor cu discursul general al neomodernismului şaizecist (Leonid Dimov, Mircea Ivănescu). Rămâne, totodată, antologică o „şopârlă” specifică epocii pe care Grigurcu o strecoară cu dibăcie spre finalul caracterizării autorului Lecturii poeziei: „Iar Biblioteca şi Arta au constituit, se ştie, scrie el, cele două teribile fobii ale Calibanilor de totdeauna”. E clar că teoretizarea livrescului, dând „autoritate poemului”, însemna, pentru atunci, un motor al rezistenţei prin cultură, iar acest rol părea  mai mult decât suficient, pe moment, în literatura română.

Dar Gheorghe Grigurcu revine, în repetate rânduri, asupra eseisticii lui Doinaş, după răsturnarea dictaturii comuniste. Într-un număr din 1997 al României literară, de pildă, criticul poate numi liber anumite cauzalităţi, ca aceasta, din introducerea articolului despre Doinaş: „Dincolo de structura cerebrală, înclinată spre operaţiuni programate, a autorilor, ori de firea „rece” a unora dintre ei, credem că s-a produs astfel [prin impersonalitate, n.m, D.-M. B.] o dublă reacţie la ingratul context istoric: pe de o parte, un lirism al „absenţei”, acea trecere de la „fapt la ideal”, pe care o statua Mallarme, deci un soi de repliere şi de boicot al eului ameninţat în libera sa expresie, pe de altă parte, cartezianismul sui generis, o abordare raţională a actului poetic, ca un protest împotriva iraţiunii proliferante, a absurdului năvălitor din preajmă”. Merită observat că, la şapte ani de la revoluţie, criticului i se pare că „nu mai puţin interesantă decât poezia lui Doinaş se înfăţişează eseistica sa”. La fel de interesantă, aşadar, dar ţinută tot drept adjuvant al poeziei, încercând, crede criticul, „a o justifica printr-o extinsă, doctă şi nuanţată pledoarie”. Nu contest că eseurile lui Doinaş vor fi pledând pentru poezia acestuia, dar acelaşi lucru se poate spune şi invers şi, în fond, observaţia devine irelevantă, în afara facilitării a ceea ce s-a tot făcut în ultima jumătate de secol în exegeza doinaşiană, adică analiza poeziei prin lentilele eseurilor. Nu ştiu cât mai poate fi de profitabilă o asemenea înţelegere, iar dacă a fost, într-adevăr, profitabilă la un moment dat, aceasta s-a datorat unui fel de pact de garantare şi protecţie reciprocă între opera literară şi cea teoretică a lui Doinaş: sub comunism, câtă vreme Doinaş era citit prin Doinaş nici poezia şi nici eseurile n-aveau cum să deranjeze ideologic. A face din opera unui scriitor un cerc hermeneutic închis era arta dominaţiei ideologiei oficiale atunci. Nimic mai mult decât o închidere într-un semnificant unic, oricât de valoros şi înalt academic. Pe când o deschidere prin acceptarea pluralităţii simultane a identităţii unui autor trebuie că era de neacceptat. O teorie despre livresc, de pildă, sau despre cunoaştere, care nu mai era ţinută să lucreze doar, demonstrativ, în propria operă literară, putea deveni deranjantă fiindcă intra în concurenţă şi genera pluralitate cu teoriile, puţine şi clare, bine acordate ideologiei oficiale, acceptate unanim. La Blaga, poate, pericolul acestei deschideri se vede mai clar: filosofia lui ar fi contrazis unica filosofie oficială, marxism-leninismul. La Doinaş lucrurile sunt poate mai puţin vizibile, dar câte cărţi de teorie literară de anvergura celor scrise de autorul lui Născut în Utopia, manevrând cu asemenea familiaritate şi inteligenţă în spaţiul întregii culturi occidentale şi teoretizând atât de curajos un „program” livresc ce n-avea nimic comun cu realismul socialist au fost oare lăsate să apară în epocă?

Motivele unei atare simplificări, în tandem cu o mitizare convenabilă ideologiei oficiale (ca orice autor mitizat, Doinaş urma să fie şi falsificat în discursul cultural public, redus la ceea ce era strict convenabil) – transpar şi în rândurile articolului pomenit anterior al lui Grigurcu. Unul singur, aleator, e cât se poate de evident: neîncrederea în poezia ocazională, situată în contratimp cu toată utilitatea social-politică a literaturii impusă prin teze direct de către dictator. Păcatul miturilor literare cu origini în comunism (chiar admiţând că în cazul lui Doinaş mitizarea comunistă a fost cu mult mai firavă decât în cazul altor poeţi, şi nu e vorba aici de Eminescu ci, chiar, de o bună parte a şaizeciştilor) e acela al perenităţii în anii democraţiei. Prima explicaţie ţine de practica pedagogică: manualele de literatură se înlocuiesc mult mai greu decât era de aşteptat şi actualizări din mers ale celor de liceu continuă să fie studiate bine-mersi în România până prin jurul lui 2000. A doua explicaţie e necesitatea miturilor literare în mentalitatea unui popor, apetenţa intelectualului pentru acestea, ca repere identitare. Or, un mit în ascensiune e aproape imposibil de schimbat în codul lui genetic, să spunem (iar acest cod, pentru Doinaş, însemna aplicarea reţetei mitizante eminesciene – clişee decupate din critica literară, din cea mai „cuminte” critică predecembristă şi accent pe câteva texte, dacă e posibil pe unul singur – cum s-a şi întâmplat). În fine, a treia explicaţie e procesul anevoios cu care s-a reuşit, foarte târziu, repunerea în discuţie a conceptului de canon literar şi refuncţionalizarea acestuia. Abia în jurul lui 2000 o dezbatere privind canonul (şi în primul rând acela şcolar) a reuşit să fie aprinsă de optzecişti, dornici, printre altele, să îşi introducă numele din propria generaţie, precum şi tradiţia considerată de ei autentică (şi care are meritul de a face dreptate unor autori, printre care şi Doinaş, ţinuţi în penumbră) în manuale. Până să îl ajungă din urmă dezbaterea despre canon, Doinaş, foarte activ şi politic, avea însă deja construit un fel de mit ale cărui origini şi linii mari de percepţie am încercat să le evidenţiez. Marele dezavantaj, repet, era acela al ignorării operei lui eseistice, dar şi al prozei, teatrului, interviurilor, corespondenţei.

