Pe la 1211, regele Andrei al II-lea al Ungariei a reuşit să fraierească nişte călugari-cătane (cruciaţii Ospitalieri ai ordinului Sfintei Maria), care erau în repliere de prin Ţara Sfântă via Acra, unde o cam luasera în freză, o dată cu căderea statelor latine din Levant. Cică, Regele Andrei le-ar fi dat meleaguri mănoase, locuite de un popor destul de tâmpiţel, încă de pe atunci, care peste opt secole îşi va da votul contra nişte găleţi roşii şi portocalii. Şi cum ţara trebuia să poarte un nume, i s-a zis în diploma de donaţie din 1211 Ţara Bârsei, cea care şi acum, după optsute ani se învecinează pe stemă şi în descrierea oficială a localităţii Ilieni cu Ţinutul Secuiesc. La fel ca secuii, teutonii trebuiau să îşi infiinţeze o structură statală de tip marcă, aveau drepturi aproape discreţionare pe zona de competenţă şi trebuiau să apere graniţa pe Carpaţi a Regatului Maghiar, iar în timpul liber să mai participe şi la cruciadele organizate de Creştinătate împotriva necredincioşilor sau bizantinilor cei perfizi. Istoria s-a repetat peste vreo cinci secole, când împărăteasa Maria Terezia începe să înfiinţeze Regimentele de infanterie de graniţă vlahe şi secuieşti, prin reorganizarea teritorială şi înfiinţarea „graniţei militare transilvănene”, împroprietărind astfel familiile locale cu mari suprafeţe de pământ, unele din ele împădurite şi organizate în composesorate (un fel de ceapeuri, unde familiile erau acţionare cu un număr de părţi sociale proporţional cu numărul de feciori trimişi la oaste, sau după caz, morţi pe câmpurile de bătălie), composesorate ale căror proprietăţi forestiere nu pot fi însă redobândite nici în zilele noastre, căci statul nostru consideră „proprietatea un moft”, încă de pe vremea când un anume tovarăş, care la 17 ani ce lupta utemistic şi pionieristic prin Albania, unde construia cazematele betonate ale lui Enver Hoxha, decreta acest lucru.
Şi cum ar fi fost prea frumos ca băieţii ăştia cuciaţi să stea prin zonă şi să ne civilizeze o ţâră, după câţiva ani şi-au luat tălpăşiţa, căci Regele Andrei a reziliat contractul cu ei în 1226, în urma unui război, deoarece prin 1225 teutonii l-au cam trădat pe regele maghiar, punându-şi teritoriul sub suzeranitate pontificală şi întreţinând relaţii amicale cu zona germanică. Tălpăşiţa fiind ridicată, au rămas după ei: a) capitala lor de la Marienburg (în germană, oraşul Mariei, adică cetatea de la Feldioara), b) elemente germanice care au reuşit să sosească în continuare şi sub guvernarea lor, cunoscuţi fiind de populaţiile autohtone vlahe şi maghiarofone ca „saşi” (colonizarea saşilor în Transilvania a fost iniţiată de regele Géza al II-lea al Ungariei, dar ei vor mai veni în diverse etape până la sfârşitul secolului al XIII-lea), elemente care au fost vândute ca animalele în târg de către regimul socialisto-comunist dinainte de 1989, cu aproximativ 8000 mărci bucata, şi c) un mare regret în sufletul unora, căci am pierdut o şansă istorică de a ajunge un subiect în istoria europeană dacă teutonii ar fi rămas pe aici, după cum vom vedea mai jos.
Ce s-a întâmplat cu aceşti cavaleri, care erau organizaţi militar precum templierii sau ospitalierii, ai căror egali erau consideraţi? Prin 1224 au început o cruciadă în nord, când au trecut la fapte, adică la convertit populaţiile prusiene (un neam înrudit cu letonii, care aveau până prin secolul al XIII-lea un stat în Baltica), respectiv la crearea în 1224 a unui Stat Monastic al Cavalerilor Teutoni (în germană „Ordenstaat”), pe ruinele „Vechii Prusii” letonofone. În 1524 statul teuton a fost atins de Reformă: ideile lui Jean Calvin, Martin Luther şi Huldrych Zwingli au pătruns şi în Ordenstaat, catolicismul latin fiind înlocuit în cvasi-totalitate cu luteranismul în 1525, când ultimul (al XXXVII-lea) mare maestru al Ordinului Teuton, Albert von Brandenburg-Ansbach, se converteşte la protestantism, iar ţara sa devine Ducatul Prusiei (în germană Herzogtum Preußen), fiind primul stat protestant luteran cu populaţie majoritar germanică, cu capitala ducală la Königsberg, oraş fondat încă din 1255 de teutoni (azi capitala enclavei ruse de la Baltica, enclavă ce dă mari bătăi de cap securităţii NATO, dat fiind că balticii nu au resurse proprii pentru a asigura poliţia aeriană).
