Odată ce criticii au migrat, cu mic cu mare, spre treburi mai „urgente”, lăsând de înţeles că trăim vremuri când aproape că nu se mai poate scrie altfel decât fragmentar şi foiletonistic, problemele de teoria culturii au rămas în seama celor care-şi mai pot permite „confortul” unui studiu în linişte, departe de vacarmul de nedescris al hiperactualităţii. Un astfel de studiu fundamentat şi cât se poate de consistent este cel pe care Horia Căpuşan l-a publicat, în 2003, la editura „Dacia”, sub titlul Drumul ca imagine creatoare în cultura română. În sine, abordarea pentru care optează Căpuşan ţine de două barometre culturale complementare – specificul naţional şi imaginarul. Departe de a fi independente, acestea se definesc unul prin celălalt, fiind traduse în elemente ale „peisajului simbolic”, coagulat, la rândul său, în jurul unei imagini dominante într-o cultură anume – „imaginea creatoare”. Creativitatea imaginarului e, desigur, bipolară, în măsura în care, după cum va arăta Căpuşan, imaginea creatoare se manifestă plenar sau apare în ipostaze cenzurate. De-aici încolo, se ajunge oarecum pe terenul criticii tematice, cu instrumentele căreia e cel mai lesne de întrevăzut imaginea dominantă a unei culturi. Pledoaria pentru imaginea „drumului” ca fiind specifică pentru cultura română se vrea argumentată până la evidenţă, şi Căpuşan îşi dezvăluie aici temperamentul polemic. El e, înainte de toate, un strateg de mare rafinament, care îşi anticipează, cu minuţiozitate, punctele nevralgice ale demonstraţiei şi le izolează discret, încercând să le elimine el însuşi printr-o retorică a argumentaţiei şi contraargumentaţiei.
Drumul şi creativitatea
Odată ce criticii au migrat, cu mic cu mare, spre treburi mai „urgente”, lăsând de înţeles că trăim vremuri când aproape că nu se mai poate scrie altfel decât fragmentar şi foiletonistic, problemele de teoria culturii au rămas în seama celor care-şi mai pot permite „confortul” unui studiu în linişte, departe de vacarmul de nedescris al hiperactualităţii. Un astfel de studiu fundamentat şi cât se poate de consistent este cel pe care Horia Căpuşan l-a publicat, în 2003, la editura „Dacia”, sub titlul Drumul ca imagine creatoare în cultura română. În sine, abordarea pentru care optează Căpuşan ţine de două barometre culturale complementare – specificul naţional şi imaginarul. Departe de a fi independente, acestea se definesc unul prin celălalt, fiind traduse în elemente ale „peisajului simbolic”, coagulat, la rândul său, în jurul unei imagini dominante într-o cultură anume – „imaginea creatoare”. Creativitatea imaginarului e, desigur, bipolară, în măsura în care, după cum va arăta Căpuşan, imaginea creatoare se manifestă plenar sau apare în ipostaze cenzurate. De-aici încolo, se ajunge oarecum pe terenul criticii tematice, cu instrumentele căreia e cel mai lesne de întrevăzut imaginea dominantă a unei culturi. Pledoaria pentru imaginea „drumului” ca fiind specifică pentru cultura română se vrea argumentată până la evidenţă, şi Căpuşan îşi dezvăluie aici temperamentul polemic. El e, înainte de toate, un strateg de mare rafinament, care îşi anticipează, cu minuţiozitate, punctele nevralgice ale demonstraţiei şi le izolează discret, încercând să le elimine el însuşi printr-o retorică a argumentaţiei şi contraargumentaţiei.
