De la moartea lui Adrian Păunescu, a fost mare concurență pe postul de inamic public nr. 1 printre intelectualii  din prim-planul elitei româneşti. De la cei mai virulenţi şi categorici în defăimarea bardului, la cei pur şi simplu sastisiţi de nivelul penibil la care se coborâseră comentariile televiziunilor, s-a aliniat o întreagă ceată de contestatari sau doar sceptici, între discursurile cărora diferenţa o face mai degrabă stilul şi sintaxa decât argumentele de forţă (aceleaşi în fond, repetând postfactum datele pe care Păunescu a tot fost contestat de la Revoluţie încoace). Despre televiziuni pot spune că mi s-au părut pur şi simplu deplorabile prin conformismul absurd la care s-au dedat: la orice oră, în zilele morţii lui A. P., mă trezeam live cu te miri ce duduie emoţionată, trasă eventual la o ţinută mai sobră, recitând papagaliceşte, ca mai deunăzi în şcoli, la limba română, apelative de lemn cariat despre „Marele Poet”, „comparabil cu Eminescu”, „Poetul Naţional” ş. a.

N-am stat prea mult să judec originea unei atare capitulări în clişeistica cea mai găunoasă şi retardată a unor televiziuni private care altminteri se dau peste cap pentru a capta ineditul, pentru o brumă de original, pentru autentic. Am zis că toată parada de prost-gust care îl linguşea post-mortem pe bard n-are cum să fie, până la urmă, decât dovada, explicită şi psihanalizabilă, a adevăratului dispreţ de profunzime pe care trebui că îl stârnea în rândul mediei. În halul în care s-a vorbit, în epitete demiurgice, despre A. P., în zilele morţii lui, numai despre cineva pe care nu se dă nici baremi o ceapă degerată se poate vorbi, ca atunci când arunci, la o materie pe care o urăşti de atâta plictiseală, un Copy-Paste pe o hârtie şi i-o vâri sub nas profului (şi el plictisit, de altfel)…

Fapt e că pe unii propaganda asta deşănţată a morţii şi vieţii, a vieţii şi creaţiei, a geniului, evident „naţional”, i-a scos serios din pepeni. Destul cât să-i împingă la gestul (necugetat) de a sări în contra curentului. Iar dacă la clişeele de două parale ce se recitau pe ecrane românii n-ar fi reacţionat (fiindcă limbajul de lemn ne-a făcut, inconştient, să îi fim imuni), la frazele tăioase şi mânioase, uneori peste măsură şi mult prea acut accentuate pentru scopul dorit, brusc „opinia publică” s-a simţit datoare să reacţioneze. Şi a reacţionat, isteric şi demagogic, dovedind încă o dată cât de năruită e pretinsa noastră „societate civilă” în ignoranţă şi orgolii nemăsurate, în ură instinctivă şi frustrări de tot soiul.

Printre primii (şi cei mai proeminenţi, pentru că cei mai expuşi) care şi-au încasat porţia de refulări pe tema Păunescu, a fost Vladimir Tismăneanu. Şi aşa bârfit pe la colţuri, când nu scuipat în faţă, pentru a fi fost omul lui Băsescu, pentru a fi uneltit la detronarea lui Marius Oprea din fruntea Institutului prezidenţial de Studiu al Comunismului (Actualul IICMER) şi pentru propria ascensiune în funcţia cu pricina, emeritul profesor american s-a pomenit în postura de simbol al urii complexate abătute asupra unui mare erou politic, cultural şi plenipotenţiar.

E drept, dl. Tismăneanu şi-a căutat cu tot dinadinsul soarta aceasta: articolul lui despre A. Păunescu, subintitulat Rapsodul comunismului dinastic şi publicat, cum zice el însuşi, „după beţia propagandistică a weekendului”, exact în 8 noiembrie a.c., lovea cu metodă în toată istoria devenirii poetului defunct, demontând un mit grosolan construit şi indicându-i cu precizie chirurgicală toate malformaţiile morale. Două zile mai devreme, în 6 noiembrie, adică exact la o zi de la trecerea în nefiinţă a lui A. P., dl. Tismăneanu mai semnase un articol, poate şi mai provocator, în revista 22, despre Fenomenalul Păunescu, unde caracterizările aveau, dincolo de duritate şi implacabil, o anume plasticitate a sintagmelor ce nu putea fi decât şocantăE limpede că autorul Raportului asupra Comunismului miza, de fapt, chiar pe acest efect de şoc, căruia, poate, spera să-i confere un efect purificator asupra publicului.

