În urmă cu mai bine de un deceniu, când apare Dicţionarul esenţial al scriitorilor români sub direcţia Zaciu-Sasu-Papahagi, iar Doinaş e un „clasic” încă în viaţă, interesul major al criticii pare centrat tot pe poezie. Scris admirabil, articolul dedicat autorului de Ştefan Borbely porneşte analiza lirismului doinaşian de la un text din Orfeu şi tentaţia realului (1974) – Traducere imaginară sau fragmente despre epigonism –, considerat „artă poetică in nuce”, criticul evaluând astfel raportul dintre model şi operă, sensul estetic al ispitei unei rivalităţi cu modelul şi conceptul, celebru, de „epigonism major”, în sensul unei „comuniuni arhetipale” cu modelele provocate la reactivare. Altfel spus, nu modelele propriu-zise sunt vizate, ci înseşi arhetipurile de la baza acestora. Prin urmare, poezia doinaşiană preferă sentimentului şi exteriorităţii, ca surse generatoare, spaţiul mediat cultural al livrescului, fiind „arta unui fapt de construcţie, poetul nefăcând altceva decât să „traducă” într-un nou limbaj, al său propriu, ritmul interior al unui text preexistent”. Interesant e că Borbely pune această fatalitate a filtrului cultural în relaţie cu un „complex”, păstrând ghilimelele criticului, numit Lucian Blaga. La mijloc e un fenomen de construcţie dialectică a identităţii poetice când prin adeziune, când prin opoziţie faţă de maestru. Lucru vizibil, după cum demonstrează criticul, de la relieful stilistic al poemelor şi până la substanţa ontologică, să spunem, a acestora. În vreme ce „tristeţea de nuanţă elegiacă” detectabilă pe fondul poeziei lui Doinaş descinde din „tristeţea metafizică” blagiană, aceasta are însă o soluţie salvatoare în recucerirea explozivă a kalokagathon-ului. În cuvintele lui Borbely: „sfârşitul nu este total, implacabil, ca la Blaga, pentru că din combustia lucrurilor se înalţă o nouă şi unică frumuseţe, dominată de abstractul extatic al raporturilor pure”.
Patru ani mai târziu, în Dicţionarul general al literaturii române, e vizibilă preocuparea de a preciza calibrul eseistului şi traducătorului, aproape la paritate cu acela al poetului. Meritul major al studiului semnat de Roxana Sorescu este că propune o perspectivă a pluralităţii şi simultaneităţii ipostazelor creatoare ale lui Doinaş, un proiect de revizitare integrator, dacă se poate spune astfel, a literaturii, teoriei literare, traducerii şi traductologiei acestuia. În plus, Doinaş pare, în lectura Roxanei Sorescu, cel mai postmodern, chiar dacă termenul propriu-zis e evitat în text, din avatarurile lui propuse de critică. Pentru că autoarea îl vede în dualităţi sinergice care îl recomandă astfel. În primul rând „foarte cult, stăpânind perfect cele mai variate procedee tehnice de construire a unui poem”, lucid, „poeta doctus şi poeta laureatus”, dar şi având „o imaginaţie vizionară prin care depăşeşte ca amploare pe toţi contemporanii săi”. E remarcată, apoi, mutaţia la nivelul conceptului de originalitate pe care Doinaş o produce, acel livresc identificat de mai toată critica literară drept alternativă la afect, literatura devenind deopotrivă „meşteşug” şi „replică”. Citind ca „replici” ale unor modele livreşti (de la Goethe la Wallace Stevens) marile balade doinaşiene, Roxana Sorescu sugerează, implicit, apartenenţa scriitorului la acea arhicunoscută definiţie a postmodernismului drept „problemă de citare” şi manipulare a formulărilor culturale preexistente în discurs lansată de Eco. Mai ales că dintre „toate atitudinile poetice cunoscute”, experimentate de Doinaş, nu a lipsit, scrie autoarea, „inserţia creatorului în universul ficţional instituit de limbaj”. Studiul Roxanei Sorescu e şi primul context oficial, să-i spunem, canonic (prin prestigiul girat de Academia Română Dicţionarului general…) în care vocaţia de traducător a scriitorului e afirmată răspicat şi persuasiv. Ca „excelent traducător şi teoretician al traducerii”, Doinaş are o contribuţie fundamentală în acest domeniu creativ, întrucât „principiile enunţate de el rămân o cartă a traducătorului, semnificativă pentru caracterul ei general-valabil”. Mi se pare la fel de meritorie insistenţa decisă asupra calităţii eseurilor, corect situate la graniţa filosofiei cu poezia, limbajul poetic şi religia, dar şi în zona foarte actuală a ceea ce Roxana Sorescu numeşte „construirea identităţii personale în raport cu alteritatea” şi „răspunsul civic şi politic la provocările prezentului”. Am citat, fragmentar, câteva fraze compacte ale studiului care explicitează exact nivelele defavorizate de receptare ale operei lui Doinaş, considerate pentru multă vreme auxiliare poeziei.
