Dl. Mircea Bădulescu cita, dacă bine îmi amintesc, în urmă cu puţin timp pe inmures.ro, un text tragi-comic despre deruta conceptuală şi culturală în care se află studenţii filologi în momentul actual. Adevărul e că ştiam textul cu pricina, ca şi pe autorul lui: făcuse vâlvă, cu vreun an în urmă, pe grupurile de mail ale catedrelor de limbi străine din universităţile româneşti. Şi cred că şi pe cele ale altor catedre.

Cred că inevitabil sar în ring orgoliile: „nu-i peste tot aşa”, vor replica de îndată unii, „studenţii noştri sunt mai buni, se exagerează”, vor ţipa aceiaşi, „tot sistemul e falimentar, să-i dăm pe toţi afară”, vor bate cu pumnul în podea revoltaţii de profesie.

Mda. Sunt studenţi la litere care n-au habar de Shakespeare. Şi mai sunt studenţi care confundă mărcile de bere cu filosofii germani.  Am văzut destule, în puţinii mei ani de profesorat. E tragic, pentru că se presupune că au intrat la litere fiindcă aveau oareşce intenţie (să nu zic vocaţie) pentru citit. Şi, baremi uşurel, pentru cultură.

Să nu ne facem însă iluzii: „performanţe” egal de spectaculoase am putea cita din grandioasele lucrări ale unor studenţi la inginerie, incapabili să denumească lucruri elementare sau făcând confuzii jenante. Am văzut şi maşini prezentate ca lucrare de diplomă în care componentele motorului erau puse alandala. Iar „utilajele” erau numai bune de privit (adevărate opere surrealiste) dar nefuncţionale. Am văzut planşe reprezentând circuite stupide, conţinând, la fel, erori elementare, denotând habarnism „genial”, că nu-i poţi spune altfel.

Mă îndoiesc că nu găsim asemenea „magicieni” sfidători ai logicii comune la ştiinţele economice, etudianţi cu aere superioare ce delirează baliverne şi clişee despre firme, asigurări, bănci şi investiţii, fără ca ceva din ceea ce scriu să aibă sens. Confundând asiguratul cu asigurătorul, împrumutul cu garanţia şi câte şi mai câte. Batjocorind până şi bibliografia minimală pe care o au la îndemână.

Ştiu studenţi la medicină care cunosc tot atâta anatomie câtă geometrie neeuclidiană stăpânesc eu. Cam cât ştiu eu despre cei doi Bolyai şi conceptul anti-pitagoreic al formelor geometrice, din cultura mea prea generală, ştiu şi respectivii despre corpul uman. Sau pe alţii care trec drept „cercetători” încă din anul I deşi, după ce au recitat la examene, din memoria mecanică, nişte cursuri stufoase, uită instantaneu ce tratament se recomandă într-o gripă.

Constatări, constatări, constatări. Suntem campioni în a arăta cu degetul, e cel mai simplu şi comod dintre toate gesturile posibile. Expunem, ironizăm, deplângem, ne dăm de ceasul morţii. Că, uite, sunt slabi, nu mai ai de unde alege specialişti, pentru că nu învaţă, pentru că sistemul are prea multe locuri la plată, pentru că profesorii sunt superficiali ei înşişi, pentru că, pentru că…

Nu explicăm şi nu ne explicăm, în fond, nimic. Ne interesează doar contururile vagi ale lucrurilor, suprafeţele ambigue. Acolo unde orgoliile şi frustrările se lăfăie neîntrerupte. Sincer, m-am săturat să mi se tot reproşeze că, uite, sunt universitar şi, vezi-Doamne, ce studenţi din ce în ce mai slabi ies din universităţi. Asta-i opinia generală a unui popor care, dacă nu e dezinformat, se dezinformează şi aţâtă împotriva a orice el însuşi. Foşti studenţi care n-ar fi deschis o carte, indiferent câte le indicam şi serveam „pe masă”, indiferent câtă pledoarie pentru lectură făceam, la câte mese rotunde şi simpozioane i-ai fi scos, în câte reviste le-ai fi oferit şansa să publice, înjură acum cu tărie „sistemul”, acest concept abstract şi absurd, care e de vină fiindcă n-au primit, vezi-Doamne, o educaţie mai bună. Tocmai al lor e glasul cel mai mânios.