Tot în linia acestei demascări virulente a imoralităţii şi, în conjugare cu ea, a irelevanţei estetice a scriitorului Păunescu (victimă, cum mult mai nuanţat şi elegant se pronunţase, în repetate rânduri, chiar N. Manolescu, a propriului talent excesiv), vorbise live la TVR1 dilematicul Andrei Cornea, într-un interviu devenit temă de scandal politic (inexplicabil pentru mine, dl. Victor Ponta cerea vehement sancţionarea TVR-ului pentru emisiune). Ideea centrală a discursului lui Andrei Cornea era că lui Păunescu trebuie să i se elimine absolut orice merite pretinse din absolut orice etapă a activităţii lui culturale. Iar argumentele amestecau fapte precise, documentate cu judecăţi sociologice şi politologice.

Mult prea patetic şi ostentativ,dl. Cornea e posibil că a ratat din efectele intervenţiei sale tocmai prin exclusivitatea punctului său de vedere (TVR-ul neavând şi un al doilea invitat, cu o posibilă părere uşor diferită iar prezentatorul fiind incapabil să nuanţeze poziţia exprimată de interlocutor). În orice caz, dl. Tismăneanu avea deja un contracandidat serios la fotoliul de public enemy no. 1.

Al treilea candidat însă are o particularitate: acesta intră în competiţie oarecum colateral, pentru că el intervine într-o polemică dintre Vladimir Tismăneanu (între timp, săptămâna trecută, ameninţat cu moartea, urmare a evenimentelor) şi Dorin Tudoran. Cred că e una din cele mai triste polemici pe care moartea lui Păunescu le-a făcut posibile. Pentru că ea opune, cu destulă contondenţă regretabilă, două personalităţi de mare calibru ale anticomunismului românesc, ale exilului nostru intelectual şi, în fond, ale culturii române contemporane. Care, de altminteri, dacă bine ştiu, se şi cunosc şi obişnuiau să se înţeleagă şi susţină reciproc până nu demult.

Atacul dlui Dorin Tudoran, intitulat Adevăruri rabatabile: despre ură şi dispreţ şi pe care eu unul l-am citit numai pe blogul autorului unde, între timp, au mai apărut reacţii la intervenţia celui de-al treilea, mai sus pomenit, e, literar, cel mai interesant dintre bucăţile amintite. Asta în primul rând pentru că e un text esopic, în care acuzele se materializează covârşitor asupra unor himerice personaje denumite generic „poetul de curte”  şi „ideologul/politologul de curţi”. Dl. Tudoran construieşte un soi de pamflet tragic, în care cei doi sunt prezentaţi într-o complementaritate la fel de generalizantă. În fond, nicăieri în text nu se face o identificare evidentă între personaje şi Păunescu, respectiv Tismăneanu. (Se recunosc însă versuri ale lui A. P. citate de autor) E chiar un alibi, şi el cu efect literar, neîndoielnic, al dlui Tudoran. Care concluzionează problematic: „Verbele poeţilor şi cele ale ideologilor sunt diferite (…) „A nimici” este verbul unui ideolog – fiinţă rece, calculată, indiferentă la oameni. Îndemnul poetului, pe care şi-a amintesc mulţi dintre tinerii de atunci, a fost „Iubiţi-vă pe tunuri”. Grandilocvent, patetic, poate chiar nesincer. Cel al ideologului, „să nimicim capitalismul!”. Articulat, precis, sincer ”.

Ei bine, pe fondul acestei dispute intră candidatul al treilea, dl. Mircea Mihăieş (el însuşi nu o dată taxat dur pentru apartenenţa la cercul apropiat preşedintelui Băsescu). El însuşi apropiat deopotrivă al dlor Tismăneanu şi Tudoran. Textul dlui Mihăieş, apărut în Evenimentul Zilei, e o pledoarie în favoarea dlui Tismăneanu. Dorin Tudoran e taxat, poate, nepermis de dur, de detractor, asociat „mentalităţii asasine” care l-a făcut victima ameninţărilor cu moartea, dar acuzând, în fond, refuzul dlui Tudoran de a recunoaşte o diferenţă de nivel între Adrian Păunescu şi Vladimir Tismăneanu. Întrebarea, retorică, a dlui Mihăieş, „Chiar aşa Dorin? Am înnebunit cu totul?” nu rămâne fără răspuns, întrucât Dorin Tudoran reacţionează pe acelaşi blog personal, şi tot sub un titlu scandalos – Ţucal şi ţucălari: morală fără fabulă.

