Pe buzele tuturor de ceva vreme încoace stă o întrebare repetată obsesiv cu orice ocazie televizată, legată de cum a putut ajunge această ţară în situaţia în care se află. Răspunsurile, desigur sunt multiple şi încearcă să surprindă într-un context larg tot ceea ce am trăit ca societate după 1990, însă cred, dincolo de orice teorie am dezvolta, că sunt două cauze principale pentru care ţara asta arată aşa după două decenii şi anume clientelismul politic, care a sufocat orice şansă de dezoltare a economiei reale pe principiul „dacă nu ştiu cine te-a trimis degeaba ai mai venit” şi apoi primitivismul abordării societăţii civile  faţă de conceptul de democraţie.

Am eşuat din atât de multe puncte de vedere, încât ar fi greu să facem categorii pe care să le premiem într-un concurs absurd şi sinistru. La bază, în opinia mea politică – şi cred că nu doar a mea – dezvoltată după 1990 (nu nominalizăm aici vreo culoare sau vreo guvernare) a avut atât de puţin de-a face cu nevoile unui sistem economic nou, încât era imposibil să ajungem în altă parte. Principiile unei economii de piaţă în care concurenţa ar fi trebuit să fie un mecanism de reglare  pe toate pieţele a fost înlocuit de specia denumită „băiatul deştept „ sau într-o accepţiune mai largă, clientela politică. Asta a ghidat ţara ca principiu coordonator nu altceva, şi, ca urmare, rezultatele se văd peste tot. Sigur că în mediul economic au reuşit şi oameni care au avut viziune, noroc şi putere de muncă, sigur că au reuşit pe ici pe colo să răzbată câteva speranţe, însă la modul general, ca analiză de sistem acesta a premiat apartenenţa mai degrabă decât competenţa sau capacitatea de orientare în baza unui business plan. Clientela politică a reuşit să împartă tot de la influenţă până la resurse, şi apoi ne întrebăm miraţi cum rămâne cu noi ceilalţi ? E poate momentul ca mulţi să afle că nu au contat de fapt, niciodată, şi că puţinele momente în care li s-a creat această impresie erau legate exclusiv de nevoia de a-i mai prosti încă o dată. A trecut mult prea multă vreme şi situaţia e suficient de gravă pentru a nu mai tot cocoloşi cuvintele doar pentru că, vezi Doamne, ele deranjează niscaiva oameni.

            Ţara asta  a fost realmente confiscată, pe de o parte de către nomenclatura comunistă, care s-a transformat peste noapte în democratica clasă politică şi, pe de altă parte, de către câţiva băieţi din fosta Securitate, care au devenit, tot peste noapte, oameni de afaceri ce aveau să împartă resursele acestei ţări. Restul e doar o poveste spusă unui popor manipulabil ca o grupă mijlocie într-o grădiniţă din orice oraş din România. Ceea  ce noi trăim acum sunt rezultatele unei concepţii greşite a poporului despre conducătorii săi şi a unei concepţii corecte a conducătorilor despre poporul pentru care ceea ce zici contează mai mult decât ceea ce faci, pentru că, nu e aşa, de ce să stricăm o minciună bună cu adevărul ? Vedem însă că vremea prostelii a trecut; pentru că multora li se va face repede foame şi frig, iar banii din buzunare, puţini, nu vor mai lăsa loc decât disperării multora dintre cei care, nu demult dansau ca pinguinii prin Piaţa Universităţii. Sunt mulţi cei care vorbesc acum despre falimentul unui stat în care cetăţenii au fost reduşi la stadiul de populaţie, însă trebuie să spunem că România nu poate intra în faliment, ci doar în incapacitate de plată, iar ce se va întâmpla după, e la fel de simplu ca procedură: vom tipări bani, raportul euro leu va fi de cel puţin 1 la 6 şi, de aici încolo, că vei spune doar România sau Argentina va fi doar o nuanţă.  Ce dă însă faliment este concepţia noastră despre viaţa aceea că putem şmecheri orice, că cel care fură, minte şi înşală e demn de admiraţia noastră a tuturor, că tot ceea ce contează e să te descurci nu contează  cum şi pe câţi îi calci în picioare pe drum. Privirea aspirativă către modele fără substanţă ne-a dus, mai repede decât credeau unii, într-o situaţie care pune serios în discuţie felul nostru de a fi în acest context europen şi mondial. O ţară nouă nu înseamnă câteva dungi pe asfalt şi un steag curat, nu înseamnă o serbare câmpenească în care un stăpân aruncă cu mici într-o populaţie ce se gudură slugarnic pe lângă cei care i-au minţit în mod repetat, înseamnă în primul rând o concepţie nouă despre rolul şi locul fiecăruia dintre noi, într-un mecanism faţă de care suntem cu toţii responsabili. Dacă acest lucru nu se va întâmpla România va fi mereu ţara altora şi nu a cetăţenilor ei, România se va zbate mereu între primitivism şi clientelism, până când asta va deveni starea ei naturală. Ţara asta se zguduie acum din temelii şi poate că ceea ce urmează să se întâmple cu ea, va fi începutul unei introspecţii reale asupra a ceea ce suntem de fapt şi ce ar trebui să schimbăm în fiinţa noastră naţională pentru a avea o altfel de societate. Eu am doar 29 de ani şi mărturisesc sincer că putem crea o societate care să arate altfel, departe de veşnica teorie „cum nu se poate face ceva sau altceva „

            Pentru asta însă concepţiile trebuie schimbate, pentru asta nivelul de percepţie trebuie să devină altul, pentru asta şi tot ce ar putea să devină România vreau o ţară nouă nu vouă.

