Suntem o naţiune paradoxală. Mai ales după ce ne-am grefat, pe identitatea noastră stigmatizată de comunism, îndurând racile interminabile, un soi de capitalism feroce, dezumanizant. În care mi se pare, tot mai adesea, că ne travestim, de-a valma, alienări şi obsesii, fobii şi frustrări, complexe devoratoare, diformităţi psihice şi dizabilităţi intelectuale. Pe măsură ce sociologia, literatura, arta vizuală, cinematografia, ne expun, frust, această patologie colectivă, pare că ne încrâncenăm în autosuficienţa cotidiană (iar cotidianul nostru seamănă tot mai mult cu antiutopiile culturale ale secolului trecut) şi în fidelitatea faţă de un set de demoni – dezarmanţi prin rudimentaritate şi absurd. Unul din ei: consumismul, la care ne-am convertit, cu o frenezie aproape isterică, încă din primii ani postdecembrişti. Avizi, ca nişte marginali posedaţi de fantasma „lumii promise” a capitalismului vestic, de forţa hipnotică a acelei poleieli, a acelui luciu (glamour, cum i se zice hollywoodian) în care se împachetează, dintotdeauna, iluziile, visele, deziluziile, simulacrele, paradisurile, laolaltă, fără discernământ. Ca nişte produse, în logica implacabilă a economiei de piaţă. Pentru acel luciu care a ţesut, de-un secol şi mai bine încoace, imperii de prosperitate , ne-am tot vândut, vreme de douăzeci de ani, identităţile, convingerile, poate şi sufletele.
Consumismul acesta asumat ca experienţă existenţială, ca unică alternativă, a sfârşit prin a ne dezumaniza. Poate nu total, nu irecuperabil, dar îndeajuns pentru a ne altera sensibil acel fond profund, în care îşi au sursa reacţiile cele mai banale şi reflecţiile cele mai elaborate, deopotrivă. Din pricina acestei malformaţii interioare, suntem tot mai incapabili de a acţiona moral sau de a judeca într-o manieră umană, tolerantă, orice din lumea în care trăim. Nici măcar pe noi înşine, pentru că ne pomenim purtându-ne abuziv nu doar faţă de ceilalţi, ci şi faţă de propria noastră comunitate, familie şi, desigur, persoană. Nu poate fi mare distincţie şi, nici pe departe, disjuncţie, între cum mă percep şi cum mă comport faţă de mine însumi şi cum îi văd, cum îi simt pe ceilalţi. Între cum mă manifest în relaţia cu mine însumi şi cum înţeleg să îi tratez pe ceilalţi.
Tipului de om în care ne-am convertit i s-a spus, deja, în multe feluri. Una din cele mai exacte sintagme(poate prin concreteţea ei), a folosit-o recent basarabeanul Iulian Ciocan într-un comentariu de la Radio Europa Liberă. Post care, dacă pentru noi stârneşte mai degrabă nostalgii şi, tot mai estompate, resentimente, pentru cetăţenii Republicii Moldova reprezintă, încă, un tip de experienţă media emergentă. Sintagma este aceea de homo mercantilus, denumind un complex de semne patologice şi, fatalmente, o maladie. Mai precis, prototipul uman al acesteia, un fel de zombie tragic al cărui prospect ar trebui să producă alarmă, ori, baremi, să ne pună pe gânduri. Spun ar trebui pentru că, repet, în paradoxul nostru românesc suntem tot mai familiari şi imuni cu avertizările, chiar cu imaginile noastre hâde văzute de-aproape, în oglinzi tot mai puţin infidele.
Aproape tot valul de regizori tineri, fenomenali, care au uimit în preajma lui 2000, în cinematografia românească, au licitat, la un moment dat al peliculelor lor, aşa-numitul mizerabilism. Au focalizat decrepitudinea, fizică şi psihică, materială şi spirituală, a lumii româneşti. Rareori i-a mai interesat să o şi transfigureze, să o salveze,cum se spune, artistic. Poetica lor autenticistă a fost aproape non-tranzitivă, a preferat descrierea netrucată, transcrierea directă, mărginindu-se doar să întărească nuanţe, să marcheze accente. Am văzut, pe ecrane, mizeria ultimilor ani de comunism, decăderea morală, oazele de refugiu (puţine), am urmărit, de la umărul actorilor, chipurile diabolice ale tranziţiei, pacturile scandaloase, coruperea minţilor şi a fiinţelor noastre întregi. Atunci când tuşa tragică devenea exasperantă, aveam la îndemână aceeaşi replică a realităţii noastre în cheie ironică, mizând pe resursele de umor şi pe naivitatea, auroralul, fanatismul metamorfotic (a ne schimba cu orice pre) al vremurilor noastre. Acolo unde filmele n-au avut instrumente pentru a sonda a pătruns literatura, şi aproape simultan duzine de romane ale generaţiei 2000 ne-au descris cu voluptate interiorităţile alienate ale unor personaje la fel de concrete ca vecinul nostru de palier, tarele lor identitare, refuzul unui orizont mai înalt, afundarea în glodul unei antisocietăţi, în anti-civism şi egoism patetic.
