În cadrul unui interesant proiect de schimb de experiență în domeniul universitar, studenți români merg într-o țară europeană. Mai apoi, niște studenți străini vin la Tîrgu-Mureș. Au ateliere de lucru, workshopuri (c-așa le zicem mai nou), lucrează cot la cot români, unguri și acei străini. Se întâmplă chiar în cadrul muncii efective un caz straniu, dar extrem de pozitiv: bariera limbii să fie spartă tocmai printr-un alt soi de comunicare, care nu implică limba, limbajul verbal. Una din fetele implicate, venită din țara străină cu pricina, spunea chiar că n-a înțeles nici o iotă din ce vorbea omologul său ungur, dar cu toate acestea a lucrat cu el excelent. Românul confirma și el că s-a simțit excelent lucrând cu ungurul și străinul. Tot ea, fata străină, spunea că e foarte fain că pe plaiurile noastre românii și ungurii pot să lucreze atât de bine împreună. Ba chiar e o plăcere să vezi că după program pot să chefuiască, să se simtă atât de bine împreună și la un pahar de bere.

Pleacă străinii acasă, iar românii și ungurii revin la „setările din fabrică”. Mai exact nu mai lucrează împreună, nu mai învață împreună, nu mai beau berea de după program împreună. De ce? Răspunsul vine de la un român implicat în proiect, care încerca să-i explice străinului revenit în țară că ceea ce a văzut nu e chiar o realitate. Că de fapt suntem a dracului de ipocriți, iar când un factor extern intră în lumea noastră mică și îngustă, ne luăm de după gât, români și unguri deopotrivă, lucrăm, învățăm și ne distrăm împreună doar pentru a arăta lumii că suntem un popor tolerant, democratic, deschis la minte și civilizat. Iar când factorul extern se întoarce de unde a venit, totul se năruie și redevenim ghetoizați în micile noastre grupuri: studenți români – studenți maghiari, profesori români – profesori maghiari etc.

Poate unii dintre dumneavoastră veți fi tentați să mă contraziceți, să spuneți că totul e o făcătură imaginată de mine. Dar nu e. Ce vă spun e ce am auzit din gurile unui român și unui străin care chiar au făcut parte din acel proiect. Ș-atunci veți spune, alții dintre dumneavoastră că se poate întâmpla și așa, dar nu e neapărat o regulă. Că mai sunt toleranți printre noi. Da, aveți dreptate într-o oarecare măsură și în această privință. Dar haideți să facem un exercițiu imaginar și să schimbăm ungurii cu țigani să vedem dacă e același lucru. În fond, sunt la fel de oameni și ei ca și românii, maghiarii, nemții, etiopienii sau oricare altă nație. Au tot două mâini, două picioare, doi ochi, un cap etc. Ia să vedem, mai rămâne la fel de multă toleranță sau se mai diluează o dată-n plus.

Ș-atunci i-am explicat străinei de la masă care cred eu c-ar fi rezolvarea: trebuie să ajungem la punctul în care noi (cu voia dumneavoastră mă includ și pe mine în categorie, întrucât chiar cred că nu am această problemă de fobie de o anume etnie), cei toleranți să ajungem să formăm o masă critică într-atât de consistentă încât să schimbe balanța de la ipocrizie și falsă toleranță, la o reală înțelegere și interacțiune româno-maghiaro-saso-țigăneasco și adăugați dumneavoastră ce altă etnie doriți.

P.S. Păcat că nu puteți vedea chipul străinului la care îi povestești că toleranța afișată de români e încă în bună măsură de plastic, întrucât abia au trecut 20 de ani de când ne dădeam cu ranga-n cap prin centrul frumosului oraș interetnic în care acum locuim în „armonie”.