De partea cealaltă a catedrei, bântuiţi de reforme săptămânale, de teorii ale educaţiei contradictorii, de organisme de control a performanţei care mai de care mai omnipotente, de grile de evaluare şi autoevaluare, ajungând să îşi ţină, în sfârşit, cursurile, după ce au scris sute de pagini de rapoarte de cercetare şi s-au luat de piept cu birocraţia publicărilor ISI, profesorii sunt şi acţionează exact cum o făceau dintotdeauna. Mă îndoiesc că în trecut România a avut un procent diferit de profesori de calitate, că în Universităţi vor fi fost numai cadre ultra-competente, că toate vor fi avut cele mai fantastice calităţi pedagogice. Despre viaţa din universitate, despre efortul de a redacta un curs de valoare, de a descoperi vocaţiile reale ale studenţilor, de a-i orienta, în vreme ce te confrunţi cu un sistem de evaluare perpetuă a performanţei tale academice (de la studenţi coordonaţi la lucrări publicate, de la proiecte europene câştigate la conferinţe internaţionale) – cred că nu-i nimeni îndreptăţit să-şi dea cu părerea şi apoi să dea cu tifla româneşte, a lehamite şi a „să moară toţi duşmanii”, doar fiindcă aşa a învăţat să procedeze faţă de absolut orice. Nu-i la fel de simplu să critici Liga I şi Universitatea.

Marele of al criticilor e faptul că, în baza autonomiei lor garantate (încă) de lege, Universităţile se autofinanţează şi din locuri la taxă. Implicit, locurile la taxă ar fi principala cauză a „răului” generalizat. De-acolo ar rezulta studenţii slabi, pe care universităţile îi tolerează şi îi promovează, până la urmă, la examene, tocmai fiindcă plătesc. E exact genul de judecată derivată din fotbal şi aplicată unei universităţi. Asupra relei-credinţe şi falsităţi căreia nici nu vreau să mai comentez. Spun doar atât: păcat că ne plac doar adevărurile deformate. În întregul sistem Bologna, la care universităţile româneşti au aderat, studenţii admişi la taxă sunt într-o competiţie continuă cu cei de la buget. Dacă după prima sesiune se clasează mai bine, dacă creditele lor la examene sunt mai multe, pot accede la un loc bugetar. Iar bugetarul, viţă-vercea, dacă a dormit un semestru la cursuri, se va trezi că plăteşte semestrul, sau anul , următor. E un principiu de performanţă, aici, pe care îl ignorăm din obiceiul nostru tipic de a vedea numai contururile neconvenabile şi de a le generaliza. Pentru că despre ele se poate bârfi mai abitir.

Nici studenţi mai buni sau mai slabi decât azi nu cred că a avut, în trecut, sistemul universitar românesc. Cred că se face şi aici caz de o tragedie inexistentă. Dacă numărăm „vârfurile”, studenţii străluciţi, din generaţiile interbelice, apoi din cele din anii de comunism, nu cred că prezentul va fi pur şi simplu desfiinţat, cum speră şi se bucură unii. E la fel ca în literatură: o perioadă, în fiecare deceniu, toată lumea se plânge: că nu se mai scrie, că nu se mai citeşte, că moare literatura, că marii clasici sunt intangibili şi că, noroc-cu-ei, altfel literatura s-ar duce de râpă. Sau ca în fotbal. Ia să numărăm însă cărţile bune, succesele internaţionale sau, mă rog, transferurile, sumele luate pe jucători, cluburile la care joacă. Oare tot atât de dezolant ni se va mai părea tabloul de ansamblu?

