În ceea ce priveşte dubla identitate culturală a lui Eugen Ionescu, cartea publicată de Sergiu Miculescu la Editura Pontica în 2003 – „Măştile lui Eugen Ionescu” – e o contrareacţie, chiar explicită, la celebra „Anatomia unei negaţii (Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română, 1927-1940)”. Sergiu Miculescu mărturiseşte încă din Argument opoziţia cu perspectiva disociativă a lui Gelu Ionescu – „În sfârşit, scrie Sergiu Miculescu, după ce termină un rechizitoriu al punctelor contestabile, autorul Anatomiei unei negaţii mai semnalează pericolul <de a absolutiza începuturile şi de a vedea în ele totul, chiar şi ceea ce nu există… >, punct la care vederile noastre diverg radical. Lucrarea de faţă, continuă Sergiu Miculescu, este articulată pe premisa că Nu (şi, prin extensie, celelalte scrieri româneşti) este grundul germinativ care îl conţine pe tot Ionescu, <rizomul> din care <încolţeşte> întreg ionescianismul. Consecutiv temerii lui Gelu Ionescu, nu putem vedea în <începuturile> ionesciene ceea ce nu există, din moment ce ele chiar includ totul!”
Termenul cheie pentru Sergiu Miculescu va fi, deci acela de „continuitate”, bazat pe un profil ionescian gata format în anii tinereţii româneşti. El deconstruieşte cu aplicaţie şi perseverenţă „binomul limbă vernaculară – limbă vehiculară”, descoperindu-le termenilor conţinutul identic şi trecând opoziţia lor aparentă în fundal. O „eliberare” a lui Eugen Ionescu din determinările lingvistice şi culturale pe care parcursul lui între cultura română şi cea franceză le creează este, mi se pare, ţelul primordial al lui Sergiu Miculescu.
Metoda, s-ar crede, e fragmentară tocmai pentru a se plia pe anti-structura şi non-orientarea operei ionesciene. Cartea mizează pe „douăsprezece ipostaze ale ionescianismului”, a căror autonomie manifestă îşi conţine o tentă bovarică a totalităţii. Cifra însăşi poate fi aleatorie sau simbolică, stând până la urmă drept probă a arbitrarului abordărilor. Tocmai abolirea pretenţiei de exhaustivitate şi reprezentativitate faţă de Ionescu, conştiinţa că textul critic e unul creativ, comprehensiune şi creaţie în simultaneitate, consubstanţiale, sunt elementele care fac autentic demersul lui Sergiu Miculescu.
Recitindu-l pe Eugen Ionesco
În ceea ce priveşte dubla identitate culturală a lui Eugen Ionescu, cartea publicată de Sergiu Miculescu la Editura Pontica în 2003 – „Măştile lui Eugen Ionescu” – e o contrareacţie, chiar explicită, la celebra „Anatomia unei negaţii (Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română, 1927-1940)”. Sergiu Miculescu mărturiseşte încă din Argument opoziţia cu perspectiva disociativă a lui Gelu Ionescu – „În sfârşit, scrie Sergiu Miculescu, după ce termină un rechizitoriu al punctelor contestabile, autorul Anatomiei unei negaţii mai semnalează pericolul <de a absolutiza începuturile şi de a vedea în ele totul, chiar şi ceea ce nu există… >, punct la care vederile noastre diverg radical. Lucrarea de faţă, continuă Sergiu Miculescu, este articulată pe premisa că Nu (şi, prin extensie, celelalte scrieri româneşti) este grundul germinativ care îl conţine pe tot Ionescu, <rizomul> din care <încolţeşte> întreg ionescianismul. Consecutiv temerii lui Gelu Ionescu, nu putem vedea în <începuturile> ionesciene ceea ce nu există, din moment ce ele chiar includ totul!”
Termenul cheie pentru Sergiu Miculescu va fi, deci acela de „continuitate”, bazat pe un profil ionescian gata format în anii tinereţii româneşti. El deconstruieşte cu aplicaţie şi perseverenţă „binomul limbă vernaculară – limbă vehiculară”, descoperindu-le termenilor conţinutul identic şi trecând opoziţia lor aparentă în fundal. O „eliberare” a lui Eugen Ionescu din determinările lingvistice şi culturale pe care parcursul lui între cultura română şi cea franceză le creează este, mi se pare, ţelul primordial al lui Sergiu Miculescu.
Metoda, s-ar crede, e fragmentară tocmai pentru a se plia pe anti-structura şi non-orientarea operei ionesciene. Cartea mizează pe „douăsprezece ipostaze ale ionescianismului”, a căror autonomie manifestă îşi conţine o tentă bovarică a totalităţii. Cifra însăşi poate fi aleatorie sau simbolică, stând până la urmă drept probă a arbitrarului abordărilor. Tocmai abolirea pretenţiei de exhaustivitate şi reprezentativitate faţă de Ionescu, conştiinţa că textul critic e unul creativ, comprehensiune şi creaţie în simultaneitate, consubstanţiale, sunt elementele care fac autentic demersul lui Sergiu Miculescu.