Nu pot decât să sper că dimensiunile acestei gâlceve vor putea fi controlate şi reduse. În fond, ea aduce un deserviciu imaginii tuturor celor implicaţi. Rămâne de discutat, însă, prin ce anume moartea unui poet popular, categoric tributar şi generat de sistemul totalitar comunist, cu personalitatea sa excesivă în absolut toate, prizonier şi victimă a propriilor elanuri incontrolabile, a reuşit să declanşeze asemenea umori şi să deschidă răni pe care le speram cicatrizate, dacă nu vindecate de-a binelea.

Dumitru-Mircea BUDA

Războiul inamicilor publici

De la moartea lui Adrian Păunescu, a fost mare concurență pe postul de inamic public nr. 1 printre intelectualii  din prim-planul elitei româneşti. De la cei mai virulenţi şi categorici în defăimarea bardului, la cei pur şi simplu sastisiţi de nivelul penibil la care se coborâseră comentariile televiziunilor, s-a aliniat o întreagă ceată de contestatari sau doar sceptici, între discursurile cărora diferenţa o face mai degrabă stilul şi sintaxa decât argumentele de forţă (aceleaşi în fond, repetând postfactum datele pe care Păunescu a tot fost contestat de la Revoluţie încoace). Despre televiziuni pot spune că mi s-au părut pur şi simplu deplorabile prin conformismul absurd la care s-au dedat: la orice oră, în zilele morţii lui A. P., mă trezeam live cu te miri ce duduie emoţionată, trasă eventual la o ţinută mai sobră, recitând papagaliceşte, ca mai deunăzi în şcoli, la limba română, apelative de lemn cariat despre „Marele Poet”, „comparabil cu Eminescu”, „Poetul Naţional” ş. a.

N-am stat prea mult să judec originea unei atare capitulări în clişeistica cea mai găunoasă şi retardată a unor televiziuni private care altminteri se dau peste cap pentru a capta ineditul, pentru o brumă de original, pentru autentic. Am zis că toată parada de prost-gust care îl linguşea post-mortem pe bard n-are cum să fie, până la urmă, decât dovada, explicită şi psihanalizabilă, a adevăratului dispreţ de profunzime pe care trebui că îl stârnea în rândul mediei. În halul în care s-a vorbit, în epitete demiurgice, despre A. P., în zilele morţii lui, numai despre cineva pe care nu se dă nici baremi o ceapă degerată se poate vorbi, ca atunci când arunci, la o materie pe care o urăşti de atâta plictiseală, un Copy-Paste pe o hârtie şi i-o vâri sub nas profului (şi el plictisit, de altfel)…

Fapt e că pe unii propaganda asta deşănţată a morţii şi vieţii, a vieţii şi creaţiei, a geniului, evident „naţional”, i-a scos serios din pepeni. Destul cât să-i împingă la gestul (necugetat) de a sări în contra curentului. Iar dacă la clişeele de două parale ce se recitau pe ecrane românii n-ar fi reacţionat (fiindcă limbajul de lemn ne-a făcut, inconştient, să îi fim imuni), la frazele tăioase şi mânioase, uneori peste măsură şi mult prea acut accentuate pentru scopul dorit, brusc „opinia publică” s-a simţit datoare să reacţioneze. Şi a reacţionat, isteric şi demagogic, dovedind încă o dată cât de năruită e pretinsa noastră „societate civilă” în ignoranţă şi orgolii nemăsurate, în ură instinctivă şi frustrări de tot soiul.

Printre primii (şi cei mai proeminenţi, pentru că cei mai expuşi) care şi-au încasat porţia de refulări pe tema Păunescu, a fost Vladimir Tismăneanu. Şi aşa bârfit pe la colţuri, când nu scuipat în faţă, pentru a fi fost omul lui Băsescu, pentru a fi uneltit la detronarea lui Marius Oprea din fruntea Institutului prezidenţial de Studiu al Comunismului (Actualul IICMER) şi pentru propria ascensiune în funcţia cu pricina, emeritul profesor american s-a pomenit în postura de simbol al urii complexate abătute asupra unui mare erou politic, cultural şi plenipotenţiar.