Literatura şi filmul au ieşit, într-un deceniu, din acel infern de atrocităţi morale şi infirmităţi sufleteşti. Cu greu, e adevărat, dar au redobândit şi alte limbaje, şi-au primenit, dacă se poate spune astfel, imaginarele, şi-au regăsit pluralitatea de perspective. Ca aproape mereu , însă, au luat-o înaintea unei societăţi aflate încă în agonia valorilor autentice, trăind într-o transă colectivă căreia nimic nu pare să-i poată pune capăt. Consumismul a devenit normă existenţială, disciplinându-ne spiritele într-un cod pur robotic al cererii şi ofertei de piaţă. Al devorării mesajului subliminal produs de reclamă şi al practicii dorinţei de a poseda. Văd-şi-doresc, doresc-şi-îmi-apropriez devin circuite psihice la care fiinţele noastre se racordează într-un grad tot mai pronunţat de dependenţă. Propun un experiment: să încercăm să ne stăpânim, pentru o zi, impulsurile consumiste dictate de realitatea noastră devenită tot mai publicitară (căci advertising-ul ne locuieşte minţile aproape în orice timp sau spaţiu ale cotidianului). Sunt sigur că un adevărat sevraj s-ar instala treptat în noi, electrizându-ne, cutremurându-ne apoi, revelându-ne, poate, enormitatea reţelei de false determinări în care suntem prinşi. N-ar fi un exerciţiu facil, desigur, dar ar putea fi, până una-alta, un bun început.
Dumitru-Mircea BUDA
Consumismul si demonii sai
Suntem o naţiune paradoxală. Mai ales după ce ne-am grefat, pe identitatea noastră stigmatizată de comunism, îndurând racile interminabile, un soi de capitalism feroce, dezumanizant. În care mi se pare, tot mai adesea, că ne travestim, de-a valma, alienări şi obsesii, fobii şi frustrări, complexe devoratoare, diformităţi psihice şi dizabilităţi intelectuale. Pe măsură ce sociologia, literatura, arta vizuală, cinematografia, ne expun, frust, această patologie colectivă, pare că ne încrâncenăm în autosuficienţa cotidiană (iar cotidianul nostru seamănă tot mai mult cu antiutopiile culturale ale secolului trecut) şi în fidelitatea faţă de un set de demoni – dezarmanţi prin rudimentaritate şi absurd. Unul din ei: consumismul, la care ne-am convertit, cu o frenezie aproape isterică, încă din primii ani postdecembrişti. Avizi, ca nişte marginali posedaţi de fantasma „lumii promise” a capitalismului vestic, de forţa hipnotică a acelei poleieli, a acelui luciu (glamour, cum i se zice hollywoodian) în care se împachetează, dintotdeauna, iluziile, visele, deziluziile, simulacrele, paradisurile, laolaltă, fără discernământ. Ca nişte produse, în logica implacabilă a economiei de piaţă. Pentru acel luciu care a ţesut, de-un secol şi mai bine încoace, imperii de prosperitate , ne-am tot vândut, vreme de douăzeci de ani, identităţile, convingerile, poate şi sufletele.
Consumismul acesta asumat ca experienţă existenţială, ca unică alternativă, a sfârşit prin a ne dezumaniza. Poate nu total, nu irecuperabil, dar îndeajuns pentru a ne altera sensibil acel fond profund, în care îşi au sursa reacţiile cele mai banale şi reflecţiile cele mai elaborate, deopotrivă. Din pricina acestei malformaţii interioare, suntem tot mai incapabili de a acţiona moral sau de a judeca într-o manieră umană, tolerantă, orice din lumea în care trăim. Nici măcar pe noi înşine, pentru că ne pomenim purtându-ne abuziv nu doar faţă de ceilalţi, ci şi faţă de propria noastră comunitate, familie şi, desigur, persoană. Nu poate fi mare distincţie şi, nici pe departe, disjuncţie, între cum mă percep şi cum mă comport faţă de mine însumi şi cum îi văd, cum îi simt pe ceilalţi. Între cum mă manifest în relaţia cu mine însumi şi cum înţeleg să îi tratez pe ceilalţi.
