Apariţia „Istoriei didactice a poeziei româneşti” de Iulian Boldea nu putea lua pe nepregătite pe nimeni. Era, chiar, iminentă, având în vedere că o precedă alte trei cărţi consacrate de critic epocilor poeziei româneşti. Alături de „Vârstele criticii”, publicată în 2005 la „Paralela 45”, dar şi de „Scriitori români contemporani” (tipărită de editura „Ardealul” în 2004 şi nominalizată la Premiul pentru critică literară al U.S.), „Istoria didactică a poeziei româneşti” devine, la rândul ei, o etapă intermediară a unui proiect de certă anvergură, căruia criticul şi universitarul târgumureşean i s-a dedicat de câţiva ani buni.

De altfel, însuşi principiul criticii lui Iulian Boldea e unul expansiv. Cărţil scrise de acesta  în ultimii ani revin adesea asupra unor teme, adâncindu-le şi abstractizându-le profilul înspre o fenomenologie a literaturii ce poate face oricând saltul de la condiţia de foileton la volumul de istorie literară. Formându-se, în bună tradiţie echinoxistă, ca un cronicar pe structura unui poet rafinat şi livresc, Iulian Boldea a abandonat, de fapt, în ultimul timp, recenzia propriu-zisă. Analizele sale, publicate în reviste, nu mai au de fapt nimic din statutul de „Cenuşăreasă” a criticii pe care şi-l asumau cele din îndepărtata „Metamorfozele textului” (1996). În majoritatea lor covârşitoare, articolele publicate recent de Iulian Boldea dau senzaţia (uneori frustrantă, pentru cititor) că sunt părţi ale unui întreg, puse cu bună-ştiinţă să-şi comunice statutul incomplet, „chemându-şi” contextul, ansamblul din care sunt dezrădăcinate. Chiar şi atunci când comentează evenimentul literar hiperactual, cronica de întâmpinare îl trădează în cele din urmă pe recenzent şi se metamorfozează cu subtilitate într-un crochiu haşurat cu fineţe, ajungând până la urmă la un statut precar de autonomie, pretinzând cu discreţie integrarea într-un proiect mai amplu.

Un artizan de piese de puzzle, Iulian Boldea trebuie că a nedumerit pe mulţi atunci când a publicat, tot anul trecut, pagini de poeme în presa literară, după unsprezece ani de „tăcere” lirică (unicul său volum de poeme, „Carte de vise”, a apărut în 1994). Or, revenirea la poezie, pasiunea sa profundă, mărturiseşte nu atât despre o „trădare” cât despre o transformare complexă în personalitatea criticului. Mereu etichetat drept un „critic tânăr”, aşezat la capitolul „literatura română a viitorului” nu doar de Zaciu ci, uneori, chiar de colegii săi de generaţie, Iulian Boldea a ajuns, de fapt, într-un punct decisiv al carierei sale. În acest moment, el e unul dintre puţinii critici cu o viziune de ansamblu, coerentă, asupra întregii literaturi române, şi e de aşteptat să îşi exprime, mult mai pregnant decât a făcut-o, în subtext, până acum, opţiunile. De pildă, criticul a preferat să nu enunţe decât nuanţat câteva criterii pentru volumul Scriitori români contemporani. Fireşte, e vorba aici de un element structural al personalităţii sale, care evită cu fineţe stridenţele şi se refugiază în fascinaţia metaforei critice, departe de tumultul arenei. Verdictele apodictice, preferinţele subiective, pariurile nejustificate, i- au fost dintotdeauna străine lui Iulian Boldea, el înţelegând să îşi exprime opţiunile printr-un ataşament aparte al lecturii, prin acel concept deja clişeizat dar extrem de relevant al empatiei.

Citește tot>>

Istoria didactică a poeziei

Apariţia „Istoriei didactice a poeziei româneşti” de Iulian Boldea nu putea lua pe nepregătite pe nimeni. Era, chiar, iminentă, având în vedere că o precedă alte trei cărţi consacrate de critic epocilor poeziei româneşti. Alături de „Vârstele criticii”, publicată în 2005 la „Paralela 45”, dar şi de „Scriitori români contemporani” (tipărită de editura „Ardealul” în 2004 şi nominalizată la Premiul pentru critică literară al U.S.), „Istoria didactică a poeziei româneşti” devine, la rândul ei, o etapă intermediară a unui proiect de certă anvergură, căruia criticul şi universitarul târgumureşean i s-a dedicat de câţiva ani buni.

De altfel, însuşi principiul criticii lui Iulian Boldea e unul expansiv. Cărţil scrise de acesta  în ultimii ani revin adesea asupra unor teme, adâncindu-le şi abstractizându-le profilul înspre o fenomenologie a literaturii ce poate face oricând saltul de la condiţia de foileton la volumul de istorie literară. Formându-se, în bună tradiţie echinoxistă, ca un cronicar pe structura unui poet rafinat şi livresc, Iulian Boldea a abandonat, de fapt, în ultimul timp, recenzia propriu-zisă. Analizele sale, publicate în reviste, nu mai au de fapt nimic din statutul de „Cenuşăreasă” a criticii pe care şi-l asumau cele din îndepărtata „Metamorfozele textului” (1996). În majoritatea lor covârşitoare, articolele publicate recent de Iulian Boldea dau senzaţia (uneori frustrantă, pentru cititor) că sunt părţi ale unui întreg, puse cu bună-ştiinţă să-şi comunice statutul incomplet, „chemându-şi” contextul, ansamblul din care sunt dezrădăcinate. Chiar şi atunci când comentează evenimentul literar hiperactual, cronica de întâmpinare îl trădează în cele din urmă pe recenzent şi se metamorfozează cu subtilitate într-un crochiu haşurat cu fineţe, ajungând până la urmă la un statut precar de autonomie, pretinzând cu discreţie integrarea într-un proiect mai amplu.

Un artizan de piese de puzzle, Iulian Boldea trebuie că a nedumerit pe mulţi atunci când a publicat, tot anul trecut, pagini de poeme în presa literară, după unsprezece ani de „tăcere” lirică (unicul său volum de poeme, „Carte de vise”, a apărut în 1994). Or, revenirea la poezie, pasiunea sa profundă, mărturiseşte nu atât despre o „trădare” cât despre o transformare complexă în personalitatea criticului. Mereu etichetat drept un „critic tânăr”, aşezat la capitolul „literatura română a viitorului” nu doar de Zaciu ci, uneori, chiar de colegii săi de generaţie, Iulian Boldea a ajuns, de fapt, într-un punct decisiv al carierei sale. În acest moment, el e unul dintre puţinii critici cu o viziune de ansamblu, coerentă, asupra întregii literaturi române, şi e de aşteptat să îşi exprime, mult mai pregnant decât a făcut-o, în subtext, până acum, opţiunile. De pildă, criticul a preferat să nu enunţe decât nuanţat câteva criterii pentru volumul Scriitori români contemporani. Fireşte, e vorba aici de un element structural al personalităţii sale, care evită cu fineţe stridenţele şi se refugiază în fascinaţia metaforei critice, departe de tumultul arenei. Verdictele apodictice, preferinţele subiective, pariurile nejustificate, i- au fost dintotdeauna străine lui Iulian Boldea, el înţelegând să îşi exprime opţiunile printr-un ataşament aparte al lecturii, prin acel concept deja clişeizat dar extrem de relevant al empatiei.

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 154 ori.

Publica un raspuns