Un fiu de senator face head-line-uri în presa dâmboviţeană. Nu pentru că ar fi vreun premiant ori inspirat prodigios, nu pentru că ar fi pus la cale vreun proiect pentru comunitate, pentru tineri ori bătrâni, bogaţi ori săraci. Probabil că nimeni nu l-ar fi băgat în seamă pentru vreuna dintre acestea. Sau l-ar fi costat infinit mai mult promovarea „faptelor” de acest gen. Încât ieşea în pierdere. Nu, presa e ahtiată după alt soi de „performanţe”, acelea cu semn negativ, de calamităţi, dezastre, scandaluri, dări în stambă, ieşiri din pepeni, defulări în public, violenţe, toate asezonate cu măcar câteva zeci de mililitri de sânge. Şi cu cioburi, scrum, bucăţi de metal contorsionate.
Tânărul Plăcintă, căci numele lui devine încet dar sigur celebru, măcar în imediatul lumii de azi, un nume involuntar rezonant într-un titlu celebru de comedie isteroidă americană, tot cu tineri, American Pie, e un inocent. Atât de candid, de graţios, de tandru în gesturile lui, în apucături şi scenarii, în vorbe şi fapte, încât te cuprinde brusc simpatia caldă şi, de îndată, mila, văzându-l spurcat pe toate canalele media. Comparat cu beizadelele de ieri şi de azi, cu fiii ucigaşi ai lui Saddam Hussein sau cu te miri ce Brutuşi sceleraţi ai Antichităţii.
Cât de bine ne pricepem să denunţăm isprăvile celorlalţi. Câte masterate trebuie că s-au luat în presă pe tema mecanismelor prin care răul altuia poate fi convertit în bine pentru noi înşine dar, mai ales, în hrană nepreţuită pentru nevoia de spectacular-grotesc a tuturor! Suntem un public ce consumăm scandalul, bârfa, idioţenia publică a celorlalţi, neapărat diferiţi de noi înşine, cu un apetit voyeuristic obsesiv. Ne-am muta, de-am putea, existenţele, în fotolii comode, în lojele unui cinema tridimensional, hiper-realistic, unde am urmări, molfăind semipreparate, zilnic tâmpeniile celorlalţi. Aplaudând încântaţi că nu-s ale noastre.
Ghinionul lui Plăcintă Jr. e mama. Ca-n toate poveştile cu iz psihanalitic. Înciudat pe misterul femenin, el sparge frenetic luneta Passat-ului de-jdemii de euro al „iubitei”. Îşi ia revanşa, îşi impune bărbăteşte voinţa, subjugă, nimiceşte demnitatea „celeilalte”. Cu ea, le arată „respectul” tuturor femeilor din toate timpurile. Cum le-a depus niscai produse de micţiune şi crucilor maramureşene. Cum a luat în răspăr homosexualitatea, îmbăloşindu-se prin cluburi cu alţi masculi alfa, asemeni lui.
Pentru tânărul „avangardist” nu-i nicio noutate în faptul că imaginea lui ajunge obiect de schimb comercial în media şi că suscită comentarii. Oricum trăia, de multişor, în virtual, căutând să atragă înjurături sau numai condescendenţă, aclamaţii sau doar admiraţie suînţeleasă, pe alde Facebook.
Nu, problema lui e mama. Mama-senator. Care e, măcar pentru vârsta lui încă imberbă, realul responsabil. Ea e un exponent al unui tip de inconştienţă ce face ravagii în lumea românească de azi. Ce ne-a nenorocit în ultimii 10 ani, cel puţin, orice speranţă că poporul ăsta prăpădit o să mai aibă vreodată valori morale, demnitate, respect. Cinste. Drept la un viitor european, cum atât de mult ne pare să spunem, în noua limbă de lemn a clasei politice. Ea este Monstrul, teroristul anti-social, Fiara. Pentru că e capabilă să spună public cât de normal şi premiant e fi-su, şi cât de mândri ar trebui să fie toţi părinţii din ţara asta ce au copii asemeni lui (Abia după isprava cu cioburi, bătăi şi gloanţe spune ea ceva standard despre răspunderea în faţa legii. Pe care o influenţează imediat, mergând la poliţie în calitate de mamă-senator). Parafrazez. Dar asta a spus, madama, caragialiana Damă politician. Arătând, practic, verbal, un simbolic Fuck-you! cu degetul trei ridicat tuturor nărozilor care mai cred că aşa cum îţi creşti copilul va fi şi viitorul ţărişoarei căreia i-l livrezi.