În 1618, Joachim Sigismund din familia Hohenzollern-ilor din Brandenburg devine şi duce de Prusia, ca urmare a decesului socrului său, Albert Frederic, ultimul duce de Prusia. Astfel ia naştere statul dual Brandenburg-Prusia, în care Brandenburg-ul era membră a Imperiului German, iar Prusia era vasala statului Polono-Lituanian (până în 1657, Tratatul de la Wehlau). În 1701, împăratul german Leopold I a permis prinţului elector Frederic al III-lea de Brandenburg să poarte titlul de rege în Prusia (în interiorul imperiului confederativ german acest lucru era imposibil, căci titlul de „rege” era rezervat împăratului). Astfel, statul brandenburg-prusian devine Regatul Prusiei (în germană Königreich Preußen), un stat care avea 1200 km de la un capăt la celălalt.
Până la Congresul de la Viena din 1815, cel care a marcat harta Europei moderne şi contemporane, Regatul Prusiei se rotunjeste prin achiziţii, războaie, reorganizări şi împărţiri ale Poloniei etc. Datorită rolului jucat în războaiele antinapoleoniene, Prusia a recuperat toate teritoriile pierdute, primind şi compensaţii suplimentare (cum ar fi aproape jumătate din Regatul Saxoniei şi mare parte din Renania). După acestea, statul a fost reorganizat în 10 landuri, care au fost membre în confederaţia germanică (mai puţin cele estice, din Baltica negermanizată). În urma Revoluţiei din 1848, Prusia a anexat şi teritoriile principatelor Hohenzollern-Sigmaringen şi Hohenzollern-Hechingen, reorganizate în landul Hohenzollern.
În 1862, Otto von Bismarck a fost numit de către Regele Wilhelm I al Prusiei în poziţia de Prim Ministru al Prusiei. Acesta a angajat regatul într-o serie de războaie, având ca scop unirea statelor germane sub o dominaţie prusacă şi oferind lui Wilhelm titlul de kaizer. Bismarck a creat de asemenea un parlament bicameral (pe atunci nu erau la modă unicamerismul promovat de popularişti după vreo sutăcincizeci ani într-o oarecare obscură ţară carpatină) format din Reichstag, ai cărui membri erau aleşi prin sufragiu universal masculin, şi Bundesrat, ai cărui membri erau numiţi de guvernele landurilor componente (bicameralismul era la modă şi în Regatul Prusiei, unde Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei a promulgat o constituţie care a dus în 1850 la formarea unei monarhii constituţionale şi la crearea unui parlament bicameral: Landtag ales de plătitorii de taxe şi Herrenhaus (în româneşte „Camera Lorzilor”), numită de rege). Wihelm al II-lea l-a demis pe Bismarck în 1890 (dovedind peste ani acelorlaşi locuitori carpatini că funcţiile de premier nu sunt pentru o eternitate, cum cred unii de pe meleagurile noastre) şi a început o politică de militarizare şi a iniţiat acţiuni externe care a condus la izolarea Germaniei şi la intrarea ei in alianţa cu Imperiul Austro-Ungar din Marele Război Mondial (cunoscut în zilele noastre şi ca Primul Război Mondial).
Din acest punct, istoria este cunoscută. Ultima şansă de a ne întâlni cu teutonii a fost naturalizarea lui Carol de Hohenzollern şi a urmaşilor nepotului lui, Ferdinand de Hohenzollern, pentru a ne conduce ţara. Numai că, un idiot de general ajuns maresal şi criminal de război, respectiv niste idioţi veniţi cu Divizia Horea, Cloşca şi Crişan (unde adjunct politic era Ernő Neuländer, tatăl actualului „liberal”, Petre W. Roman) ne-au cam tras clapa.
Tiberiu Socaciu
Istoric amator, pamfletist amator şi istoric-pamfletist profesionist
De ce ne-au părăsit teutonii?