E drept, dl. Tismăneanu şi-a căutat cu tot dinadinsul soarta aceasta: articolul lui despre A. Păunescu, subintitulat Rapsodul comunismului dinastic şi publicat, cum zice el însuşi, „după beţia propagandistică a weekendului”, exact în 8 noiembrie a.c., lovea cu metodă în toată istoria devenirii poetului defunct, demontând un mit grosolan construit şi indicându-i cu precizie chirurgicală toate malformaţiile morale. Două zile mai devreme, în 6 noiembrie, adică exact la o zi de la trecerea în nefiinţă a lui A. P., dl. Tismăneanu mai semnase un articol, poate şi mai provocator, în revista 22, despre Fenomenalul Păunescu, unde caracterizările aveau, dincolo de duritate şi implacabil, o anume plasticitate a sintagmelor ce nu putea fi decât şocantăE limpede că autorul Raportului asupra Comunismului miza, de fapt, chiar pe acest efect de şoc, căruia, poate, spera să-i confere un efect purificator asupra publicului.

Tot în linia acestei demascări virulente a imoralităţii şi, în conjugare cu ea, a irelevanţei estetice a scriitorului Păunescu (victimă, cum mult mai nuanţat şi elegant se pronunţase, în repetate rânduri, chiar N. Manolescu, a propriului talent excesiv), vorbise live la TVR1 dilematicul Andrei Cornea, într-un interviu devenit temă de scandal politic (inexplicabil pentru mine, dl. Victor Ponta cerea vehement sancţionarea TVR-ului pentru emisiune). Ideea centrală a discursului lui Andrei Cornea era că lui Păunescu trebuie să i se elimine absolut orice merite pretinse din absolut orice etapă a activităţii lui culturale. Iar argumentele amestecau fapte precise, documentate cu judecăţi sociologice şi politologice.

Mult prea patetic şi ostentativ,dl. Cornea e posibil că a ratat din efectele intervenţiei sale tocmai prin exclusivitatea punctului său de vedere (TVR-ul neavând şi un al doilea invitat, cu o posibilă părere uşor diferită iar prezentatorul fiind incapabil să nuanţeze poziţia exprimată de interlocutor). În orice caz, dl. Tismăneanu avea deja un contracandidat serios la fotoliul de public enemy no. 1.

Al treilea candidat însă are o particularitate: acesta intră în competiţie oarecum colateral, pentru că el intervine într-o polemică dintre Vladimir Tismăneanu (între timp, săptămâna trecută, ameninţat cu moartea, urmare a evenimentelor) şi Dorin Tudoran. Cred că e una din cele mai triste polemici pe care moartea lui Păunescu le-a făcut posibile. Pentru că ea opune, cu destulă contondenţă regretabilă, două personalităţi de mare calibru ale anticomunismului românesc, ale exilului nostru intelectual şi, în fond, ale culturii române contemporane. Care, de altminteri, dacă bine ştiu, se şi cunosc şi obişnuiau să se înţeleagă şi susţină reciproc până nu demult.

Atacul dlui Dorin Tudoran, intitulat Adevăruri rabatabile: despre ură şi dispreţ şi pe care eu unul l-am citit numai pe blogul autorului unde, între timp, au mai apărut reacţii la intervenţia celui de-al treilea, mai sus pomenit, e, literar, cel mai interesant dintre bucăţile amintite. Asta în primul rând pentru că e un text esopic, în care acuzele se materializează covârşitor asupra unor himerice personaje denumite generic „poetul de curte”  şi „ideologul/politologul de curţi”. Dl. Tudoran construieşte un soi de pamflet tragic, în care cei doi sunt prezentaţi într-o complementaritate la fel de generalizantă. În fond, nicăieri în text nu se face o identificare evidentă între personaje şi Păunescu, respectiv Tismăneanu. (Se recunosc însă versuri ale lui A. P. citate de autor) E chiar un alibi, şi el cu efect literar, neîndoielnic, al dlui Tudoran. Care concluzionează problematic: „Verbele poeţilor şi cele ale ideologilor sunt diferite (…) „A nimici” este verbul unui ideolog – fiinţă rece, calculată, indiferentă la oameni. Îndemnul poetului, pe care şi-a amintesc mulţi dintre tinerii de atunci, a fost „Iubiţi-vă pe tunuri”. Grandilocvent, patetic, poate chiar nesincer. Cel al ideologului, „să nimicim capitalismul!”. Articulat, precis, sincer ”.