Aminteam, în chiar debutul acestui articol, contribuţia substanţială la exegeza doinaşiană a lui Virgil Nemoianu, autor, printre alte numeroase studii dedicate scriitorului, al până nu demult unicei monografii doinaşiene. Cartea, publicată în două ediţii (a doua, revăzută şi adăugită, în 2004) e, poate, cea mai decisă actualizare efectuată asupra lui Doinaş, şi, în orice caz, cea mai ambiţioasă ca formulă, încercând să ofere o versiune deschisă de interpretare a întregii opere poetice şi reunind metode de abordare a căror diversitate, programatică, din câte înţeleg, încearcă să convingă despre pluralitatea postmodernă a acestei creaţii proteice. E un studiu desfăşurat pe două paliere fundamentale – cel al sensibilităţii estetice şi cel al „imaginaţiei politicului”, supunând poemele, pe rând, unei analize morfologice, care urmăreşte diacronia viziunii poetice şi a imaginarului, apoi uneia de ordin stilistic (inedită şi inovativă), raportul poeziei cu dictatura şi, în fine, geneza personalităţii culturale a lui Doinaş, care contituie şi capitolul efectiv monografic, legând evoluţia culturală a scriitorului de mediul social, anii formaţiei intelectuale, Cercul literar, dar şi de ideologiile concurente între care scriitorul optează. Eseistica e tratată ca „amplificare filosofică” şi compartimentată judicios, iar relaţiile ei de adâncime cu „lupta ideologică” sunt cartografiate convingător, ca şi în cazul traducerii. În fine, un „Epilog provizoriu” explică sintagma simbolică din titlul cărţii, „Surâsul abundenţei”, argumentând că modelul cultural oferit de Doinaş e unul al rezistenţei victorioase la dictatură, opunând abundenţa barocă a scrisului totalitarismului. În addenda cărţii Virgil Nemoianu publică, sub titlul Reevaluări, un interviu cu Daniel Cristea-Enache, din care am preluat câteva sugestii în introducerea acestui articol dar şi textul unei conferinţe argumentând şansa la posteritate a lui Doinaş prin elemente la care, de asemeneam, m-am raliat pe parcursul articolului meu.
Am rezumat, nepermis de mult, tezele şi mizele cărţii lui Virgil Nemoianu, dar aceasta ca o formă de compromis: monografia sa merită ea însăşi un studiu amănunţit, separat, care ar fi depăşit, sunt sigur, limitele unui articol mult mai general, urmărind „naşterea unui mit” al lui Ştefan Aug. Doinaş drept consecinţă a contactului operei sale cu receptarea pre şi postdecembristă.
O a doua monografie Doinaş îi aparţine lui Aurel Pantea şi, deşi nu am avut oportunitatea de a o consulta până la momentul redactării articolului, îmi e cunoscut faptul că autorul ei propune o hermeneutică hiperaplicată a poeticii doinaşiene, discutând ecuaţia dintre subiect şi realitate, statutul acestora şi funcţiile ontologice regeneratoare ale poemului. Din nou, o iniţiativă ce de-mitizează imaginea fixată în determinări simplificatoare a autorului Alfabetului poetic şi valorifică, în simultaneitate cu vizionarismul poezie sale, vocaţia teoretică. De altfel, o parte din argumentele lui Aurel Pantea, despre care presupun că sunt fundamentate în carte, sunt sintetizate într-un articol apărut în 2007 în România literară sub titlul Şt. Aug. Doinaş, teoretician al poeziei.
