Gigi Căciuleanu – Manifestul Alter-Dansului

MANIFESTUL ALTER-DANSULUI

Singularitatea

ALTER DANSUL pe care îl propun nu este un proiect de circumstanţă, ocazional, pentru un spectacol, un sezon sau un an, este un proiect de VIAŢĂ.

ALTER DANSUL nu înseamnă un nou mod de a dansa, ci un ALT mod personal, singular sau individual dacă se preferă, de a gândi dansul. Este vorba, în ultimă instanţă, de a cultiva singularitatea ca gaj al alterităţii. Nu se pune problema practicării unui dans diferit de celelalte ci de a-l face să devină o formă de explorare a alterităţii. A relaţiei cu Celălalt (partener de scenă, de dans, de joc etc.), cu celelalte forme de dans sau de teatru. Alter-dansul, ca singularitate, presupune preocuparea pentru reconstrucţia permanentă a corpului  ducând spre o reconstrucţie a relaţiei fiecarui artist cu «diferitul», atât din el cât şi din ceilalţi. Prin inclusiv şi nu prin exclusiv.

Propun deci un „alt-fel-de-dans” care să nu încerce să fie cu orice preţ de avangardă dar nici de ariergardă. Un dans nici de „stânga”, nici de „dreapta”.

Un dans care să fie gândit pe verticală, nu pe orizontală. Atemporal. Original. Atipic. Si actual  – adică propunându-si o continuă re-actualizare. Marcat de propria si inconfundibila sa stampilă. Adică o SINGULARITATE.

Dansul -Teatru versus Teatrul coregrafic

ALTER-DANSUL vrea să reducă, pe cât posibil, artificiile proprii altor discipline (arta dramatică, arhitectură, naraţiune, arte plastice şi/sau vizuale etc.) şi de a utiliza cu predilectie mijloace aparţinând dansului propriu zis. Aceasta nu înseamnă lipsă de teatralitate, ci o teatralitate coregrafică. Desigur, dacă este prezentată într-un teatru, cum se petrec lucrurile la Târgu Mureş cu Carmina Burana, coregrafia trebuie să ţină cont de regulile acestuia. Însă numai ca prelungire a universului poetic al dansului şi nu ca expresie a unei teatralităţi în sine. Coregrafia, ca artă, ar putea câştiga chiar reprezentată astfel, dezbrăcată de hainele altcuiva.

Diferenţiindu-se de DANSUL – TEATRU care înseamnă dans realizat cu mijloace de teatrale, ALTER DANSUL pe care îl propun este TEATRU COREGRAFIC. Adică teatru „scris” si realizat într-un limbaj de dans. Teatrul-dans, inventat în Germania de Pina Bausch, si confirmat în lumea întreagà, dă roade foarte bune. Asta deoarece a adus un public de teatru la spectacolele de dans. Deodată, când Pina Bausch i-a utilizat pe dansatori ca pe nişte actori, la dans a venit un public de teatru, ceea ce a reprezentat un pas foarte mare înainte.

Însă, ceea ce mă pasioneazà pe mine sunt mecanismele interioare ale dansului, mi se pare că dacă mergi pe limbajului (numai al) teatrului sau al (cu predilectie a) scenografiei trădezi, pe undeva, limbajul corporal, al meu ca dansator şi coregraf. În “tanz-teater”, coregraful, ca un regizor, cere dansatorilor să devină actori. Eu încerc sà fac invers: nu sunt regizor ci coregraf, adică sunt arhitect al “constructiei” şi minuţios în “ale corpului” ca un ceasornicar.

Ceea ce mă intereseazà pe mine este să descopăr si sà folosesc „rotiţele dinţate” din ceasornic, să “mà bucur” de ingredientele, ce se află înăuntru. Şi atunci am inventat acest concept de teatru coregrafic. Adică fac teatru dar în loc să scriu spectacolul în franceză, în română, în spaniolă sau în latină, îl scriu în limbaj de dans. Dans în dubla sa ipostazà: în sensul interpretàrii acestuia de càtre protagonisti, însă în acelaşi timp în sensul compoziţiei coregrafice. De aceea îi spun „teatru coregrafic”.