Ei bine, pe fondul acestei dispute intră candidatul al treilea, dl. Mircea Mihăieş (el însuşi nu o dată taxat dur pentru apartenenţa la cercul apropiat preşedintelui Băsescu). El însuşi apropiat deopotrivă al dlor Tismăneanu şi Tudoran. Textul dlui Mihăieş, apărut în Evenimentul Zilei, e o pledoarie în favoarea dlui Tismăneanu. Dorin Tudoran e taxat, poate, nepermis de dur, de detractor, asociat „mentalităţii asasine” care l-a făcut victima ameninţărilor cu moartea, dar acuzând, în fond, refuzul dlui Tudoran de a recunoaşte o diferenţă de nivel între Adrian Păunescu şi Vladimir Tismăneanu. Întrebarea, retorică, a dlui Mihăieş, „Chiar aşa Dorin? Am înnebunit cu totul?” nu rămâne fără răspuns, întrucât Dorin Tudoran reacţionează pe acelaşi blog personal, şi tot sub un titlu scandalos – Ţucal şi ţucălari: morală fără fabulă.

Nu pot decât să sper că dimensiunile acestei gâlceve vor putea fi controlate şi reduse. În fond, ea aduce un deserviciu imaginii tuturor celor implicaţi. Rămâne de discutat, însă, prin ce anume moartea unui poet popular, categoric tributar şi generat de sistemul totalitar comunist, cu personalitatea sa excesivă în absolut toate, prizonier şi victimă a propriilor elanuri incontrolabile, a reuşit să declanşeze asemenea umori şi să deschidă răni pe care le speram cicatrizate, dacă nu vindecate de-a binelea.

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 2 dec., 2010 in categoria Civism, Cultură, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 2,689 ori.

4 Raspunsuri pentru “Războiul inamicilor publici”

  1. maria spune:

    e tismăneanu profesor eminent(american) cum e șl boc profesor în drept constituțional!

    • … daca optiunile politice ale lui V. T. vori fi fiind discutabile, totusi nu cred ca ii putem pune sub semnul intrebarii contributia stiintifica in politologie si anvergura acesteia – e, pe buna dreptate, respectat in America si Occident. Ar fi extraordinar pentru Romania daca primul ministru actual ar fi, in drept constitutional, la nivelul lui V. T. in politologie si mai ales in materie de totalitarism… 🙂

  2. maria spune:

    să nu uităm că V.T. este fiul unuia dintre cei ce au impus bolșevismul într-o țară ce nu avea legătură cu asta; datorită originii sale, V.T.a putut face carieră, despre treaba cu respectul, am cu totul altă părere.

  3. AndreiaM spune:

    maria@ Chiar si daca faceti un comentariu pe un blog, tot aveti obligatia de a vorbi in cunostinta de cauza. Cate carti ale d-lui Tismaneanu ati citit? Altfel nu prea are sens nici dvs. sa va pierdeti timpul scriind, nici noi sa ni-l pierdem pe al nostru citind.
    mircea buda@ Cred ca e bine ca fiecare actor public sa spuna ce are de spus, ideal ar fi sa nu se exprime metaforic (si de dorit cu documente). Dorin Tudoran nu este la prima tentativa de punere la indoiala a unor personalitati si/sau dizidenti (de ex. Mihai Botez). E de vazut cat este obiectivitate si cat subiectivitate in demersul sau. Pe de ala parte, nu generatia celor care l-au cunoscut ii vor face sau nu dreptate (din punct de vedere literar vorbind) lui Adrian Paunescu, ci abia generatia urmatoare va putea face abstractie de omul AP in favoarea poetului AP. (Cam aceasta este traiectoria standard intelectualilor umanisti asa cum a descris-o printre altii si Pierre Burdieu). Pana atunci, vom asista mai mult la o utilizare simbolica a lui AP in favoarea sau in contra anumitor opinii, optiuni, ideologii.

Leave a Reply to AndreiaM