Vreau o ţară nouă, nu vouă (preluare)

Pe buzele tuturor de ceva vreme încoace stă o întrebare repetată obsesiv cu orice ocazie televizată, legată de cum a putut ajunge această ţară în situaţia în care se află. Răspunsurile, desigur sunt multiple şi încearcă să surprindă într-un context larg tot ceea ce am trăit ca societate după 1990, însă cred, dincolo de orice teorie am dezvolta, că sunt două cauze principale pentru care ţara asta arată aşa după două decenii şi anume clientelismul politic, care a sufocat orice şansă de dezoltare a economiei reale pe principiul „dacă nu ştiu cine te-a trimis degeaba ai mai venit” şi apoi primitivismul abordării societăţii civile  faţă de conceptul de democraţie.

Am eşuat din atât de multe puncte de vedere, încât ar fi greu să facem categorii pe care să le premiem într-un concurs absurd şi sinistru. La bază, în opinia mea politică – şi cred că nu doar a mea – dezvoltată după 1990 (nu nominalizăm aici vreo culoare sau vreo guvernare) a avut atât de puţin de-a face cu nevoile unui sistem economic nou, încât era imposibil să ajungem în altă parte. Principiile unei economii de piaţă în care concurenţa ar fi trebuit să fie un mecanism de reglare  pe toate pieţele a fost înlocuit de specia denumită „băiatul deştept „ sau într-o accepţiune mai largă, clientela politică. Asta a ghidat ţara ca principiu coordonator nu altceva, şi, ca urmare, rezultatele se văd peste tot. Sigur că în mediul economic au reuşit şi oameni care au avut viziune, noroc şi putere de muncă, sigur că au reuşit pe ici pe colo să răzbată câteva speranţe, însă la modul general, ca analiză de sistem acesta a premiat apartenenţa mai degrabă decât competenţa sau capacitatea de orientare în baza unui business plan. Clientela politică a reuşit să împartă tot de la influenţă până la resurse, şi apoi ne întrebăm miraţi cum rămâne cu noi ceilalţi ? E poate momentul ca mulţi să afle că nu au contat de fapt, niciodată, şi că puţinele momente în care li s-a creat această impresie erau legate exclusiv de nevoia de a-i mai prosti încă o dată. A trecut mult prea multă vreme şi situaţia e suficient de gravă pentru a nu mai tot cocoloşi cuvintele doar pentru că, vezi Doamne, ele deranjează niscaiva oameni.

            Ţara asta  a fost realmente confiscată, pe de o parte de către nomenclatura comunistă, care s-a transformat peste noapte în democratica clasă politică şi, pe de altă parte, de către câţiva băieţi din fosta Securitate, care au devenit, tot peste noapte, oameni de afaceri ce aveau să împartă resursele acestei ţări. Restul e doar o poveste spusă unui popor manipulabil ca o grupă mijlocie într-o grădiniţă din orice oraş din România. Ceea  ce noi trăim acum sunt rezultatele unei concepţii greşite a poporului despre conducătorii săi şi a unei concepţii corecte a conducătorilor despre poporul pentru care ceea ce zici contează mai mult decât ceea ce faci, pentru că, nu e aşa, de ce să stricăm o minciună bună cu adevărul ? Vedem însă că vremea prostelii a trecut; pentru că multora li se va face repede foame şi frig, iar banii din buzunare, puţini, nu vor mai lăsa loc decât disperării multora dintre cei care, nu demult dansau ca pinguinii prin Piaţa Universităţii. Sunt mulţi cei care vorbesc acum despre falimentul unui stat în care cetăţenii au fost reduşi la stadiul de populaţie, însă trebuie să spunem că România nu poate intra în faliment, ci doar în incapacitate de plată, iar ce se va întâmpla după, e la fel de simplu ca procedură: vom tipări bani, raportul euro leu va fi de cel puţin 1 la 6 şi, de aici încolo, că vei spune doar România sau Argentina va fi doar o nuanţă.  Ce dă însă faliment este concepţia noastră despre viaţa aceea că putem şmecheri orice, că cel care fură, minte şi înşală e demn de admiraţia noastră a tuturor, că tot ceea ce contează e să te descurci nu contează  cum şi pe câţi îi calci în picioare pe drum. Privirea aspirativă către modele fără substanţă ne-a dus, mai repede decât credeau unii, într-o situaţie care pune serios în discuţie felul nostru de a fi în acest context europen şi mondial. O ţară nouă nu înseamnă câteva dungi pe asfalt şi un steag curat, nu înseamnă o serbare câmpenească în care un stăpân aruncă cu mici într-o populaţie ce se gudură slugarnic pe lângă cei care i-au minţit în mod repetat, înseamnă în primul rând o concepţie nouă despre rolul şi locul fiecăruia dintre noi, într-un mecanism faţă de care suntem cu toţii responsabili. Dacă acest lucru nu se va întâmpla România va fi mereu ţara altora şi nu a cetăţenilor ei, România se va zbate mereu între primitivism şi clientelism, până când asta va deveni starea ei naturală. Ţara asta se zguduie acum din temelii şi poate că ceea ce urmează să se întâmple cu ea, va fi începutul unei introspecţii reale asupra a ceea ce suntem de fapt şi ce ar trebui să schimbăm în fiinţa noastră naţională pentru a avea o altfel de societate. Eu am doar 29 de ani şi mărturisesc sincer că putem crea o societate care să arate altfel, departe de veşnica teorie „cum nu se poate face ceva sau altceva „

            Pentru asta însă concepţiile trebuie schimbate, pentru asta nivelul de percepţie trebuie să devină altul, pentru asta şi tot ce ar putea să devină România vreau o ţară nouă nu vouă.

Postat de pe data de 2 mai, 2011 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,276 ori.

Publica un raspuns