Ca multe dintre romanele ultimilor ani, Cum să uiţi o femeie e o carte scrisă pe osatura unei iniţieri,mizând pe improbabilitate şi relativizare. Andi, jurnalistul rutinat şi impasibil, jemanfişist şi hâtru, pare, în primele cadre ale romanului, un conspect riguros al anti-eroului tipic mizerabilist, periferic şi antisocial, cu o psihologie rudimentară dinamizată ici-colo de o patologie nostalgică şi frustrată. Dar proximitatea acestui stereotip e strict polemică în cazul lui Dan Lungu, care pune, de fapt, la cale, o metamorfoză subtilă, al cărei potenţial energetic alimentează întregul roman.
Mai degrabă decât un exerciţiu de exorcizare a memoriei unei relaţii sentimentale, romanul e cronica acceptării, a împăcării cu fatalitatea despărţirii şi cu demonii propriei conştiinţe. Iar undeva în planul destinal al acestor tribulaţii e inserat prospectul unei dimensiuni religioase. Titlul însuşi e înşelător, pentru că pare didactic-comercial când, în fond, nu e decât retoric, sugerând imposibilitatea. Uitarea nu e opţiune pentru că despărţirea în sine ţine de absurd, orice explicaţie fiind inutilă, aşa cum sugerează, pe finalul romanului, un personaj întâlnit de Andi la o terasă. Până una-alta însă, ea este o ruptură în ordinea lucrurilor, o anomalie ce crează discontinutiate şi incoerenţă. Iar efectele sunt vizibile aproape instantaneu în existenţa protagonistului, pentru care un efect de domino e declanşat de faptul că e părăsit de Marga, cum o numeşte Dan Lungu pe eroina absentă (căreia romanul îi aparţine în egală măsură) .
Ca multe dintre romanele ultimilor ani, Cum să uiţi o femeie e o carte scrisă pe osatura unei iniţieri,mizând pe improbabilitate şi relativizare. Andi, jurnalistul rutinat şi impasibil, jemanfişist şi hâtru, pare, în primele cadre ale romanului, un conspect riguros al anti-eroului tipic mizerabilist, periferic şi antisocial, cu o psihologie rudimentară dinamizată ici-colo de o patologie nostalgică şi frustrată. Dar proximitatea acestui stereotip e strict polemică în cazul lui Dan Lungu, care pune, de fapt, la cale, o metamorfoză subtilă, al cărei potenţial energetic alimentează întregul roman.
Mai degrabă decât un exerciţiu de exorcizare a memoriei unei relaţii sentimentale, romanul e cronica acceptării, a împăcării cu fatalitatea despărţirii şi cu demonii propriei conştiinţe. Iar undeva în planul destinal al acestor tribulaţii e inserat prospectul unei dimensiuni religioase. Titlul însuşi e înşelător, pentru că pare didactic-comercial când, în fond, nu e decât retoric, sugerând imposibilitatea. Uitarea nu e opţiune pentru că despărţirea în sine ţine de absurd, orice explicaţie fiind inutilă, aşa cum sugerează, pe finalul romanului, un personaj întâlnit de Andi la o terasă. Până una-alta însă, ea este o ruptură în ordinea lucrurilor, o anomalie ce crează discontinutiate şi incoerenţă. Iar efectele sunt vizibile aproape instantaneu în existenţa protagonistului, pentru care un efect de domino e declanşat de faptul că e părăsit de Marga, cum o numeşte Dan Lungu pe eroina absentă (căreia romanul îi aparţine în egală măsură) .