O premieră la Târgu Mureş

Spre deosebire de teatrul-dans, în teatrul coregrafic propun ca dansatorul să fie foarte antrenat şi maleabil, apt şi prompt, şi să inventăm un teatru care se joacă pe această limbă universală, cea a dansului şi a coregrafiei. Când le-am vorbit echipei de la Târgu Mureş am făcut un pas înainte înexplicarea conceptului de teatru coregrafic: “Când am de a face cu dansatori profesionisti, nu cu actori, (cum ar fi de pildà cazul a lui Attila Bordas în Carmina Burana), iau dansatorul, îl transform în actor adică îi cer să gândească, să aibă intenţii de a juca, şi abia după aceea, după ce s-a transformat în actor, adică a ajuns la stadiul de teatru-dans îl duc mai departe spre “starea de dans”, spre teatrul coregrafic, cu bagajul actoricesc deja însuşit”.

Aici la Târgu Mureş lucrez cu actori pe care îi fac să danseze, adică nu numai să interpreteze dansul ci să se organizeze într-un spectacol din punct de vedere coregrafic, nu doar regizoral. Asta presupune ca un gest, cât de mic, într-o parte a scenei, să se repercuteze într-un alt gest, cât de mic în partea cealaltă a scenei – chiar dacă dansatorii / actori nu sunt conştienţi de fiecare datà de acest lucru, sau chiar dacă publicul nu îl percepe imediat. Există acel „efect papillon” sau al fluturelui, în care dacă bate aripa unui fluture în oceanul indian, declanşează, poate, o furtună de zăpadă în România.

Deci, este vorba de această pânză de păianjen pe care eu o organizez coregraficeşte, ca un arhitect care vrea să construiască o casă, nu numai ca să fie una frumoasă, dar să stea şi în picioare. Este exact ca un pictor naiv, care nu e naiv pentru că e prost sau nu ştie să deseneze ci reprocesează ceea ce ştie să facă şi proiectează o altă dimensiune.

Dansatorul total

Nu e un pas înainte spre actorul total (care joacă, dansează, cântă etc) ci spre dansatorul total. Asta deoarece dansul este un limbaj accesibil oricui, adică gesturile oamenilor sunt identice, în circumstanţe similare, oriunde pe lumea asta. De pildă, pe plajele din Marsilia, Tunis sau de la Viña del Mar, băieţii care vând scoici au exact aceleaşi gesturi ca cei de la Mamaia! E acelaşi mers, aceeaşi manieră de a striga – indiferent de limba pronunţată – acelaşi limbaj corporal. Când ceri nota la restaurant, e acelaşi gest peste tot. Deci aceste „ideograme mişcătoare” sau arhetipuri gestualeñ, le înţelege oricine, oriunde. Tot aşa, se face amor la fel oriunde pe planetă, nu vine un coregraf să te organizeze…

Le spuneam colaboratorilor de la Târgu Mureş că trebuie să-şi găsească nişte motivaţii lăuntrice de supravieţuire a gestului, ca acesta să nu moară. Adică să tràiascà o miscare, ca şi cum ar fi prima dar şi ultima din viaţa lor! Valoarea gestului, a mişcării să fie alta decât în viaţa reală, dar şi alta faţă de teatru. Timpul trece altfel în dans, exact cum o spune Eminescu: „Porni Luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe. / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”.

Aşadar este vorba de un pas spre dansatorul în general, care nu numai dănţuieşte ci dansează. Toate gesturile sunt magice, nu există mişcare care să nu fie magică. Un gest, oricât de mic, îl propun  ca pe stafida din cozonac pe care o extragi şi o savurezi ca un copil înainte de consuma restul! Mi-ar place ca acest spectacol, Carmina Burana să poată fi prezentat, de pildă, şi într-o garà, fără lumini şi decor speciale, să fie valabil oriunde. Ca o confirmare a conceptului de  teatru coregrafic si în acelasi timp ca o proclamare ca manifest a ideii de Alter-Dans.

Gigi Căciuleanu

Postat de pe data de 13 Feb, 2012 in categoria Civism, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 2,805 ori.

Publica un raspuns

Anunturi.inmures.ro