Pe la 1211, regele Andrei al II-lea al Ungariei a reuşit să fraierească nişte călugari-cătane (cruciaţii Ospitalieri ai ordinului Sfintei Maria), care erau în repliere de prin Ţara Sfântă via Acra, unde o cam luasera în freză, o dată cu căderea statelor latine din Levant. Cică, Regele Andrei le-ar fi dat meleaguri mănoase, locuite de un popor destul de tâmpiţel, încă de pe atunci, care peste opt secole îşi va da votul contra nişte găleţi roşii şi portocalii. Şi cum ţara trebuia să poarte un nume, i s-a zis în diploma de donaţie din 1211 Ţara Bârsei, cea care şi acum, după optsute ani se învecinează pe stemă şi în descrierea oficială a localităţii Ilieni cu Ţinutul Secuiesc. La fel ca secuii, teutonii trebuiau să îşi infiinţeze o structură statală de tip marcă, aveau drepturi aproape discreţionare pe zona de competenţă şi trebuiau să apere graniţa pe Carpaţi a Regatului Maghiar, iar în timpul liber să mai participe şi la cruciadele organizate de Creştinătate împotriva necredincioşilor sau bizantinilor cei perfizi. Istoria s-a repetat peste vreo cinci secole, când împărăteasa Maria Terezia începe să înfiinţeze Regimentele de infanterie de graniţă vlahe şi secuieşti, prin reorganizarea teritorială şi înfiinţarea „graniţei militare transilvănene”, împroprietărind astfel familiile locale cu mari suprafeţe de pământ, unele din ele împădurite şi organizate în composesorate (un fel de ceapeuri, unde familiile erau acţionare cu un număr de părţi sociale proporţional cu numărul de feciori trimişi la oaste, sau după caz, morţi pe câmpurile de bătălie), composesorate ale căror proprietăţi forestiere nu pot fi însă redobândite nici în zilele noastre, căci statul nostru consideră „proprietatea un moft”, încă de pe vremea când un anume tovarăş, care la 17 ani ce lupta utemistic şi pionieristic prin Albania, unde construia cazematele betonate ale lui Enver Hoxha, decreta acest lucru.
Şi cum ar fi fost prea frumos ca băieţii ăştia cuciaţi să stea prin zonă şi să ne civilizeze o ţâră, după câţiva ani şi-au luat tălpăşiţa, căci Regele Andrei a reziliat contractul cu ei în 1226, în urma unui război, deoarece prin 1225 teutonii l-au cam trădat pe regele maghiar, punându-şi teritoriul sub suzeranitate pontificală şi întreţinând relaţii amicale cu zona germanică. Tălpăşiţa fiind ridicată, au rămas după ei: a) capitala lor de la Marienburg (în germană, oraşul Mariei, adică cetatea de la Feldioara), b) elemente germanice care au reuşit să sosească în continuare şi sub guvernarea lor, cunoscuţi fiind de populaţiile autohtone vlahe şi maghiarofone ca „saşi” (colonizarea saşilor în Transilvania a fost iniţiată de regele Géza al II-lea al Ungariei, dar ei vor mai veni în diverse etape până la sfârşitul secolului al XIII-lea), elemente care au fost vândute ca animalele în târg de către regimul socialisto-comunist dinainte de 1989, cu aproximativ 8000 mărci bucata, şi c) un mare regret în sufletul unora, căci am pierdut o şansă istorică de a ajunge un subiect în istoria europeană dacă teutonii ar fi rămas pe aici, după cum vom vedea mai jos.
Ce s-a întâmplat cu aceşti cavaleri, care erau organizaţi militar precum templierii sau ospitalierii, ai căror egali erau consideraţi? Prin 1224 au început o cruciadă în nord, când au trecut la fapte, adică la convertit populaţiile prusiene (un neam înrudit cu letonii, care aveau până prin secolul al XIII-lea un stat în Baltica), respectiv la crearea în 1224 a unui Stat Monastic al Cavalerilor Teutoni (în germană „Ordenstaat”), pe ruinele „Vechii Prusii” letonofone. În 1524 statul teuton a fost atins de Reformă: ideile lui Jean Calvin, Martin Luther şi Huldrych Zwingli au pătruns şi în Ordenstaat, catolicismul latin fiind înlocuit în cvasi-totalitate cu luteranismul în 1525, când ultimul (al XXXVII-lea) mare maestru al Ordinului Teuton, Albert von Brandenburg-Ansbach, se converteşte la protestantism, iar ţara sa devine Ducatul Prusiei (în germană Herzogtum Preußen), fiind primul stat protestant luteran cu populaţie majoritar germanică, cu capitala ducală la Königsberg, oraş fondat încă din 1255 de teutoni (azi capitala enclavei ruse de la Baltica, enclavă ce dă mari bătăi de cap securităţii NATO, dat fiind că balticii nu au resurse proprii pentru a asigura poliţia aeriană).
