I know what you did last summer

Etica – de la copyright-ul digital la cel al ideilor

Până în vara aceasta, puțini dintre români aflaseră baremi de existența unor organisme ca CNATDCU sau Comisia Națională de Etică. Nici conceptul de plagiat într-o lucrare științifică nu cred că avea, până la momentul când teza premierului Ponta a deschis cutia Pandorei, prea mare trecere printre concetățenii noștri. Nu suntem o societate preocupată prea adânc de etica originalității, de respectul față de munca altora, dovadă că ne aflăm, de ani de zile, în topul pirateriei informatice, care nu se rezumă la furatul unui sistem de operare și a banalului Microsoft Office (pe motiv că, vezi bine, suntem prea săraci să ni le permitem, dar le merităm!), ci se extinde de fapt în tot ceea ce include relația noastră, mediată de calculator, cu informația digitală. Filmele, muzica, jocurile, publicațiile disponibile online, fotografiile, clipurile video, sunt înțelese de români în mod tradițional drept bunuri absolut publice, iar ideea că pentru a intra în posesia unui produs digital utilizatorul se cuvine să plătească o sumă de bani (indiferent de ordinul acesteia) repugnă de îndată. Raportul cu informația digitală e unul abuziv pentru majoritatea românilor: tentația aproprierii ilegale pare irepresibilă. Am prieteni (unii dintre ei intelectuali) care își construiesc de zeci de ani, obsesiv, irațional, haotic, colecții de DVD-uri cu filme copiate de pe internet, atât de multe încât probabil că nu vor apuca să vadă nici măcar un sfert dintre ele în această viață. Totuși, sentimentul de a le poseda (mai ales ilegal) copleșește orice logică și oamenii mângâie cu privirea avidă turnulețele de discuri din dulapuri, în vreme ce computerele lor downloadează în continuare noi materiale. Paradoxul face însă ca aceeași indivizi să fie incapabili de a fura vreodată o fărâmă de pâine, cel mai minuscul obiect real, concret, ce nu le aparține. Logica proprietății funcționează pentru ei perfect în lumea materială, a bunurilor palpabile; nu, însă, și în aceea imaterială, a informației digitale și, din păcate, nici în aceea a ideilor, indiferent de natura lor.

Comentariile de la Română și lucrările proprii

Tragedia românească a copiatului în cadrul studiilor (de la învățământul primar la cel doctoral) are profunde rădăcini în sistemul de educație comunist și e ancorată, viguros, în practicile și viciile procedurale ale învățământului de astăzi. Nicio reformă, din nenumăratele provocate de aproape fiecare ministru al educației din ultimii 22 de ani, n-a vizat responsabilizarea elevului în raport cu sursele din care învață, se informează, pe care le interpretează atunci când produce o lucrare proprie. La fel cum la orele de educație digitală, IT, informatică sau ce altă denumire mai poartă acestea în școală, e desconsiderată problema dreptului de autor asupra software-ului și elevul nu este învățat să perceapă corect produsele informatice ca roade ale muncii cuiva, oferite fie în regim free, fie contra-cost, în orele de științe exacte sau umaniste lipsește cu desăvârșire definiția proprietății intelectuale asupra unor idei, concluzii sau formulări. Programele de învățământ ale disciplinelor studiate nu prevăd introduceri în metodologia documentării și redactării oneste a unei lucrări științifice. Citatul aproape că nu există, în accepțiunea sa autentică, din moment ce elevul e de cele mai multe ori pus să repete mimetic informația dintr-o sursă anume iar textele ce i se livrează sunt prefabricate pentru a fi reproduse facil. Nimeni nu predă în școala românească elaborarea bibliografiilor, documentarea, tehnicile de citare, utilizarea notelor de subsol, a citării. Existau, până nu demult, chiar manuale de limba și literatura română în care nu se putea face diferență între textul lecției și cuvintele lui Eugen Simion sau Nicolae Manolescu despre un anume scriitor – vocea criticilor devenise vocea manualului și convenția citării suspendată.
Mă confrunt, în ultimii ani, cu reacții de stupoare atunci când insist ca la primele cursuri să predau studenților mei din anul I de la litere normele elementare de documentare, alcătuire a bibliografiilor și utlizare a aparatului bibliografic. Tinerii absolvenți de liceu sunt pur și simplu siderați când află că absolut tot ceea ce nu ne aparține, atunci când scriem o lucrare, trebuie pus în ghilimele și indicat complet drept produs al muncii altcuiva. Majoritatea îmi spun că pe tot parcursul liceului au învățat pe de rost comentarii literare și definiții, livrate cu impasibilitate de profesorii lor. Pe scurt, avem din ce în ce mai mari probleme în ocrotirea originalității și onestității în raportul cu sursele bibliografice până și noi, cei care activăm în câmpul studiilor filologice, așadar în științele umaniste. Mă întreb: cum stau atunci lucrurile în științele exacte? Cum se mai scriu azi lucrări de licență în inginerie, științe economice, drept? Cum mai e cu putință să rămâi onest în redactare într-o știință în care se mai inventează câte ceva o dată la zece ani?