Tot un critic universitar, Iulian Boldea, şi tot într-un număr relativ recent al României literare, dedică un articol convingător Eseisticii lui Ştefan Aug. Doinaş, amplificat într-un studiu ce stă să apară într-un nou Dicţionar de critică şi teorie literară, unde conceptele teoretice ale lui Doinaş vor fi puse în comunicare nu doar cu cele ale întregii critici literare româneşti a secolului XX ci şi cu acelea ale celor mai importanţi critici şi teoreticieni occidental ai literaturii. Studiul lui Iulian Boldea pleacă de la identificarea a două dimensiuni „aparent distincte” (şi, am adăuga, considerate chiar distincte o vreme), dar, în fond, „consubstanţiale”, „rod al aceloraşi opţiuni poetice şi filosofice”. E vorba de o „riguroasă, aplicată şi, mai cu seamă, fermă conştiinţă a poeziei” şi, abia, „în al doilea rând, o viziune poetică, cu alt cuvânt o practică a scriiturii întru totul armonioasă şi de o coerenţă indiscutabilă”. Ambele, subsumabile unui temperament apolinic şi transcrise în „epigonismul major” care nu e doar un concept teoretizat ci şi un element de poetică al propriului lirism. De altfel, e doar un caz particular într-o serie neîntreruptă de echivalenţe absolut explicite. Dacă poezia e deschisă spre idee şi predispusă viziunii „eleate”, concepţia despre poezie a lui Doinaş i se pare lui Boldea a fi „de nuanţă neo (sau post) clasică”, operând însă, cum arăta şi Ştefan Borbely, la nivelul arhetipurilor sau, în cuvintele lui Al. Cistelecan, la „nivelul ideal, al esenţelor”.
Desigur că o asemenea poietică clasicizant-arhetipală iradiază şi în (şi se susţine prin) o foarte acerbă refuncţionalizare conceptuală a limbajului. Evidentă, pentru Boldea, inclusiv la nivelul viziunii traductologice a lui Doinaş, care vorbeşte despre „provocarea deliberată” de către traducător a „clipei unice” când experienţa poetică originară a operei se reactualizează în limbaj. Valoroasă e şi discutarea, de către critic, a conceptului polemic doinaşian de „modă poetică” drept o formă de individualizare a scriitorului şi de renegociere a originalităţii prin „remodelarea sinelui” şi „apelul la elementul inedit, stimulator”. E subliniată, de asemenea, pluralitatea valorilor (esenţială şi pentru Grigurcu sau Nemoianu), precum şi racordarea lui Doinaş la multitudinea poeticilor modernităţii, elemente ce întăresc, în fond, actualitatea scriitorului. De altfel, Boldea remarcă şi citează convingător definiţia doinaşiană a poeziei moderne ca autonomizare a limbajului poetic şi „pulverizare” a fundamentelor romantismului şi clasicismului, extrem de actuală şi incitantă.
În fine, numeroase din argumentele evidenţiate în ultimele abordări ale eseisticii lui Doinaş mă fac să cred că e imperativă o traducere, măcar într-o selecţie semnificativă, a textelor sale teoretice. E foarte posibil ca o astfel de iniţiativă, vizând, iată, un nivel mult mai traductibil şi asimilabil în spaţiul cultural european al operei lui Doinaş ar fi, fără îndoială, o şansă de readucere decisivă în contemporaneitate a scriitorului. Opera poetică, pe lângă traducerile propriu-zise, ar putea beneficia, de asemenea, de traducerea rapidă a monografiilor deja existente, a unor culegeri de studii şi, poate, scrierea direct în limbi de circulaţie internaţională a unor astfel de volume.
Am întârziat să amintesc ceea ce consider că reprezintă ultimul semn al mitizării/ mistificării lui Doinaş: aşa-zisa „demascare” a lui drept colaborator al fostei Securităţi. Despre lipsa de justificare efectivă a acuzelor şi a detractorilor iviţi de îndată în presa noastră (din păcate, articole defăimătoare am citit chiar şi într-o publicaţie literară importantă, Cultura), a scris mai mult decât suficient Virgil Nemoianu în monografia sa pentru a le demonstra nefondarea.