Tipului de om în care ne-am convertit i s-a spus, deja, în multe feluri. Una din cele mai exacte sintagme(poate prin concreteţea ei), a folosit-o recent basarabeanul Iulian Ciocan într-un comentariu de la Radio Europa Liberă. Post care, dacă pentru noi stârneşte mai degrabă nostalgii şi, tot mai estompate, resentimente, pentru cetăţenii Republicii Moldova reprezintă, încă, un tip de experienţă media emergentă. Sintagma este aceea de homo mercantilus, denumind un complex de semne patologice şi, fatalmente, o maladie. Mai precis, prototipul uman al acesteia, un fel de zombie tragic al cărui prospect ar trebui să producă alarmă, ori, baremi, să ne pună pe gânduri. Spun ar trebui pentru că, repet, în paradoxul nostru românesc suntem tot mai familiari şi imuni cu avertizările, chiar cu imaginile noastre hâde văzute de-aproape, în oglinzi tot mai puţin infidele.
Aproape tot valul de regizori tineri, fenomenali, care au uimit în preajma lui 2000, în cinematografia românească, au licitat, la un moment dat al peliculelor lor, aşa-numitul mizerabilism. Au focalizat decrepitudinea, fizică şi psihică, materială şi spirituală, a lumii româneşti. Rareori i-a mai interesat să o şi transfigureze, să o salveze,cum se spune, artistic. Poetica lor autenticistă a fost aproape non-tranzitivă, a preferat descrierea netrucată, transcrierea directă, mărginindu-se doar să întărească nuanţe, să marcheze accente. Am văzut, pe ecrane, mizeria ultimilor ani de comunism, decăderea morală, oazele de refugiu (puţine), am urmărit, de la umărul actorilor, chipurile diabolice ale tranziţiei, pacturile scandaloase, coruperea minţilor şi a fiinţelor noastre întregi. Atunci când tuşa tragică devenea exasperantă, aveam la îndemână aceeaşi replică a realităţii noastre în cheie ironică, mizând pe resursele de umor şi pe naivitatea, auroralul, fanatismul metamorfotic (a ne schimba cu orice pre) al vremurilor noastre. Acolo unde filmele n-au avut instrumente pentru a sonda a pătruns literatura, şi aproape simultan duzine de romane ale generaţiei 2000 ne-au descris cu voluptate interiorităţile alienate ale unor personaje la fel de concrete ca vecinul nostru de palier, tarele lor identitare, refuzul unui orizont mai înalt, afundarea în glodul unei antisocietăţi, în anti-civism şi egoism patetic.
Literatura şi filmul au ieşit, într-un deceniu, din acel infern de atrocităţi morale şi infirmităţi sufleteşti. Cu greu, e adevărat, dar au redobândit şi alte limbaje, şi-au primenit, dacă se poate spune astfel, imaginarele, şi-au regăsit pluralitatea de perspective. Ca aproape mereu , însă, au luat-o înaintea unei societăţi aflate încă în agonia valorilor autentice, trăind într-o transă colectivă căreia nimic nu pare să-i poată pune capăt. Consumismul a devenit normă existenţială, disciplinându-ne spiritele într-un cod pur robotic al cererii şi ofertei de piaţă. Al devorării mesajului subliminal produs de reclamă şi al practicii dorinţei de a poseda. Văd-şi-doresc, doresc-şi-îmi-apropriez devin circuite psihice la care fiinţele noastre se racordează într-un grad tot mai pronunţat de dependenţă. Propun un experiment: să încercăm să ne stăpânim, pentru o zi, impulsurile consumiste dictate de realitatea noastră devenită tot mai publicitară (căci advertising-ul ne locuieşte minţile aproape în orice timp sau spaţiu ale cotidianului). Sunt sigur că un adevărat sevraj s-ar instala treptat în noi, electrizându-ne, cutremurându-ne apoi, revelându-ne, poate, enormitatea reţelei de false determinări în care suntem prinşi. N-ar fi un exerciţiu facil, desigur, dar ar putea fi, până una-alta, un bun început.
Dumitru-Mircea BUDA
imi pare rau , inca din inceput faci o …confuzie care ar schimba totul , daca n-ar fi decat o confuzie : noi n-am trait niciodata , de la 89 incoace un capitalism salbatic sau feroce ! am trait un pipi socialist in care corifeii socialismului au furat tot de la stat !
multora chiar le convine sa faca aceasta confuzie , intre socialism si capitalism.
consumismul n-are de-a face cu capitalismul sau cu socialismul…deci , ca sa inchei , tot ce spui este real , dar nu este rezultatul capitalismului !!