Dumitru-Mircea BUDA

Controverse universitare. Şi câteva nuanţări

Dl. Mircea Bădulescu cita, dacă bine îmi amintesc, în urmă cu puţin timp pe inmures.ro, un text tragi-comic despre deruta conceptuală şi culturală în care se află studenţii filologi în momentul actual. Adevărul e că ştiam textul cu pricina, ca şi pe autorul lui: făcuse vâlvă, cu vreun an în urmă, pe grupurile de mail ale catedrelor de limbi străine din universităţile româneşti. Şi cred că şi pe cele ale altor catedre.

Cred că inevitabil sar în ring orgoliile: „nu-i peste tot aşa”, vor replica de îndată unii, „studenţii noştri sunt mai buni, se exagerează”, vor ţipa aceiaşi, „tot sistemul e falimentar, să-i dăm pe toţi afară”, vor bate cu pumnul în podea revoltaţii de profesie.

Mda. Sunt studenţi la litere care n-au habar de Shakespeare. Şi mai sunt studenţi care confundă mărcile de bere cu filosofii germani.  Am văzut destule, în puţinii mei ani de profesorat. E tragic, pentru că se presupune că au intrat la litere fiindcă aveau oareşce intenţie (să nu zic vocaţie) pentru citit. Şi, baremi uşurel, pentru cultură.

Să nu ne facem însă iluzii: „performanţe” egal de spectaculoase am putea cita din grandioasele lucrări ale unor studenţi la inginerie, incapabili să denumească lucruri elementare sau făcând confuzii jenante. Am văzut şi maşini prezentate ca lucrare de diplomă în care componentele motorului erau puse alandala. Iar „utilajele” erau numai bune de privit (adevărate opere surrealiste) dar nefuncţionale. Am văzut planşe reprezentând circuite stupide, conţinând, la fel, erori elementare, denotând habarnism „genial”, că nu-i poţi spune altfel.

Mă îndoiesc că nu găsim asemenea „magicieni” sfidători ai logicii comune la ştiinţele economice, etudianţi cu aere superioare ce delirează baliverne şi clişee despre firme, asigurări, bănci şi investiţii, fără ca ceva din ceea ce scriu să aibă sens. Confundând asiguratul cu asigurătorul, împrumutul cu garanţia şi câte şi mai câte. Batjocorind până şi bibliografia minimală pe care o au la îndemână.

Ştiu studenţi la medicină care cunosc tot atâta anatomie câtă geometrie neeuclidiană stăpânesc eu. Cam cât ştiu eu despre cei doi Bolyai şi conceptul anti-pitagoreic al formelor geometrice, din cultura mea prea generală, ştiu şi respectivii despre corpul uman. Sau pe alţii care trec drept „cercetători” încă din anul I deşi, după ce au recitat la examene, din memoria mecanică, nişte cursuri stufoase, uită instantaneu ce tratament se recomandă într-o gripă.

Constatări, constatări, constatări. Suntem campioni în a arăta cu degetul, e cel mai simplu şi comod dintre toate gesturile posibile. Expunem, ironizăm, deplângem, ne dăm de ceasul morţii. Că, uite, sunt slabi, nu mai ai de unde alege specialişti, pentru că nu învaţă, pentru că sistemul are prea multe locuri la plată, pentru că profesorii sunt superficiali ei înşişi, pentru că, pentru că…

