M-am linistit. Am aflat, in sfarsit, ca Irinuca Columbeanu, infanta inocenta a cuplului Irinel + Moni = Love, are, atunci cand sta (daca mai sta) pe mosia tatucului multimiliardar plenipotential, o bona si un… motan. A zis-o, cu jumatate de gura, chiar Monica Gabor, sora plina de sarm si cu parul la fel de in vant ca al Monicai. E telenovela secolului ce a fost si va sa fie, e Tanar si nelinistit in varianta postmoderna, e Dallas-ul intr-o sectiune mioritica, un fel de Tristan si Isolda rasturnati cu susul in jos si vitavercea a la Roumanie – spectacol interminabil de suspine, injuraturi si oftaturi patetice pe care il ingurgitam, vrem nu vrem, prin perversitatea mass-mediei noastre prostituate, zi de zi, ceas de ceas, noapte de noapte, in Romania „mondena”. E bine ca avem si noi mondenitate, ca avem Irineii si Monicii nostri publici, grabiti sa urce sau sa coboare din masini de lux, in vreme ce adevaratii oameni importanti ai tarisoarei, adevaratii patrioti (termen arhaic si golit de relevanta, aproape cliseizat azi, demonic) umbla in Loganuri modeste, albe, fara piele pe scaune, incercand sa faca ceva pentru semeni. E bine ca, iata, prin alde Irinel si Monicutza, suntem si noi in rand cu alte popoare luminate, n-avem monarhie dar ne dorim (sau nu? arza-i-ar focul de stabi imbogatiti pe sudoarea nationala! sau nu? astia erau comunistii?!) iar locul monarhilor-zei e bine jucat acum de asemenea fete stralucitoare precum soarele. Uite, un Columbeanu alb la cap, imbracat de la Londra, cruizand elegant prin orasele noastre provinciale la volan de trasuri postmoderne de care numai alde Jiji isi mai permite, cumparand jucarii pentru fiiica instrainata, e incantator. Cum incantator e si gestul lui elegant, rafaelic, de a dantui gol prin jacuzzi-uri cu dame de consum gingase, remunerate exhaustiv, ale caror tandreturi si alte servicii se merita rascumparate postfactum, dupa ce ele si-au golit memoriile sd ale telefoanelor in mail-ul presei de scandal, printr-un divort mediatic. Simbol al tuturor incompatibilitatilor mitologice din foclorul national.
Mie nici nu-mi pasa de Monicile artificiale, fantasme de colagen si silicon, care-mi strabat teatral campul vizual pe ecranul televizorului, chinuindu-se patetic sa ma convinga de buna-credinta angoaselor lor construite din pixeli si megapixeli, din fonturi alunecoase puse de media tabloida sa-mi traverseze sufrageria. Le simt tragismul dezumanizant, goliciunea: cat de alienant trebuie sa fie sa ai ca unica finalitate a existentei intalnirea la colt de bulvar cu pitipoancele din presa de scandal, cu handralaii penibili dotati cu lungi si erectile obiective, focusate pe mutra ta bine cosmetizata fiindca, se intelege, urmeaza ca ei, toti, sa te imortalizeze pentru editia de maine a stirilor de scandal.
Dar pentru ei – figurantii pseudodramatici ai acestor povesti mai lipsite de glorie decat aventura cu ciurdarul satului a fetei popii din Scheunati-deal, cat e de fapt de infiorator, dincolo de impasibilul mastilor, sa nu faci altceva decat sa inregistrezi, dement, gesturile unui robotel isteroid, gol de substanta precum manechinele din vitrine, sperand la o gafa, la o necalculata vocabula, la un ranjet, la o jumatate de imprecatie molfaita undeva pe trotuar?
O lume schizoida, blestemata, care ne devoreaza metodic, impasibil, ca pe un hamburger bine proiectat in laboratorul de fastfood al unei mari corporatii americane, isi intinde mrejele otravite prin camere, microfoane, fire, trasee wireless, taste, micropresoare, bus-uri de memorie, pupile, nervi optici – si ne apuca, dur, neiertatoare, de zonele acelea necartografiate de nicio stiinta ale creierului. Ne lobotomizeaza cu rabdare. Ne lasa cataleptici, zacand. Urcand peste noi, ca sa isi joace jocul lui felin, feroce si dulce, motanul din Izvorani…

