Adevărata Înviere

Pentru prima oară în mulţi ani am reuşit să ajung, de Înviere, la o biserică dintr-un loc izolat, deşi nu foarte îndepărtat de agitaţia oraşului. Aveam de mult speranţa că astfel de cătune ferite de avalanşa cotropitoare a postmodernităţii noastre agresive mai păstrează ceva din taina sacră a Sărbatorilor şi că puţinii oameni care participă, aici, la ritualurile religioase, vin încărcaţi de credinţă şi se comportă ca o adevărată comunitate, cu sinceritate şi decenţă. Nu era o speranţă ferită de dubiu şi de spectrul deziluziei. Am fost, în anii trecuţi, şi în sate niţel mai urbanizate, unde Învierea devenise loc de promenadă în vestimentaţii de teatru şi ritualul era accelerat către finish pentru ca întreaga procesiune să se poată retrage degrabă la cheful de după.
Din fericire, şi ca un miracol, bisericuţa din Filitelnic, lângă Agrişteu, la nici treizeci de kilometri de oraş, e un astfel de miraj binecuvântat pe care nici nu-l crezi posibil până când nu participi la magia lui copleşitoare. Câţiva brazi tineri încercuiesc silueta fragilă şi elegantă a bisericii, care întreţine o linişte şi o armonie cumva monahală în mijlocul unui sătuc adormit, parcă, într-o vale din vecinătatea dealului Bălăuşeri. Şi aerul e parcă mai curat aici, are tăria rece a celui de munte, iar stelele lucesc cumva sălbatic pe cer, ca în nopţile vechi de dinaintea patimii industriale. Oamenii, puţini, coboară în linişte din maşini, fără ca cineva să gonească, fără să auzi nemulţumiri şi îmbrânceli tipice, intră în biserică şi, neaşteptat, primesc lumânări la intrare de la oamenii locului, ale căror priviri te caută cu prietenie şi un mare sentiment de comuniune. Într-atât de puternic că ai întoarce ochii în altă parte, neobişnuit cu sinceritatea, mereu antrenat, de lumea noastră urbană, să îi tratezi pe ceilalţi cu o suspiciune protectoare.
Apare şi preotul, neobişnuit de familiar şi cald, salutând pe toată lumea cu „Hristos a înviat!” şi conducând, de la un capăt la celălalt, una din cele mai pline de har şi transfiguratoare slujbe la care am participat vreodată. Simplu, fără dichisuri inutile, fără emfaze, pur şi simplu cu tot sufletul încordat spre Dumnezeu şi spre Mântuitor. În momentele moarte ale slujbelor din oraş, când te calci pe picioare cu mulţimea pestriţă ce bea bere din Pet-uri, rugându-te să nu mai dureze, să se încheie o dată şi să poţi pleca spre casă, aici îţi pare că timpul stă în loc şi că e un răgaz furat timpului feroce din care venim. Un răgaz ce ai vrea să nu se mai termine niciodată. La sfârşit, după ce rosteşte rugăciunile de o cutremurătoare frumuseţe ce abia se bâlbâie, neauzite, la imensele catedrale ale industriei bisericeşti urbane, preotul îmbrăţişează pe rând şi sărută fiecare enoriaş. Urează, fiecăruia în parte, ceva special. În fine, îşi cere iertare şi pleacă, pe jos, spre Agrişteu, unde va ţine a doua slujbă, pentru alţi oameni. El e o apariţie de o puritate pe care, recunosc, nu o mai credeam posibilă între preoţi, elegantă şi simplă, sobră şi plină de căldură în acelaşi timp.
Atât de magică, atât de spectaculoasă în simplitate e această noapte încât, cum drumul întreg e învăluit în întuneric, ca şi bisericuţa, oamenii, preotul, satul, aproape că nu poţi fi sigur că a fost realitate. Că realitatea de azi mai poate susţine, permite, astfel de momente plenare, cu adevărat vrăjite, de libertate a sufletului, de comuniune cu ceilalţi şi cu Dumnezeu.

Dumitru-Mircea BUDA