Nimic nu unge sufletul rumânului mai tare decât conservarea tradițiilor care, departe de a se perima cu timpul, se perpetuează de-a pururi, în vecii vecilor, AMIN.
Nu știu alții cum sunt, dar eu, băiet fiind, mingea băteam pe cimentul de la Al. Papiu Ilarian, de primăvara până toamna, în fiecare vineri după-amiaza, după care, odată cu apusul, în gașcă, dădeam iama în crâșma de la ”GROooND”, unde toată lumea, de la portar până la vârful de atac, dădea peste cap o halbă înspumată de bere neaoșă de la butoi, că aia de la sticlă nu era destul de virilă. Abia cinci ani mai târziu, când am ajuns la facultate, mi-a trecut și mie pe la urechi cutuma conform căreia consumul de alcool este interzis minorilor. ”Hai, mă! Fugi d’acilea! În viața mea n-am auzit asemenea tâmpenie”! Că doar, de-ar fi fost adevărat, mi-ar fi spus și mie ceva tanti de la bar, care dimpotrivă, cu solicitudine mai umplea una blondă și cu spume, pentru că, vezi bine, clientul e minor, dar SETEA E MAJORĂ.
Așa se face că acum, odată cu începutul noului an școlar, tot jurnalistul independent și fără sediu, care umblă dimineața după subiecte, s-a trezit în postura de a nu încăpea în librării de mămicuțe în goana după rechizite, și-n crâșmă de puștani imberbi și năpădiți de coșuri, sărbătorind voioși reînceperea urgiei educaționale. O haită de chirăitori, majoritatea, de la băieții cuminți până la fetițele cu fustițe de-un deget mai jos de fund, sorbind oranjadă cu paiul, hlizindu-se în gura mare la orice nerozie. Băieții de băieți însă, fruntașii clasei, nu concepeau să decadă într-atât, până nivelul unei poșirci plină de chimicale. De aceea, adevărații se delectau cu câte una naturală, din hamei și malț de orz, ce-i drept însă, la sticlă, turnată în pahare înalte, simandicoase. De, ce să-i faci? O generație emasculată!
Într-un târziu însă, eu care sorbeam o cafea tare, cu lămâie – că, de, eram în timpul programului – am început să mă simt călcat pe nervi de larma puberilor care mă împiedicau să-mi ordonez gândurile în minte și ideile pe hârtie, în anticiparea interviului cu Someșan, de mâine. Așa c-am oprit o duduie arătoasă care servea tratațiile gureșilor, și-am întrebat-o dacă tot timpul e așa. ”La fiecare început de an școlar e așa. În restul săptămânii însă, se mai răresc. Se mai duc pe la cursuri”, mi-a răspuns domnișoara, zâmbind fermecător.
Ce frumos! Vezi, asta încălzește sufletul rumânului bătut de soartă. Pentru că,”UITE! Chiar și într-o țară de doi bani, plină de târfe și canalii, TRADIȚIA NU MOARE NICIODATĂ!”
Nimic nu unge sufletul rumânului mai tare decât conservarea tradițiilor care, departe de a se perima cu timpul, se perpetuează de-a pururi, în vecii vecilor, AMIN.
Nu știu alții cum sunt, dar eu, băiet fiind, mingea băteam pe cimentul de la Al. Papiu Ilarian, de primăvara până toamna, în fiecare vineri după-amiaza, după care, odată cu apusul, în gașcă, dădeam iama în crâșma de la ”GROooND”, unde toată lumea, de la portar până la vârful de atac, dădea peste cap o halbă înspumată de bere neaoșă de la butoi, că aia de la sticlă nu era destul de virilă. Abia cinci ani mai târziu, când am ajuns la facultate, mi-a trecut și mie pe la urechi cutuma conform căreia consumul de alcool este interzis minorilor. ”Hai, mă! Fugi d’acilea! În viața mea n-am auzit asemenea tâmpenie”! Că doar, de-ar fi fost adevărat, mi-ar fi spus și mie ceva tanti de la bar, care dimpotrivă, cu solicitudine mai umplea una blondă și cu spume, pentru că, vezi bine, clientul e minor, dar SETEA E MAJORĂ.
Așa se face că acum, odată cu începutul noului an școlar, tot jurnalistul independent și fără sediu, care umblă dimineața după subiecte, s-a trezit în postura de a nu încăpea în librării de mămicuțe în goana după rechizite, și-n crâșmă de puștani imberbi și năpădiți de coșuri, sărbătorind voioși reînceperea urgiei educaționale. O haită de chirăitori, majoritatea, de la băieții cuminți până la fetițele cu fustițe de-un deget mai jos de fund, sorbind oranjadă cu paiul, hlizindu-se în gura mare la orice nerozie. Băieții de băieți însă, fruntașii clasei, nu concepeau să decadă într-atât, până nivelul unei poșirci plină de chimicale. De aceea, adevărații se delectau cu câte una naturală, din hamei și malț de orz, ce-i drept însă, la sticlă, turnată în pahare înalte, simandicoase. De, ce să-i faci? O generație emasculată!
Într-un târziu însă, eu care sorbeam o cafea tare, cu lămâie – că, de, eram în timpul programului – am început să mă simt călcat pe nervi de larma puberilor care mă împiedicau să-mi ordonez gândurile în minte și ideile pe hârtie, în anticiparea interviului cu Someșan, de mâine. Așa c-am oprit o duduie arătoasă care servea tratațiile gureșilor, și-am întrebat-o dacă tot timpul e așa. ”La fiecare început de an școlar e așa. În restul săptămânii însă, se mai răresc. Se mai duc pe la cursuri”, mi-a răspuns domnișoara, zâmbind fermecător.
Ce frumos! Vezi, asta încălzește sufletul rumânului bătut de soartă. Pentru că,”UITE! Chiar și într-o țară de doi bani, plină de târfe și canalii, TRADIȚIA NU MOARE NICIODATĂ!”