Parcursul rapid prin câteva ipostaze ale receptării operei lui Ştefan Aug. Doinaş pe care l-am efectuat în paginile anterioare e, inevitabil, insuficient şi fragmentar. Am ales, forţat de context şi de disponibilitatea textelor, mai ales abordările în care era privilegiată dimensiunea eseistică, teoretică, a scrisului lui Doinaş. Încercând să urmăresc, în paralel cu creşterea în pregnanţă a interesului pentru aceasta, semnele unei deblocări dintr-un mit absolut neprofitabil al lui Doinaş ca poet-eseist şi eseist-poet, autor al unei poezii unanim decretată drept valoroasă dar insuficient exploatată, până de curând, interpretativ (redusă la formule de un reducţionism supărător), a cărui vocaţie teoretică obişnuia să constituie doar un inventar de concepte uşor adaptabile lecturii propriei poezii. Poate că unele ipoteze sunt uşor exagerate iar unele consideraţii vor părea excesiv de expeditive, dar prefer, totuşi, să cred, că tendinţele abuzice şi carenţele receptării lui Doinaş au putut fi, totuşi, aproximate coerent. Oricum, contactul aproape traumatic pe care l-am avut, în anii 90, cu mituri şi mistificări literare mutante, provenite din comunism, mă îndreptăţesc să înregistrez cu satisfacţie depăşirea unor mitizări incipiente cum cred că a fost, până de curând, cazul lui Ştefan Aug. Doinaş.
Referinţe critice:
Iulian Boldea, Eseistica lui Ştefan Aug. Doinaş în România Literară nr. 25/2009
Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei româneşti, Editura Aula, Braşov, 2005
Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987
Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981
Gheorghe Grigurcu, Între critici, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
Gheorghe Grigurcu, Eseurile lui Ştefan Augustin Doinaş în România Literară, nr. 16/1997
Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol I-III, Editura Aula, Braşov, 2002
Virgil Nemoianu, Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, Fundaţia Culturală Secolul 21, Bucureşti, 2004
Aurel Pantea, Şt. Aug. Doinaş, teoretician al poeziei în România Literară nr. 33/2007
Cornel Regman, Selecţie din selecţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972
Secolul XXI – Număr monografic Doinaş, 2003
Eugen Simion, Dicţionarul general al literaturii române, vol. II: C/D, Academia Română – Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004
Mircea Zaciu, Aurel Sasu, Marian Papahagi, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 2000
Dumitru-Mircea BUDA
Ştefan Aug. Doinaş între mitizare şi revizuire (III)
În urmă cu mai bine de un deceniu, când apare Dicţionarul esenţial al scriitorilor români sub direcţia Zaciu-Sasu-Papahagi, iar Doinaş e un „clasic” încă în viaţă, interesul major al criticii pare centrat tot pe poezie. Scris admirabil, articolul dedicat autorului de Ştefan Borbely porneşte analiza lirismului doinaşian de la un text din Orfeu şi tentaţia realului (1974) – Traducere imaginară sau fragmente despre epigonism –, considerat „artă poetică in nuce”, criticul evaluând astfel raportul dintre model şi operă, sensul estetic al ispitei unei rivalităţi cu modelul şi conceptul, celebru, de „epigonism major”, în sensul unei „comuniuni arhetipale” cu modelele provocate la reactivare. Altfel spus, nu modelele propriu-zise sunt vizate, ci înseşi arhetipurile de la baza acestora. Prin urmare, poezia doinaşiană preferă sentimentului şi exteriorităţii, ca surse generatoare, spaţiul mediat cultural al livrescului, fiind „arta unui fapt de construcţie, poetul nefăcând altceva decât să „traducă” într-un nou limbaj, al său propriu, ritmul interior al unui text preexistent”. Interesant e că Borbely pune această fatalitate a filtrului cultural în relaţie cu un „complex”, păstrând ghilimelele criticului, numit Lucian Blaga. La mijloc e un fenomen de construcţie dialectică a identităţii poetice când prin adeziune, când prin opoziţie faţă de maestru. Lucru vizibil, după cum demonstrează criticul, de la relieful stilistic al poemelor şi până la substanţa ontologică, să spunem, a acestora. În vreme ce „tristeţea de nuanţă elegiacă” detectabilă pe fondul poeziei lui Doinaş descinde din „tristeţea metafizică” blagiană, aceasta are însă o soluţie salvatoare în recucerirea explozivă a kalokagathon-ului. În cuvintele lui Borbely: „sfârşitul nu este total, implacabil, ca la Blaga, pentru că din combustia lucrurilor se înalţă o nouă şi unică frumuseţe, dominată de abstractul extatic al raporturilor pure”.
