Nu m-a luat chiar cu totul valul schimbărilor social-teritorial-administrative care tot izvorăsc din zona prezidenţialo-guvernamentală şi n-am uitat chiar de tot de povestea cu eliminarea din Constituţie a articolului cu averile licite. Ca să ne înscriem în tonul cutezător al modificărilor, susţinute chiar de prestigioşi ambasadori occidentali, zic să mai scoatem din Constituţie şi alte articole, că tot ne încurcă.

Privit nu numai prin prisma declaraţiilor preşedintelui făcute la London School of Economics and Political Science – „Indivizii şi nu statul trebuie să fie responsabili pentru propria lor soarta” – cred că articolul 47 alin. 1 nu-şi prea mai are rostul. „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”, se spune acolo; pe de altă parte, enumerarea măsurilor de dezvoltare economică pe care le-au luat guvernele României în ultimii ani, cei de criza, enumerare pe care o fac aici:

mă fac să cred că, tot aşa cum prezumţia de avere licită trebuie eliminată, şi ideea de trai decent trebuie stârpită. Poate omul nu vrea să trăiască decent, de ce să-l oboseşti cu aşa ceva? Dacă vrea decenţă, să se ducă unde o vedea cu ochii. Iar cei care s-au dus chiar pot vorbi de decenţă, dacă e să credem un recent studiu al fundaţiei Soros: cei 3 milioane de români care au plecat în străinătate au adunat economii de 100 de miliarde de euro pe care le ţin în bănci străine şi cash. Valoarea este de patru ori mai mare decat suma economisită de românii de acasă în baăcile românesti.

Poate o pricepe cineva cum se poate ca 3 milioane să economisească în zece ani o sumă, şi restul de 18 milioane sau, mă rog, cinci milioane care muncesc, pot economisi numai un sfert, dar în ceva mai mult timp – 21 de ani numai de la revoluţie. Isteţii să se abţina, ştiu refrenele cu productivitatea românului de acasă, cu sărăcia, cu anii de comunism şi restul.

Dacă tot suntem puşi pe făcut curăţenie, mai zic să renunţăm şi la articolul 33, cel cu accesul la cultură. Tot s-au redus filarmonicile, teatrele şi numărul balerinelor. Mai bine facem o pagină pe Facebook despre cultura României şi îi mai dăm câte un „like” din când în când, până ne lămurim dacă mai trebuie ca statul „să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume”.

După articolul 33 vine, surprinzător, articolul 34, la fel de deranjant ca şi precedentul. Art. 34 pomeneşte ceva de dreptul la ocrotirea sănătăţii şi de stat, care este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Aşa, şi câte să mai facă statul? Şi până când?

Până la articolul 35, altă chestie, cu dreptul la mediu sănătos, care ne cam încurcă; spun asta privind apele binemirositoare ale Dâmboviţei, în care deversează Bucureştiul şi frumoasele recolte de pungi de plastic care spânzură prin copaci, după ce au fost purtate de vânt. Nu se prea armonizează un astfel de articol cu amenajările de pe platoul Bucegilor şi alte iniţiative economico-sociale de genul cailor sălbatici cu care ne lăudam în reclame, dar pe care îi facem salam în viaţa reală.

La capitolul Economia, articolul 135 are nişte verigi slabe: alineatul cu „exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional” sau „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător” sau „crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii” sunt aşa de fireşti încât zic să nu mai lăsăm loc cârtitorilor.

Să ignorăm senini ideile acelea retrograde cu cresterea rolului comunităţilor locale, care ar trebui să ştie cel mai bine cum se organizează, cum îşi cheltuie banii, ce investiţii sunt prioritare şi care sunt activităţile care li se potrivesc şi pe care le-ar putea încuraja. Numai un birocrat bucureştean zăcut într-un birou prăfuit, supravegheat de un ministru cât se poate de competent, poate şti astfel de detalii şi poate decide ce şi cum.

Şi dacă vom uşura munca sărmanului birocrat şi a ministrului competent, reducând numărul judeţelor, dupa repunerea în practică a unor idei fioroase, iniţial importate de români de la marele prieten de la Răsărit, pe vremea când noi eram micul prieten de la Apus, aici va fi, desigur, raiul.

Pe vremea tinereţii mele circula un banc cu Bulă, tânăr lucrător entuziast la canalul Dunare – Marea Neagră. Reproduc scrisoarea trimisă mamei sale de tânărul Bulă, fără legătură cu ideile de mai sus: „Dragă mamă, la Canal totul este minunat. Dormim în paturi curate, mâncăm pe saturate, lucrăm puţin, şefii sunt drăguţi şi amabili cu noi. La Canal totul e minunat! Mamă, de ce nu m-ai lăsat când eram mic la canal?”.