Faţă de mitul lui Eminescu, extrem de inflamat şi devenit, pentru cei tineri, insuportabil la finele secolului XX, mitizarea lui Doinaş e, încă un work-in-progress. Dacă lui Eminescu „gâlceava” din paginile Dilemei anului 1999 i-a salvat scrierile postumele, articolele polemice, cele politice şi, mai ales, corespondenţa de dragoste, de perspectiva uitării, dându-i, prin ele, şansa de a fi redescoperit ca poet (în ciuda crizelor de isterie naţionalistă ce nu au lipsit în acel moment), e greu de spus în ce mod de maximă eficienţă i-ar putea fi readuse cu adevărat în atenţia publică cărţile de eseu, interviurile, proza sau teatrul lui Doinaş. Teoria literară cred că îi datorează o revanşă, post-mortem. Pentru că Orfeu şi tentaţia realului, Poezie şi modă poetică, Lectura poeziei sau Măştile adevărului poetic au acţionat mai degrabă latent, non-explicit, asupra criticii româneşti în ultimii ani de comunism şi, cred, continuă să fie referinţe de marcă şi în prezent. Aş îndrăzni să cred că, dacă lui Blaga i-au valorizat, în cele din urmă, opera filosofică mai ales criticii literari, lui Doinaş îi vor actualiza eseurile criticii universitari. Dacă în poeticile cotidianului contemporan nu prea pare să mai fie loc de concepte atât de savante ale literaturii şi lucrează, oricum, un fel de oroare de livrescul pe care optzeciştii l-au epuizat şi clasat ca temă şi element polemic, ca spectacol al procedeelor intertextuale, în universitate istoria mult mai tolerantă şi exhautivă dar şi riguroasă a conceptelor culturale nu poate evita contribuţia lui Doinaş. Tot în universitate se vor recupera şi corespondenţa şi interviurile sale, ca şi toate scrierile lui cu caracter politic, pentru că în curriculele universitare ele sunt inestimabile pentru istoria literaturii. Dar şi pentru teoria elitelor, de pildă, sau pentru studiile culturale.

Sunt suficiente semne, de altfel, că receptarea lui Doinaş se normalizează, că încep să se detensioneze determinările stricte în care era percepută opera lui. Un întreg număr monografic, din 2003, al revistei pe care a fondat-o, Secolul XXI, conţine contribuţii importante, preocupate să mute accentele mult prea acute ale receptării de până atunci. Numele din dosarul critic sunt printre cele, tot mai numeroase, care domină exegeza doinaşiană contemporană, insistând pe reevaluarea benefică a operei scriitorului în întregul acesteia şi pe dezideologizarea interpretării acesteia. Daniel Cristea-Enache, de pildă, scrie un articol intitulat Proza cu sânge alb, şi e relevant că el porneşte chiar de la sugerarea „blocajului” pe care o operă de anvergura celei a lui Doinaş îl poate produce, compusă fiind, cum scrie criticul, din două rafturi lungi de bibliotecă şi impunând prin „modul său cu totul personal, de a fi impersonal, abstras din sine însuşi şi din imediatul pestriţ, respirând aerul Ideii şi al culturii înalte”. Impersonalism numit astfel şi de Grigurcu, încă în anii 80, dar pe care Cristea-Enache îl numeşte direct „evazionism” şi îi rezolvă scurt raţionamentul istoric. Criticul vorbeşte apoi despre o construcţie a identităţii pe o teorie clasică, şi ea, desigur, construită ca edificiu al rezistenţei la teroarea istoriei, dar e vorba despre un clasicism supra-istoric, tipologic. Fireşte, o astfel de poziţionare conceptuală facilitează semnificativ relectura operei lui Doinaş. Câteva pagini mai încolo, Ion Bogdan Lefter vede, într-un articol despre Eseistica lui Doinaş drept inevitabil eseul ca opţiune a unui poet cult, savant şi rafinat. Pentru autorul Recapitulării modernităţii, poetul şi eseistul sunt identităţi „gemene”, în fiinţa creatoare a lui Doinaş, temperând o natură clasică, ce trăieşte sub fatalitatea erudiţiei. Poemele şi eseurile nu sunt decât coduri ale aceleiaşi sensibilităţi, existând într-o consubstanţialitate totală: „e totuna cu a spune că versurile lui Doinaş nu puteau prinde corp decât ca transfer al formaţiei sale culturale „clasicizante” în alt cod: poetul n-ar fi putut exista decât împreună cu geamănul său, eseistul „academizant””.

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 14 apr., 2011 in categoria Cultură, Opinii, Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 2,223 ori.

Publica un raspuns