În 1618, Joachim Sigismund din familia Hohenzollern-ilor din Brandenburg devine şi duce de Prusia, ca urmare a decesului socrului său, Albert Frederic, ultimul duce de Prusia. Astfel ia naştere statul dual Brandenburg-Prusia, în care Brandenburg-ul era membră a Imperiului German, iar Prusia era vasala statului Polono-Lituanian (până în 1657, Tratatul de la Wehlau). În 1701, împăratul german Leopold I a permis prinţului elector Frederic al III-lea de Brandenburg să poarte titlul de rege în Prusia (în interiorul imperiului confederativ german acest lucru era imposibil, căci titlul de „rege” era rezervat împăratului). Astfel, statul brandenburg-prusian devine Regatul Prusiei (în germană Königreich Preußen), un stat care avea 1200 km de la un capăt la celălalt.
Până la Congresul de la Viena din 1815, cel care a marcat harta Europei moderne şi contemporane, Regatul Prusiei se rotunjeste prin achiziţii, războaie, reorganizări şi împărţiri ale Poloniei etc. Datorită rolului jucat în războaiele antinapoleoniene, Prusia a recuperat toate teritoriile pierdute, primind şi compensaţii suplimentare (cum ar fi aproape jumătate din Regatul Saxoniei şi mare parte din Renania). După acestea, statul a fost reorganizat în 10 landuri, care au fost membre în confederaţia germanică (mai puţin cele estice, din Baltica negermanizată). În urma Revoluţiei din 1848, Prusia a anexat şi teritoriile principatelor Hohenzollern-Sigmaringen şi Hohenzollern-Hechingen, reorganizate în landul Hohenzollern.
În 1862, Otto von Bismarck a fost numit de către Regele Wilhelm I al Prusiei în poziţia de Prim Ministru al Prusiei. Acesta a angajat regatul într-o serie de războaie, având ca scop unirea statelor germane sub o dominaţie prusacă şi oferind lui Wilhelm titlul de kaizer. Bismarck a creat de asemenea un parlament bicameral (pe atunci nu erau la modă unicamerismul promovat de popularişti după vreo sutăcincizeci ani într-o oarecare obscură ţară carpatină) format din Reichstag, ai cărui membri erau aleşi prin sufragiu universal masculin, şi Bundesrat, ai cărui membri erau numiţi de guvernele landurilor componente (bicameralismul era la modă şi în Regatul Prusiei, unde Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei a promulgat o constituţie care a dus în 1850 la formarea unei monarhii constituţionale şi la crearea unui parlament bicameral: Landtag ales de plătitorii de taxe şi Herrenhaus (în româneşte „Camera Lorzilor”), numită de rege). Wihelm al II-lea l-a demis pe Bismarck în 1890 (dovedind peste ani acelorlaşi locuitori carpatini că funcţiile de premier nu sunt pentru o eternitate, cum cred unii de pe meleagurile noastre) şi a început o politică de militarizare şi a iniţiat acţiuni externe care a condus la izolarea Germaniei şi la intrarea ei in alianţa cu Imperiul Austro-Ungar din Marele Război Mondial (cunoscut în zilele noastre şi ca Primul Război Mondial).
Din acest punct, istoria este cunoscută. Ultima şansă de a ne întâlni cu teutonii a fost naturalizarea lui Carol de Hohenzollern şi a urmaşilor nepotului lui, Ferdinand de Hohenzollern, pentru a ne conduce ţara. Numai că, un idiot de general ajuns maresal şi criminal de război, respectiv niste idioţi veniţi cu Divizia Horea, Cloşca şi Crişan (unde adjunct politic era Ernő Neuländer, tatăl actualului „liberal”, Petre W. Roman) ne-au cam tras clapa.
Tiberiu Socaciu
Istoric amator, pamfletist amator şi istoric-pamfletist profesionist