Toleranța interetnică la testul cu străini

În cadrul unui interesant proiect de schimb de experiență în domeniul universitar, studenți români merg într-o țară europeană. Mai apoi, niște studenți străini vin la Tîrgu-Mureș. Au ateliere de lucru, workshopuri (c-așa le zicem mai nou), lucrează cot la cot români, unguri și acei străini. Se întâmplă chiar în cadrul muncii efective un caz straniu, dar extrem de pozitiv: bariera limbii să fie spartă tocmai printr-un alt soi de comunicare, care nu implică limba, limbajul verbal. Una din fetele implicate, venită din țara străină cu pricina, spunea chiar că n-a înțeles nici o iotă din ce vorbea omologul său ungur, dar cu toate acestea a lucrat cu el excelent. Românul confirma și el că s-a simțit excelent lucrând cu ungurul și străinul. Tot ea, fata străină, spunea că e foarte fain că pe plaiurile noastre românii și ungurii pot să lucreze atât de bine împreună. Ba chiar e o plăcere să vezi că după program pot să chefuiască, să se simtă atât de bine împreună și la un pahar de bere.

Pleacă străinii acasă, iar românii și ungurii revin la „setările din fabrică”. Mai exact nu mai lucrează împreună, nu mai învață împreună, nu mai beau berea de după program împreună. De ce? Răspunsul vine de la un român implicat în proiect, care încerca să-i explice străinului revenit în țară că ceea ce a văzut nu e chiar o realitate. Că de fapt suntem a dracului de ipocriți, iar când un factor extern intră în lumea noastră mică și îngustă, ne luăm de după gât, români și unguri deopotrivă, lucrăm, învățăm și ne distrăm împreună doar pentru a arăta lumii că suntem un popor tolerant, democratic, deschis la minte și civilizat. Iar când factorul extern se întoarce de unde a venit, totul se năruie și redevenim ghetoizați în micile noastre grupuri: studenți români – studenți maghiari, profesori români – profesori maghiari etc.

Poate unii dintre dumneavoastră veți fi tentați să mă contraziceți, să spuneți că totul e o făcătură imaginată de mine. Dar nu e. Ce vă spun e ce am auzit din gurile unui român și unui străin care chiar au făcut parte din acel proiect. Ș-atunci veți spune, alții dintre dumneavoastră că se poate întâmpla și așa, dar nu e neapărat o regulă. Că mai sunt toleranți printre noi. Da, aveți dreptate într-o oarecare măsură și în această privință. Dar haideți să facem un exercițiu imaginar și să schimbăm ungurii cu țigani să vedem dacă e același lucru. În fond, sunt la fel de oameni și ei ca și românii, maghiarii, nemții, etiopienii sau oricare altă nație. Au tot două mâini, două picioare, doi ochi, un cap etc. Ia să vedem, mai rămâne la fel de multă toleranță sau se mai diluează o dată-n plus.

Ș-atunci i-am explicat străinei de la masă care cred eu c-ar fi rezolvarea: trebuie să ajungem la punctul în care noi (cu voia dumneavoastră mă includ și pe mine în categorie, întrucât chiar cred că nu am această problemă de fobie de o anume etnie), cei toleranți să ajungem să formăm o masă critică într-atât de consistentă încât să schimbe balanța de la ipocrizie și falsă toleranță, la o reală înțelegere și interacțiune româno-maghiaro-saso-țigăneasco și adăugați dumneavoastră ce altă etnie doriți.

P.S. Păcat că nu puteți vedea chipul străinului la care îi povestești că toleranța afișată de români e încă în bună măsură de plastic, întrucât abia au trecut 20 de ani de când ne dădeam cu ranga-n cap prin centrul frumosului oraș interetnic în care acum locuim în „armonie”.

Postat de pe data de 6 sept., 2010 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,142 ori.

2 Raspunsuri pentru “Toleranța interetnică la testul cu străini”

  1. roger spune:

    Excelenta punere in opera publicistica a unei realitati crude din, pardon, nu numai din Romania , ci din intregul spatiu ex-comunist. Felicitari autorului. Continuati!

Leave a Reply to roger