Dumitru-Mircea BUDA
PĂRINŢI-SENATORI ŞI COPII-TERIBILIŞTI
Un fiu de senator face head-line-uri în presa dâmboviţeană. Nu pentru că ar fi vreun premiant ori inspirat prodigios, nu pentru că ar fi pus la cale vreun proiect pentru comunitate, pentru tineri ori bătrâni, bogaţi ori săraci. Probabil că nimeni nu l-ar fi băgat în seamă pentru vreuna dintre acestea. Sau l-ar fi costat infinit mai mult promovarea „faptelor” de acest gen. Încât ieşea în pierdere. Nu, presa e ahtiată după alt soi de „performanţe”, acelea cu semn negativ, de calamităţi, dezastre, scandaluri, dări în stambă, ieşiri din pepeni, defulări în public, violenţe, toate asezonate cu măcar câteva zeci de mililitri de sânge. Şi cu cioburi, scrum, bucăţi de metal contorsionate.
Tânărul Plăcintă, căci numele lui devine încet dar sigur celebru, măcar în imediatul lumii de azi, un nume involuntar rezonant într-un titlu celebru de comedie isteroidă americană, tot cu tineri, American Pie, e un inocent. Atât de candid, de graţios, de tandru în gesturile lui, în apucături şi scenarii, în vorbe şi fapte, încât te cuprinde brusc simpatia caldă şi, de îndată, mila, văzându-l spurcat pe toate canalele media. Comparat cu beizadelele de ieri şi de azi, cu fiii ucigaşi ai lui Saddam Hussein sau cu te miri ce Brutuşi sceleraţi ai Antichităţii.
Cât de bine ne pricepem să denunţăm isprăvile celorlalţi. Câte masterate trebuie că s-au luat în presă pe tema mecanismelor prin care răul altuia poate fi convertit în bine pentru noi înşine dar, mai ales, în hrană nepreţuită pentru nevoia de spectacular-grotesc a tuturor! Suntem un public ce consumăm scandalul, bârfa, idioţenia publică a celorlalţi, neapărat diferiţi de noi înşine, cu un apetit voyeuristic obsesiv. Ne-am muta, de-am putea, existenţele, în fotolii comode, în lojele unui cinema tridimensional, hiper-realistic, unde am urmări, molfăind semipreparate, zilnic tâmpeniile celorlalţi. Aplaudând încântaţi că nu-s ale noastre.
Ghinionul lui Plăcintă Jr. e mama. Ca-n toate poveştile cu iz psihanalitic. Înciudat pe misterul femenin, el sparge frenetic luneta Passat-ului de-jdemii de euro al „iubitei”. Îşi ia revanşa, îşi impune bărbăteşte voinţa, subjugă, nimiceşte demnitatea „celeilalte”. Cu ea, le arată „respectul” tuturor femeilor din toate timpurile. Cum le-a depus niscai produse de micţiune şi crucilor maramureşene. Cum a luat în răspăr homosexualitatea, îmbăloşindu-se prin cluburi cu alţi masculi alfa, asemeni lui.
Pentru tânărul „avangardist” nu-i nicio noutate în faptul că imaginea lui ajunge obiect de schimb comercial în media şi că suscită comentarii. Oricum trăia, de multişor, în virtual, căutând să atragă înjurături sau numai condescendenţă, aclamaţii sau doar admiraţie suînţeleasă, pe alde Facebook.
Nu, problema lui e mama. Mama-senator. Care e, măcar pentru vârsta lui încă imberbă, realul responsabil. Ea e un exponent al unui tip de inconştienţă ce face ravagii în lumea românească de azi. Ce ne-a nenorocit în ultimii 10 ani, cel puţin, orice speranţă că poporul ăsta prăpădit o să mai aibă vreodată valori morale, demnitate, respect. Cinste. Drept la un viitor european, cum atât de mult ne pare să spunem, în noua limbă de lemn a clasei politice. Ea este Monstrul, teroristul anti-social, Fiara. Pentru că e capabilă să spună public cât de normal şi premiant e fi-su, şi cât de mândri ar trebui să fie toţi părinţii din ţara asta ce au copii asemeni lui (Abia după isprava cu cioburi, bătăi şi gloanţe spune ea ceva standard despre răspunderea în faţa legii. Pe care o influenţează imediat, mergând la poliţie în calitate de mamă-senator). Parafrazez. Dar asta a spus, madama, caragialiana Damă politician. Arătând, practic, verbal, un simbolic Fuck-you! cu degetul trei ridicat tuturor nărozilor care mai cred că aşa cum îţi creşti copilul va fi şi viitorul ţărişoarei căreia i-l livrezi.
Dumitru-Mircea BUDA
si daca pe tine te deranjeaza doamna asta, si nu fiisu, de ce in 80% din articol scri despre el si numai la coada scri despre ea?