Nu explicăm şi nu ne explicăm, în fond, nimic. Ne interesează doar contururile vagi ale lucrurilor, suprafeţele ambigue. Acolo unde orgoliile şi frustrările se lăfăie neîntrerupte. Sincer, m-am săturat să mi se tot reproşeze că, uite, sunt universitar şi, vezi-Doamne, ce studenţi din ce în ce mai slabi ies din universităţi. Asta-i opinia generală a unui popor care, dacă nu e dezinformat, se dezinformează şi aţâtă împotriva a orice el însuşi. Foşti studenţi care n-ar fi deschis o carte, indiferent câte le indicam şi serveam „pe masă”, indiferent câtă pledoarie pentru lectură făceam, la câte mese rotunde şi simpozioane i-ai fi scos, în câte reviste le-ai fi oferit şansa să publice, înjură acum cu tărie „sistemul”, acest concept abstract şi absurd, care e de vină fiindcă n-au primit, vezi-Doamne, o educaţie mai bună. Tocmai al lor e glasul cel mai mânios.

De partea cealaltă a catedrei, bântuiţi de reforme săptămânale, de teorii ale educaţiei contradictorii, de organisme de control a performanţei care mai de care mai omnipotente, de grile de evaluare şi autoevaluare, ajungând să îşi ţină, în sfârşit, cursurile, după ce au scris sute de pagini de rapoarte de cercetare şi s-au luat de piept cu birocraţia publicărilor ISI, profesorii sunt şi acţionează exact cum o făceau dintotdeauna. Mă îndoiesc că în trecut România a avut un procent diferit de profesori de calitate, că în Universităţi vor fi fost numai cadre ultra-competente, că toate vor fi avut cele mai fantastice calităţi pedagogice. Despre viaţa din universitate, despre efortul de a redacta un curs de valoare, de a descoperi vocaţiile reale ale studenţilor, de a-i orienta, în vreme ce te confrunţi cu un sistem de evaluare perpetuă a performanţei tale academice (de la studenţi coordonaţi la lucrări publicate, de la proiecte europene câştigate la conferinţe internaţionale) – cred că nu-i nimeni îndreptăţit să-şi dea cu părerea şi apoi să dea cu tifla româneşte, a lehamite şi a „să moară toţi duşmanii”, doar fiindcă aşa a învăţat să procedeze faţă de absolut orice. Nu-i la fel de simplu să critici Liga I şi Universitatea.

Marele of al criticilor e faptul că, în baza autonomiei lor garantate (încă) de lege, Universităţile se autofinanţează şi din locuri la taxă. Implicit, locurile la taxă ar fi principala cauză a „răului” generalizat. De-acolo ar rezulta studenţii slabi, pe care universităţile îi tolerează şi îi promovează, până la urmă, la examene, tocmai fiindcă plătesc. E exact genul de judecată derivată din fotbal şi aplicată unei universităţi. Asupra relei-credinţe şi falsităţi căreia nici nu vreau să mai comentez. Spun doar atât: păcat că ne plac doar adevărurile deformate. În întregul sistem Bologna, la care universităţile româneşti au aderat, studenţii admişi la taxă sunt într-o competiţie continuă cu cei de la buget. Dacă după prima sesiune se clasează mai bine, dacă creditele lor la examene sunt mai multe, pot accede la un loc bugetar. Iar bugetarul, viţă-vercea, dacă a dormit un semestru la cursuri, se va trezi că plăteşte semestrul, sau anul , următor. E un principiu de performanţă, aici, pe care îl ignorăm din obiceiul nostru tipic de a vedea numai contururile neconvenabile şi de a le generaliza. Pentru că despre ele se poate bârfi mai abitir.

Nici studenţi mai buni sau mai slabi decât azi nu cred că a avut, în trecut, sistemul universitar românesc. Cred că se face şi aici caz de o tragedie inexistentă. Dacă numărăm „vârfurile”, studenţii străluciţi, din generaţiile interbelice, apoi din cele din anii de comunism, nu cred că prezentul va fi pur şi simplu desfiinţat, cum speră şi se bucură unii. E la fel ca în literatură: o perioadă, în fiecare deceniu, toată lumea se plânge: că nu se mai scrie, că nu se mai citeşte, că moare literatura, că marii clasici sunt intangibili şi că, noroc-cu-ei, altfel literatura s-ar duce de râpă. Sau ca în fotbal. Ia să numărăm însă cărţile bune, succesele internaţionale sau, mă rog, transferurile, sumele luate pe jucători, cluburile la care joacă. Oare tot atât de dezolant ni se va mai părea tabloul de ansamblu?

