După sărbătorile din iarna lui 1988 mi-am cumpărat un radio de buzunar. Din banii de colindat. L-am purtat cu mine cu sfinţenie aproape peste tot. Ascultam meciurile de fotbal când era etapă, ascultam muzică, ascultam orice. Prin vara lui 89 începusem să caut după posturi străine pe modelul în care bunicul meu asculta seară de seară Europa Liberă. EU nu am reuşit să prind atunci Europa Liberă, dar am descoperit Vocea Americii. Şi ascultam seară de seară ştirile de acolo, iar după emisiunea biroului în limba română ascultam muzică de peste Ocean. La acel aparat de radio am aflat cum se precipită lucrurile în Europa şi în România şi am aflat chiar pe 16 decembrie că la Timişoara se trage. Era nevoia mea de a afla şi de a şti cât mai multe. Cam în aceeaşi vreme, nemulţumit de puţine ore de desene animate, am făcut ce am ştiut, fiind doar în clasa a VII-a, şi am reuşit, în inima Ardealului, fără antenă parabolică sau alte minuni, să dibuiesc printre purici un post TV unde se vorbea o limbă ininteligibilă, dar unde se dădeau şi alte desene animate. A trecut Revoluţia şi, brusc, am simţit dorinţa de a scrie. Plăcerea de a afla şi a da mai departe informaţia. Şi de fiecare dată am căutat să verific ceea ce aflam pentru a sta apoi cu fruntea sus, fără a putea fi acuzat că am minţit. Mi-am făcut din asta un adevărat obiectiv, astfel că, după 14 ani de presă nu am avut nici măcar un proces de calomnie sau insultă. Asta cu atât mai mult cu cât am considerat de cuviinţă să urmez cursurile unei facultăţi de profil care mi-a lărgit orizontul şi care m-a ajutat şi mă ajută şi astăzi să fac faţă dinamicii cotidiene. Rămân însă uimit să văd dezinvoltura cu care scriu unii oameni în presa românească. “Ştiri”, “editoriale”, “anchete”. Nu dau nume, nu contează. Sunt la fel de uluit cum în urmă cu vreo 8 ani am fost văzând o proaspătă absolventă de jurnalism că nu ştie nici măcar să editeze o ştire. La fel cum uluit am fost să văd şi să mi se confirme astăzi din nou că presa se face în continuare după ureche. Iar jurnaliştii din România au dreptul să spună absolut orice, fără a se gândi că ceea ce spun, dacă nu e adevărat şi nu se confirmă ar putea prejudicia alte persoane. Spre exemplu, astăzi am citit o ştire, despre “VIP-uri” locale despre care presa scrie că au fost somate să plătească datoriile la CJAS Mureş. Am intrat imediat pe pagina Casei de Sănătate să văd dacă este chiar cum scrie presa. Răspunsul? Negativ. Oamenii ăia, “VIP-urile”, erau înştiinţaţi că pe numele lor au fost emise “Deciziile de impunere” şi care e temeiul legal în baza căruia au fost emise documentele pentru, atenţie,  plata anticipată a obligaţiilor aferente veniturilor din acest an. Autorul articolului amintit pune şi poze şi arată cu degetul spre “datornicii somaţi” de CJAS… Pentru că el sau ea… sunt jurnalişti şi au libertatea de a spune orice. Fără să se gândească la consecinţe. Poate oamenii aceia vor pierde contracte fiind consideraţi rău-platnici. Poate vor pierde clienţi şi, de ce nu, vor pierde respectul unuia sau altuia. Deşi, astăzi, dacă nu ţi-ai plăti obligaţiile faţă de stat ai putea deveni erou.

Revenind la radioul meu galben la care ascultam Vocea Americii, acolo se auzeau împuşcăturile de la Timişoara şi se auzeau românii fugiţi peste graniţă. Erau vorbe care le simţeam sunet cu sunet. Simţeam, empiric, faptul că erau veridice. Nu se putea juca nimeni cu libertatea cuvântului pentru că atunci un asemenea gest ar fi putut fundamenta politica dictatorială de la Bucureşti care ar fi putut spune că în spatele cortinei e… minciună. Acum ştim toţi că se minte, ştim toţi că suntem minţiţi şi, jurnaliştii, uneori cu miză, alteori din neştiinţă sau comoditate mint şi ei. Pentru că au libertatea de a spune orice, iar presa românească nu are un cod de conduită care să sancţioneze acest gen de jurnalism…

Presa după ureche sau dreptul de a spune orice. Absolut orice.