Patru ani mai târziu, în Dicţionarul general al literaturii române, e vizibilă preocuparea de a preciza calibrul eseistului şi traducătorului, aproape la paritate cu acela al poetului. Meritul major al studiului semnat de Roxana Sorescu este că propune o perspectivă a pluralităţii şi simultaneităţii ipostazelor creatoare ale lui Doinaş, un proiect de revizitare integrator, dacă se poate spune astfel, a literaturii, teoriei literare, traducerii şi traductologiei acestuia. În plus, Doinaş pare, în lectura Roxanei Sorescu, cel mai postmodern, chiar dacă termenul propriu-zis e evitat în text, din avatarurile lui propuse de critică. Pentru că autoarea îl vede în dualităţi sinergice care îl recomandă astfel. În primul rând „foarte cult, stăpânind perfect cele mai variate procedee tehnice de construire a unui poem”, lucid, „poeta doctus şi poeta laureatus”, dar şi având „o imaginaţie vizionară prin care depăşeşte ca amploare pe toţi contemporanii săi”. E remarcată, apoi, mutaţia la nivelul conceptului de originalitate pe care Doinaş o produce, acel livresc identificat de mai toată critica literară drept alternativă la afect, literatura devenind deopotrivă „meşteşug” şi „replică”. Citind ca „replici” ale unor modele livreşti (de la Goethe la Wallace Stevens) marile balade doinaşiene, Roxana Sorescu sugerează, implicit, apartenenţa scriitorului la acea arhicunoscută definiţie a postmodernismului drept „problemă de citare” şi manipulare a formulărilor culturale preexistente în discurs lansată de Eco. Mai ales că dintre „toate atitudinile poetice cunoscute”, experimentate de Doinaş, nu a lipsit, scrie autoarea, „inserţia creatorului în universul ficţional instituit de limbaj”. Studiul Roxanei Sorescu e şi primul context oficial, să-i spunem, canonic (prin prestigiul girat de Academia Română Dicţionarului general…) în care vocaţia de traducător a scriitorului e afirmată răspicat şi persuasiv. Ca „excelent traducător şi teoretician al traducerii”, Doinaş are o contribuţie fundamentală în acest domeniu creativ, întrucât „principiile enunţate de el rămân o cartă a traducătorului, semnificativă pentru caracterul ei general-valabil”. Mi se pare la fel de meritorie insistenţa decisă asupra calităţii eseurilor, corect situate la graniţa filosofiei cu poezia, limbajul poetic şi religia, dar şi în zona foarte actuală a ceea ce Roxana Sorescu numeşte „construirea identităţii personale în raport cu alteritatea” şi „răspunsul civic şi politic la provocările prezentului”. Am citat, fragmentar, câteva fraze compacte ale studiului care explicitează exact nivelele defavorizate de receptare ale operei lui Doinaş, considerate pentru multă vreme auxiliare poeziei.
Aminteam, în chiar debutul acestui articol, contribuţia substanţială la exegeza doinaşiană a lui Virgil Nemoianu, autor, printre alte numeroase studii dedicate scriitorului, al până nu demult unicei monografii doinaşiene. Cartea, publicată în două ediţii (a doua, revăzută şi adăugită, în 2004) e, poate, cea mai decisă actualizare efectuată asupra lui Doinaş, şi, în orice caz, cea mai ambiţioasă ca formulă, încercând să ofere o versiune deschisă de interpretare a întregii opere poetice şi reunind metode de abordare a căror diversitate, programatică, din câte înţeleg, încearcă să convingă despre pluralitatea postmodernă a acestei creaţii proteice. E un studiu desfăşurat pe două paliere fundamentale – cel al sensibilităţii estetice şi cel al „imaginaţiei politicului”, supunând poemele, pe rând, unei analize morfologice, care urmăreşte diacronia viziunii poetice şi a imaginarului, apoi uneia de ordin stilistic (inedită şi inovativă), raportul poeziei cu dictatura şi, în fine, geneza personalităţii culturale a lui Doinaş, care contituie şi capitolul efectiv monografic, legând evoluţia culturală a scriitorului de mediul social, anii formaţiei intelectuale, Cercul literar, dar şi de ideologiile concurente între care scriitorul optează. Eseistica e tratată ca „amplificare filosofică” şi compartimentată judicios, iar relaţiile ei de adâncime cu „lupta ideologică” sunt cartografiate convingător, ca şi în cazul traducerii. În fine, un „Epilog provizoriu” explică sintagma simbolică din titlul cărţii, „Surâsul abundenţei”, argumentând că modelul cultural oferit de Doinaş e unul al rezistenţei victorioase la dictatură, opunând abundenţa barocă a scrisului totalitarismului. În addenda cărţii Virgil Nemoianu publică, sub titlul Reevaluări, un interviu cu Daniel Cristea-Enache, din care am preluat câteva sugestii în introducerea acestui articol dar şi textul unei conferinţe argumentând şansa la posteritate a lui Doinaş prin elemente la care, de asemeneam, m-am raliat pe parcursul articolului meu.
