Mircea Cărtărescu, Levantul, Humanitas, Bucureşti, 2009

Spaţiul Levantului (lumea imaginar-alegorică a celebrei epopei scrise pe finalul comunismului de Mircea Cărtărescu), fie el global ori redus la detaliul minor, e în esenţa lui un spaţiu textual. Celebra „nu există nimic în afara textului” a lui Derrida se aplică de minune principiului de generare spaţială al epopeii. Sintaxa şi întreaga gramatică a ficţiunii e pur textuală, deci manevrabilă, inversabilă, gonflabilă, parafrastică ori incidentă, asemeni unei fraze dintr-un paragraf al unui text inclus într-altul mai mare. În consecinţă, demersul imaginar e unul eminamente stilistic, al freneziei detaliilor, al apogiaturilor şi înfloriturilor interminabile.

Există şi un paradox: acela al ipotezei de veridicitate a spaţiului ficţional. Cum e posibil, în definitiv, ca un artefact textual să aibă, în ciuda naturii sale regizate, pre-judecate, o autonomie proprie, imprevizibilitate şi să pulseze viaţă? Deşi ar trebui să nu poate fi populate decât de personaje fictive, spaţiile ficţiunii levantine ajung să fie cutreierate de însuşi pasul Auctorelui, iar faptul, contrariindu-l întrucâtva pe acesta, nu face decât să demonstreze apartenenţa sa personală la himeră. Nici spaţiul superior ierarhic al lumii în care Cărtărescu îşi scrie epopeea, nu e mai real, mai puţin virtual, decât cel al textului. Dimpotrivă, totul e fantasmă, „holon”, cu un cuvânt dintr-o glossă dată ca replică lui Eminescu.

Citește tot>>

Alchimia spaţiilor imaginare (I)

Mircea Cărtărescu, Levantul, Humanitas, Bucureşti, 2009

Spaţiul Levantului (lumea imaginar-alegorică a celebrei epopei scrise pe finalul comunismului de Mircea Cărtărescu), fie el global ori redus la detaliul minor, e în esenţa lui un spaţiu textual. Celebra „nu există nimic în afara textului” a lui Derrida se aplică de minune principiului de generare spaţială al epopeii. Sintaxa şi întreaga gramatică a ficţiunii e pur textuală, deci manevrabilă, inversabilă, gonflabilă, parafrastică ori incidentă, asemeni unei fraze dintr-un paragraf al unui text inclus într-altul mai mare. În consecinţă, demersul imaginar e unul eminamente stilistic, al freneziei detaliilor, al apogiaturilor şi înfloriturilor interminabile.

Există şi un paradox: acela al ipotezei de veridicitate a spaţiului ficţional. Cum e posibil, în definitiv, ca un artefact textual să aibă, în ciuda naturii sale regizate, pre-judecate, o autonomie proprie, imprevizibilitate şi să pulseze viaţă? Deşi ar trebui să nu poate fi populate decât de personaje fictive, spaţiile ficţiunii levantine ajung să fie cutreierate de însuşi pasul Auctorelui, iar faptul, contrariindu-l întrucâtva pe acesta, nu face decât să demonstreze apartenenţa sa personală la himeră. Nici spaţiul superior ierarhic al lumii în care Cărtărescu îşi scrie epopeea, nu e mai real, mai puţin virtual, decât cel al textului. Dimpotrivă, totul e fantasmă, „holon”, cu un cuvânt dintr-o glossă dată ca replică lui Eminescu.

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 439 ori.

Publica un raspuns