Bâlciul imoralității academice, versiunea de vară 2012

Cum suntem, însă, o societate iubitoare de extreme, din nepăsarea generalizată față de un fenomen ubicuu, vara aceasta s-a trecut furtunos la o reacție isterică față de, vezi-Doamne, imoralitatea plagiatului, acesta devenind peste noapte un fel de criteriu absolut de împărțire în alb și negru a clasei politice. Sau, în orice caz, un vehicul de manipulare și o armă politică. Ce să mai spunem că nici măcar nu suntem originali, ci ideea de a căuta nițel politicienii la doctorate a fost asezonată la noi pe modelul scandalurilor recente din Germania sau Ungaria. Rezultatul era previzibil, ca și complicațiile, absurde și grotești, care au apărut: aproape că s-a rămas fără opțiuni pentru postul de ministru al educației (după ce primul numit s-a dovedit că avea o carieră construită pe articole fotocopiate din cercetători străini iar a doua, o damă din lumea universităților private românești, a dat-o-n bară cu niște diplome inventate de la o universitate căreia-i greșea denumirea în CV); premierul s-a trezit muștruluit pentru plagiatul școlăresc din teza de doctorat în publicații unde nu visa vreodată să fie menționat (ca Nature), procurorul general al României se pare că e tot un doctor de tip CTRL-C / CTRL-V, până și fosta ministră a turismului s-a dovedit o doctorandă cu ceva nereguli de citare a surselor în referate. Să nu mai vorbim de CV-urile acestor politicieni care voiau cu tot dinadinsul să se legitimeze și ca universitari scorțoși, confundând o vizită la biblioteca vreunei universități europene cu un masterat în toată regula. Cea mai recentă victimă, ministrul Dan Șova (a cărui faimă de gafeur penibil, declarând că Holocaustul e o închipuire în România, i-a depășit de mult faima de tânără speranță a politichiei dâmbovițene): scormonitoare, presa i-a găsit în CV-ul doldora de cursuri și competențe un masterat londonez la care tot studiază, la fără frecvență, de vreo 6 ani încoace, deși CV-ul îl lista la școli absolvite pe 2007…

Fatalitatea suprafețelor

Trist este că toată agitația despre incompetența și impostura din sistemul universitar românesc rămâne, din nou, la suprafața lucrurilor. Nimeni nu e interesat de fapt să exploreze profund sau să eradicheze cauzele fenomenului. Nenumăratele organisme de control a calității și performanței academice ar putea foarte simplu impune tuturor universităților verificări la sânge și măsuri coercitive pentru abaterile de la etica cercetării. În epoca internetului broad-band, devine o formalitate depistarea furtului intelectual. Nicio universitate din România nu are însă un cod de etică universitară cu adevărat neiertător și aplicabil. Consecințele unui misconduct recidivist întârzie deci să apară: scandalurile privind titluri academice false, diplome arogate ilegal, plagiate în articole sau teze de doctorat, se sting și cei incriminați își văd mai departe de treabă. N-am auzit de vreo universitate românească care a dat afară vreun cadru didactic după ce s-a dovedit că acesta a plagiat într-o teză de doctorat. Intelectualii și universitarii autentici din România s-au revoltat când CNATDCU a fost înlocuit abuziv de ministerul educației USL-ist taman în ziua în care formula concluzia plagiatului lui Victor Ponta. Până atunci însă, ani de zile, cât CNATDCU avea un rol strict decorativ, punând ștampila de Admis pe toate tezele de doctorat care treceau, strict formal, pe acolo (inclusiv pe teza nefericitului premier), nici unul dintre aceștia n-a avut ceva de obiectat.
Cazurile de nereguli academice pe care presa le mediatizează sunt de asemenea trunchiate în implicațiile lor: vedem doar conturul înșelător al suprafețelor. Un singur exemplu: toți universitarii-vedetă din politica noastră au o problemă majoră în CV-uri: în 5-6 ani îi vedem, practic, devenind tineri asistenți, apoi masteranzi la te miri ce universitate celebră din Europa, doctoranzi (de regulă la Universitatea București, ceea ce e problematic), culmea – doctoranzi la zi, cu frecvență – dar și plecați cu 2-3 burse pe an de-a lungul și latul Europei. Toate astea în timp ce sunt și activi în același interval de timp în organizațiile de tineret ale partidelor sau în Parlament. Nu trece mult până devin lectori sau conferențiari, după ce au trecut cu MAGNA CUM LAUDE de susținerea publică a unei teze pe care te minunezi când au avut vreme s-o și redacteze, într-un asemenea iureș al cunoașterii. Am o singură obiecție: câte studii de specialitate aveau fiecare dintre ei publicate și în ce reviste științifice, înainte de a fi admiși la doctorat? Responsabilitatea de selecție a doctoranzilor în funcție de articolele publicate la momentul admiterii la doctorat revine școlii doctorale. Cine a verificat, de pildă, publicațiile lui Ponta, Șova, Udrea sau Kovesi, decizând că sunt îndreptățiți să pregătească un doctorat? Dar acestea sunt simple detalii, firește, în care n-ar trebui să ne încurcăm prea mult. Ar mai fi totuși o nelămurire: dacă ești citat într-o revistă ISI ca Nature, scriindu-se despre tine un articol ce te defăimează drept plagiator, factorul tău de impact (în statistica citărilor tale) crește sau nu?…

Dumitru-Mircea Buda

Postat de pe data de 18 Sep, 2012 in categoria Civism, Cultură, Educație, Opinii, Studenți. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 3,355 ori.

Publica un raspuns

Anunturi.inmures.ro