Am rezumat, nepermis de mult, tezele şi mizele cărţii lui Virgil Nemoianu, dar aceasta ca o formă de compromis: monografia sa merită ea însăşi un studiu amănunţit, separat, care ar fi depăşit, sunt sigur, limitele unui articol mult mai general, urmărind „naşterea unui mit” al lui Ştefan Aug. Doinaş drept consecinţă a contactului operei sale cu receptarea pre şi postdecembristă.
O a doua monografie Doinaş îi aparţine lui Aurel Pantea şi, deşi nu am avut oportunitatea de a o consulta până la momentul redactării articolului, îmi e cunoscut faptul că autorul ei propune o hermeneutică hiperaplicată a poeticii doinaşiene, discutând ecuaţia dintre subiect şi realitate, statutul acestora şi funcţiile ontologice regeneratoare ale poemului. Din nou, o iniţiativă ce de-mitizează imaginea fixată în determinări simplificatoare a autorului Alfabetului poetic şi valorifică, în simultaneitate cu vizionarismul poezie sale, vocaţia teoretică. De altfel, o parte din argumentele lui Aurel Pantea, despre care presupun că sunt fundamentate în carte, sunt sintetizate într-un articol apărut în 2007 în România literară sub titlul Şt. Aug. Doinaş, teoretician al poeziei.
Tot un critic universitar, Iulian Boldea, şi tot într-un număr relativ recent al României literare, dedică un articol convingător Eseisticii lui Ştefan Aug. Doinaş, amplificat într-un studiu ce stă să apară într-un nou Dicţionar de critică şi teorie literară, unde conceptele teoretice ale lui Doinaş vor fi puse în comunicare nu doar cu cele ale întregii critici literare româneşti a secolului XX ci şi cu acelea ale celor mai importanţi critici şi teoreticieni occidental ai literaturii. Studiul lui Iulian Boldea pleacă de la identificarea a două dimensiuni „aparent distincte” (şi, am adăuga, considerate chiar distincte o vreme), dar, în fond, „consubstanţiale”, „rod al aceloraşi opţiuni poetice şi filosofice”. E vorba de o „riguroasă, aplicată şi, mai cu seamă, fermă conştiinţă a poeziei” şi, abia, „în al doilea rând, o viziune poetică, cu alt cuvânt o practică a scriiturii întru totul armonioasă şi de o coerenţă indiscutabilă”. Ambele, subsumabile unui temperament apolinic şi transcrise în „epigonismul major” care nu e doar un concept teoretizat ci şi un element de poetică al propriului lirism. De altfel, e doar un caz particular într-o serie neîntreruptă de echivalenţe absolut explicite. Dacă poezia e deschisă spre idee şi predispusă viziunii „eleate”, concepţia despre poezie a lui Doinaş i se pare lui Boldea a fi „de nuanţă neo (sau post) clasică”, operând însă, cum arăta şi Ştefan Borbely, la nivelul arhetipurilor sau, în cuvintele lui Al. Cistelecan, la „nivelul ideal, al esenţelor”.
Desigur că o asemenea poietică clasicizant-arhetipală iradiază şi în (şi se susţine prin) o foarte acerbă refuncţionalizare conceptuală a limbajului. Evidentă, pentru Boldea, inclusiv la nivelul viziunii traductologice a lui Doinaş, care vorbeşte despre „provocarea deliberată” de către traducător a „clipei unice” când experienţa poetică originară a operei se reactualizează în limbaj. Valoroasă e şi discutarea, de către critic, a conceptului polemic doinaşian de „modă poetică” drept o formă de individualizare a scriitorului şi de renegociere a originalităţii prin „remodelarea sinelui” şi „apelul la elementul inedit, stimulator”. E subliniată, de asemenea, pluralitatea valorilor (esenţială şi pentru Grigurcu sau Nemoianu), precum şi racordarea lui Doinaş la multitudinea poeticilor modernităţii, elemente ce întăresc, în fond, actualitatea scriitorului. De altfel, Boldea remarcă şi citează convingător definiţia doinaşiană a poeziei moderne ca autonomizare a limbajului poetic şi „pulverizare” a fundamentelor romantismului şi clasicismului, extrem de actuală şi incitantă.