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 3 feb., 2011 in categoria Civism, Cultură, Educație, Legislație, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 4,012 ori.

3 Raspunsuri pentru “Controverse universitare. Şi câteva nuanţări”

  1. Mircea spune:

    Intrebari retorice:
    – ce e de facut cand profesorul de liceu considerat exceptional de colegii sai, reuseste sa se faca inteles de 5 din cei 30 de elevi?
    – cum intri la facultate pe baza de „dosar”, elev la mate-info, daca profa de franceza a umplut clasa de mate-info cu 3 si 4?
    – cum intra cei de la Papiu Ilarian absolventi cu 8, intrecuti de cei cu 9 de la Ciorogarla?
    – Ce fel de padagogie arata profesorul care a devenit urat de elevi? nu e obligatoriu sa-i iubesti materia, dar nici sa declansezi un razboi…
    – Ce fel de arma are profesorul impotriva celor putini care dau peste cap ora, in detrimentul majoritatii?
    – De ce profesorii universitari citesc la ora din manualele lor si nu accepta instruirea din lucrarea altuia?
    Mai sunt multe. Intotdeauna am aparat profesorul – indiferent de nivel – impotriva tanarului din care vorbesc hormonii, lipsa de experienta, dar si dorinta exagerata de a incalca regulile in numele unei „democratii” care seamana mai mult cu haosul.

  2. Mircea spune:

    Da, am uitat… In loc de o carte, mai bine o crasma, in loc de o ora de sport, mai bine o tigara… In loc de citit si conceptie (analiza si sinteza), mai bine copy/paste…
    Cum pregatim tinerii pentru o societate competitionala ? Se merge cu sarsanaua peste tot? Era simplu de redus numarul bugetarilor, doar dandu-i afara pe cei care asteapta spaga.
    Azi, in Romanika am ajuns sa cunoastem legea inainte de a ne adresa intitutiilor – care abereaza constant – , si sa ne cunostem boala inainte de a merge la medic. E buna eruditia, dar ziua nu are decat 24 de ore…

  3. AndreiaM spune:

    Pe mine ce ma surprinde la scoala de azi este lipsa de disciplina si de asumare a rolului – si din partea profesorilor, si din partea elevilor/studentlor. Fiica mea (clasa a cincea) vine acasa si spune ca nu au facut ora de romana pentru ca profesoara lor s-a dus sa-si depuna dosarul la scoala de soferi 🙂 , imi povesteste de certuri in public intre profesori sau se distreaza pe seama conturilor cam ciudatele de pe facebook ale profesorilor ei si tot felul de istorii una mai de neinteles pentru mine decat alta. Nu exista un regulament al scolii cu privire la modul in care elevii pot veni imbracati la scoala, daca se accepta sau nu sa te fardezi, se accepta sau nu piercieng-urile, interdictia de a fuma si masurile active ale scolii in acest sens etc. etc. Eu ca parinte nu pot fi strict acasa, cand sistemul scolar este de o lejeritate/nepasare stupefianta, iar daca sunt lejer acasa si scoala e cum e, ce viitor ale acel copil, viitor adult? Imi trimit copilul la scoala nu ca sa-l fac geniu (nu exista scoala din lume care sa faca genii), eu il trimit ca in final sa fie bine educat si bine integrat social. Iar scoala nu raspunde la acest moment acestor exigente minimale, si nu raspunde pentru sistemul scolar este debusolat si incremenit intre 2 lumi (cea comunista si cea postcomunista a tranzitiei). Ori societatea noastra catinel, catinel a trece inclusiv de faza tranzitiei.

Leave a Reply to AndreiaM