După sărbătorile din iarna lui 1988 mi-am cumpărat un radio de buzunar. Din banii de colindat. L-am purtat cu mine cu sfinţenie aproape peste tot. Ascultam meciurile de fotbal când era etapă, ascultam muzică, ascultam orice. Prin vara lui 89 începusem să caut după posturi străine pe modelul în care bunicul meu asculta seară de seară Europa Liberă. EU nu am reuşit să prind atunci Europa Liberă, dar am descoperit Vocea Americii. Şi ascultam seară de seară ştirile de acolo, iar după emisiunea biroului în limba română ascultam muzică de peste Ocean. La acel aparat de radio am aflat cum se precipită lucrurile în Europa şi în România şi am aflat chiar pe 16 decembrie că la Timişoara se trage. Era nevoia mea de a afla şi de a şti cât mai multe. Cam în aceeaşi vreme, nemulţumit de puţine ore de desene animate, am făcut ce am ştiut, fiind doar în clasa a VII-a, şi am reuşit, în inima Ardealului, fără antenă parabolică sau alte minuni, să dibuiesc printre purici un post TV unde se vorbea o limbă ininteligibilă, dar unde se dădeau şi alte desene animate. A trecut Revoluţia şi, brusc, am simţit dorinţa de a scrie. Plăcerea de a afla şi a da mai departe informaţia. Şi de fiecare dată am căutat să verific ceea ce aflam pentru a sta apoi cu fruntea sus, fără a putea fi acuzat că am minţit. Mi-am făcut din asta un adevărat obiectiv, astfel că, după 14 ani de presă nu am avut nici măcar un proces de calomnie sau insultă. Asta cu atât mai mult cu cât am considerat de cuviinţă să urmez cursurile unei facultăţi de profil care mi-a lărgit orizontul şi care m-a ajutat şi mă ajută şi astăzi să fac faţă dinamicii cotidiene. Rămân însă uimit să văd dezinvoltura cu care scriu unii oameni în presa românească. “Ştiri”, “editoriale”, “anchete”. Nu dau nume, nu contează. Sunt la fel de uluit cum în urmă cu vreo 8 ani am fost văzând o proaspătă absolventă de jurnalism că nu ştie nici măcar să editeze o ştire. La fel cum uluit am fost să văd şi să mi se confirme astăzi din nou că presa se face în continuare după ureche. Iar jurnaliştii din România au dreptul să spună absolut orice, fără a se gândi că ceea ce spun, dacă nu e adevărat şi nu se confirmă ar putea prejudicia alte persoane. Spre exemplu, astăzi am citit o ştire, despre “VIP-uri” locale despre care presa scrie că au fost somate să plătească datoriile la CJAS Mureş. Am intrat imediat pe pagina Casei de Sănătate să văd dacă este chiar cum scrie presa. Răspunsul? Negativ. Oamenii ăia, “VIP-urile”, erau înştiinţaţi că pe numele lor au fost emise “Deciziile de impunere” şi care e temeiul legal în baza căruia au fost emise documentele pentru, atenţie,  plata anticipată a obligaţiilor aferente veniturilor din acest an. Autorul articolului amintit pune şi poze şi arată cu degetul spre “datornicii somaţi” de CJAS… Pentru că el sau ea… sunt jurnalişti şi au libertatea de a spune orice. Fără să se gândească la consecinţe. Poate oamenii aceia vor pierde contracte fiind consideraţi rău-platnici. Poate vor pierde clienţi şi, de ce nu, vor pierde respectul unuia sau altuia. Deşi, astăzi, dacă nu ţi-ai plăti obligaţiile faţă de stat ai putea deveni erou.

Revenind la radioul meu galben la care ascultam Vocea Americii, acolo se auzeau împuşcăturile de la Timişoara şi se auzeau românii fugiţi peste graniţă. Erau vorbe care le simţeam sunet cu sunet. Simţeam, empiric, faptul că erau veridice. Nu se putea juca nimeni cu libertatea cuvântului pentru că atunci un asemenea gest ar fi putut fundamenta politica dictatorială de la Bucureşti care ar fi putut spune că în spatele cortinei e… minciună. Acum ştim toţi că se minte, ştim toţi că suntem minţiţi şi, jurnaliştii, uneori cu miză, alteori din neştiinţă sau comoditate mint şi ei. Pentru că au libertatea de a spune orice, iar presa românească nu are un cod de conduită care să sancţioneze acest gen de jurnalism…

Postat de pe data de 28 sept., 2010 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 568 ori.

2 Raspunsuri pentru “Presa după ureche sau dreptul de a spune orice. Absolut orice.”

  1. ioana sandu spune:

    Nu s-au pus pozele debitorilor, dar s-au postat adresele lor! Mi se pare cu mult mai grav!

  2. dacă e A. B. atunci e aceeași care a „tradus” spusele „cele mai multe deșeuri sunt în zona reghin și sighișoara” în „reghin și sighișoara sunt cele mai murdare orașe din județ”. m-am lovit de problema neprofesionalismului în presă când am organizat conferințele de presă din cadrul proiectului Let’s do it, Romania! așa că știu „pe pielea mea” la ce te referi. și da, ai dreptate.

Publica un raspuns