În fine, numeroase din argumentele evidenţiate în ultimele abordări ale eseisticii lui Doinaş mă fac să cred că e imperativă o traducere, măcar într-o selecţie semnificativă, a textelor sale teoretice. E foarte posibil ca o astfel de iniţiativă, vizând, iată, un nivel mult mai traductibil şi asimilabil în spaţiul cultural european al operei lui Doinaş ar fi, fără îndoială, o şansă de readucere decisivă în contemporaneitate a scriitorului. Opera poetică, pe lângă traducerile propriu-zise, ar putea beneficia, de asemenea, de traducerea rapidă a monografiilor deja existente, a unor culegeri de studii şi, poate, scrierea direct în limbi de circulaţie internaţională a unor astfel de volume.
Am întârziat să amintesc ceea ce consider că reprezintă ultimul semn al mitizării/ mistificării lui Doinaş: aşa-zisa „demascare” a lui drept colaborator al fostei Securităţi. Despre lipsa de justificare efectivă a acuzelor şi a detractorilor iviţi de îndată în presa noastră (din păcate, articole defăimătoare am citit chiar şi într-o publicaţie literară importantă, Cultura), a scris mai mult decât suficient Virgil Nemoianu în monografia sa pentru a le demonstra nefondarea.
Parcursul rapid prin câteva ipostaze ale receptării operei lui Ştefan Aug. Doinaş pe care l-am efectuat în paginile anterioare e, inevitabil, insuficient şi fragmentar. Am ales, forţat de context şi de disponibilitatea textelor, mai ales abordările în care era privilegiată dimensiunea eseistică, teoretică, a scrisului lui Doinaş. Încercând să urmăresc, în paralel cu creşterea în pregnanţă a interesului pentru aceasta, semnele unei deblocări dintr-un mit absolut neprofitabil al lui Doinaş ca poet-eseist şi eseist-poet, autor al unei poezii unanim decretată drept valoroasă dar insuficient exploatată, până de curând, interpretativ (redusă la formule de un reducţionism supărător), a cărui vocaţie teoretică obişnuia să constituie doar un inventar de concepte uşor adaptabile lecturii propriei poezii. Poate că unele ipoteze sunt uşor exagerate iar unele consideraţii vor părea excesiv de expeditive, dar prefer, totuşi, să cred, că tendinţele abuzice şi carenţele receptării lui Doinaş au putut fi, totuşi, aproximate coerent. Oricum, contactul aproape traumatic pe care l-am avut, în anii 90, cu mituri şi mistificări literare mutante, provenite din comunism, mă îndreptăţesc să înregistrez cu satisfacţie depăşirea unor mitizări incipiente cum cred că a fost, până de curând, cazul lui Ştefan Aug. Doinaş.
Referinţe critice:
Iulian Boldea, Eseistica lui Ştefan Aug. Doinaş în România Literară nr. 25/2009
Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei româneşti, Editura Aula, Braşov, 2005
Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987
Gheorghe Grigurcu, Critici români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981
Gheorghe Grigurcu, Între critici, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
Gheorghe Grigurcu, Eseurile lui Ştefan Augustin Doinaş în România Literară, nr. 16/1997
Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol I-III, Editura Aula, Braşov, 2002
Virgil Nemoianu, Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, Fundaţia Culturală Secolul 21, Bucureşti, 2004
Aurel Pantea, Şt. Aug. Doinaş, teoretician al poeziei în România Literară nr. 33/2007
Cornel Regman, Selecţie din selecţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972
Secolul XXI – Număr monografic Doinaş, 2003
Eugen Simion, Dicţionarul general al literaturii române, vol. II: C/D, Academia Română – Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004
Mircea Zaciu, Aurel Sasu, Marian Papahagi, Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 2000
Dumitru-Mircea BUDA