Dumitru-Mircea BUDA

Motanul din Izvorani

M-am linistit. Am aflat, in sfarsit, ca Irinuca Columbeanu, infanta inocenta a cuplului Irinel + Moni = Love, are, atunci cand sta (daca mai sta) pe mosia tatucului multimiliardar plenipotential, o bona si un… motan. A zis-o, cu jumatate de gura, chiar Monica Gabor, sora plina de sarm si cu parul la fel de in vant ca al Monicai. E telenovela secolului ce a fost si va sa fie, e Tanar si nelinistit in varianta postmoderna, e Dallas-ul intr-o sectiune mioritica, un fel de Tristan si Isolda rasturnati cu susul in jos si vitavercea a la Roumanie – spectacol interminabil de suspine, injuraturi si oftaturi patetice pe care il ingurgitam, vrem nu vrem, prin perversitatea mass-mediei noastre prostituate, zi de zi, ceas de ceas, noapte de noapte, in Romania „mondena”. E bine ca avem si noi mondenitate, ca avem Irineii si Monicii nostri publici, grabiti sa urce sau sa coboare din masini de lux, in vreme ce adevaratii oameni importanti ai tarisoarei, adevaratii patrioti (termen arhaic si golit de relevanta, aproape cliseizat azi, demonic) umbla in Loganuri modeste, albe, fara piele pe scaune, incercand sa faca ceva pentru semeni. E bine ca, iata, prin alde Irinel si Monicutza, suntem si noi in rand cu alte popoare luminate, n-avem monarhie dar ne dorim (sau nu? arza-i-ar focul de stabi imbogatiti pe sudoarea nationala! sau nu? astia erau comunistii?!) iar locul monarhilor-zei e bine jucat acum de asemenea fete stralucitoare precum soarele. Uite, un Columbeanu alb la cap, imbracat de la Londra, cruizand elegant prin orasele noastre provinciale la volan de trasuri postmoderne de care numai alde Jiji isi mai permite, cumparand jucarii pentru fiiica instrainata, e incantator. Cum incantator e si gestul lui elegant, rafaelic, de a dantui gol prin jacuzzi-uri cu dame de consum gingase, remunerate exhaustiv, ale caror tandreturi si alte servicii se merita rascumparate postfactum, dupa ce ele si-au golit memoriile sd ale telefoanelor in mail-ul presei de scandal, printr-un divort mediatic. Simbol al tuturor incompatibilitatilor mitologice din foclorul national.
Mie nici nu-mi pasa de Monicile artificiale, fantasme de colagen si silicon, care-mi strabat teatral campul vizual pe ecranul televizorului, chinuindu-se patetic sa ma convinga de buna-credinta angoaselor lor construite din pixeli si megapixeli, din fonturi alunecoase puse de media tabloida sa-mi traverseze sufrageria. Le simt tragismul dezumanizant, goliciunea: cat de alienant trebuie sa fie sa ai ca unica finalitate a existentei intalnirea la colt de bulvar cu pitipoancele din presa de scandal, cu handralaii penibili dotati cu lungi si erectile obiective, focusate pe mutra ta bine cosmetizata fiindca, se intelege, urmeaza ca ei, toti, sa te imortalizeze pentru editia de maine a stirilor de scandal.
Dar pentru ei – figurantii pseudodramatici ai acestor povesti mai lipsite de glorie decat aventura cu ciurdarul satului a fetei popii din Scheunati-deal, cat e de fapt de infiorator, dincolo de impasibilul mastilor, sa nu faci altceva decat sa inregistrezi, dement, gesturile unui robotel isteroid, gol de substanta precum manechinele din vitrine, sperand la o gafa, la o necalculata vocabula, la un ranjet, la o jumatate de imprecatie molfaita undeva pe trotuar?
O lume schizoida, blestemata, care ne devoreaza metodic, impasibil, ca pe un hamburger bine proiectat in laboratorul de fastfood al unei mari corporatii americane, isi intinde mrejele otravite prin camere, microfoane, fire, trasee wireless, taste, micropresoare, bus-uri de memorie, pupile, nervi optici – si ne apuca, dur, neiertatoare, de zonele acelea necartografiate de nicio stiinta ale creierului. Ne lobotomizeaza cu rabdare. Ne lasa cataleptici, zacand. Urcand peste noi, ca sa isi joace jocul lui felin, feroce si dulce, motanul din Izvorani…

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 10 mai, 2011 in categoria Civism, Cultură, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,828 ori.

Publica un raspuns