Alte articole de scos din Constituţie (preluare)

Nu m-a luat chiar cu totul valul schimbărilor social-teritorial-administrative care tot izvorăsc din zona prezidenţialo-guvernamentală şi n-am uitat chiar de tot de povestea cu eliminarea din Constituţie a articolului cu averile licite. Ca să ne înscriem în tonul cutezător al modificărilor, susţinute chiar de prestigioşi ambasadori occidentali, zic să mai scoatem din Constituţie şi alte articole, că tot ne încurcă.

Privit nu numai prin prisma declaraţiilor preşedintelui făcute la London School of Economics and Political Science – „Indivizii şi nu statul trebuie să fie responsabili pentru propria lor soarta” – cred că articolul 47 alin. 1 nu-şi prea mai are rostul. „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”, se spune acolo; pe de altă parte, enumerarea măsurilor de dezvoltare economică pe care le-au luat guvernele României în ultimii ani, cei de criza, enumerare pe care o fac aici:

mă fac să cred că, tot aşa cum prezumţia de avere licită trebuie eliminată, şi ideea de trai decent trebuie stârpită. Poate omul nu vrea să trăiască decent, de ce să-l oboseşti cu aşa ceva? Dacă vrea decenţă, să se ducă unde o vedea cu ochii. Iar cei care s-au dus chiar pot vorbi de decenţă, dacă e să credem un recent studiu al fundaţiei Soros: cei 3 milioane de români care au plecat în străinătate au adunat economii de 100 de miliarde de euro pe care le ţin în bănci străine şi cash. Valoarea este de patru ori mai mare decat suma economisită de românii de acasă în baăcile românesti.

Poate o pricepe cineva cum se poate ca 3 milioane să economisească în zece ani o sumă, şi restul de 18 milioane sau, mă rog, cinci milioane care muncesc, pot economisi numai un sfert, dar în ceva mai mult timp – 21 de ani numai de la revoluţie. Isteţii să se abţina, ştiu refrenele cu productivitatea românului de acasă, cu sărăcia, cu anii de comunism şi restul.

Dacă tot suntem puşi pe făcut curăţenie, mai zic să renunţăm şi la articolul 33, cel cu accesul la cultură. Tot s-au redus filarmonicile, teatrele şi numărul balerinelor. Mai bine facem o pagină pe Facebook despre cultura României şi îi mai dăm câte un „like” din când în când, până ne lămurim dacă mai trebuie ca statul „să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume”.

După articolul 33 vine, surprinzător, articolul 34, la fel de deranjant ca şi precedentul. Art. 34 pomeneşte ceva de dreptul la ocrotirea sănătăţii şi de stat, care este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Aşa, şi câte să mai facă statul? Şi până când?

Până la articolul 35, altă chestie, cu dreptul la mediu sănătos, care ne cam încurcă; spun asta privind apele binemirositoare ale Dâmboviţei, în care deversează Bucureştiul şi frumoasele recolte de pungi de plastic care spânzură prin copaci, după ce au fost purtate de vânt. Nu se prea armonizează un astfel de articol cu amenajările de pe platoul Bucegilor şi alte iniţiative economico-sociale de genul cailor sălbatici cu care ne lăudam în reclame, dar pe care îi facem salam în viaţa reală.

La capitolul Economia, articolul 135 are nişte verigi slabe: alineatul cu „exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional” sau „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător” sau „crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii” sunt aşa de fireşti încât zic să nu mai lăsăm loc cârtitorilor.

Să ignorăm senini ideile acelea retrograde cu cresterea rolului comunităţilor locale, care ar trebui să ştie cel mai bine cum se organizează, cum îşi cheltuie banii, ce investiţii sunt prioritare şi care sunt activităţile care li se potrivesc şi pe care le-ar putea încuraja. Numai un birocrat bucureştean zăcut într-un birou prăfuit, supravegheat de un ministru cât se poate de competent, poate şti astfel de detalii şi poate decide ce şi cum.

Şi dacă vom uşura munca sărmanului birocrat şi a ministrului competent, reducând numărul judeţelor, dupa repunerea în practică a unor idei fioroase, iniţial importate de români de la marele prieten de la Răsărit, pe vremea când noi eram micul prieten de la Apus, aici va fi, desigur, raiul.

Pe vremea tinereţii mele circula un banc cu Bulă, tânăr lucrător entuziast la canalul Dunare – Marea Neagră. Reproduc scrisoarea trimisă mamei sale de tânărul Bulă, fără legătură cu ideile de mai sus: „Dragă mamă, la Canal totul este minunat. Dormim în paturi curate, mâncăm pe saturate, lucrăm puţin, şefii sunt drăguţi şi amabili cu noi. La Canal totul e minunat! Mamă, de ce nu m-ai lăsat când eram mic la canal?”.

Postat de pe data de 14 iun., 2011 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 732 ori.

Publica un raspuns