E frumos să ne minţim frumos. Mai ales dacă şi credem minciunile noastre sau ale altora. Dar după 20 de ani de „libertate” este deja penibil să credem aceleaşi minciuni şi să ne minţim mai departe doar la gândul că… poate va fi şi pentru noi mai bine. Iar când scriu rândurile acestea am în minte textul Ioanei Sandu postat de Dan Maşca despre gândirea pozitivă. Şi replica mea e că nu poţi gândi pozitiv atâta vreme cât te minţi spunându-ţi că găleata portocalie se va umple singură de apă fără să o duci tu la cişmea sau că puii liberali vor răsări şi a doua sau a treia zi după festin în congelator sau că pietrişul udemerist de pe Valea Rece nu se va lăsa vreodată spălat de ape. Chiar şi minciuna legată de bocancii sau de cizmele de gumă primite cu o noapte înaintea votului sau vesta reflectorizantă care îi apără pe căruţaşii sau bicicliştii de la ţară nu trebuie lăsată nebăgată în seamă. Toate se rod mai repede sau mai târziu şi atunci fiecare, indiferent de „plasa” ce a luat se trezeşte. Şi trage după sine înjurăturile de rigoare, trei ani, până la viitoarele alegeri. Şi, să nu credeţi că m-am uitat doar spre cei sărmani care pot fi cumpăraţi cu un pui congelat, o găleată sau un kil de zahăr. Şi intelectualii sunt adesea cumpăraţi pe sume şi mai mici şi, ştiu, îmi veţi da dreptate, deşi vreţi să ripostaţi. Costă mult mai puţin şi are valoare şi mai mică minciuna îmbrăcată în cuvinte şi speranţa votantului că, după ce în sfârşit a auzit ceea ce a vrut, cel ce îi cerşeşte votul va şi face toate cele promise. Ăsta spun eu se încadrează inclusiv la abuzul de încredere, însă nimeni până acum nu a venit să îl sancţioneze în vreun fel. Da, vine politrucul care îşi vede propriul interes, promite, primeşte votul, apoi nu se mai întoarce spre cel ce l-a trimis în forurile legislative ale ţării decât la viitoarele alegeri: Aşa a fost când votul era pe listă, aşa e acum la aşa-zisul uninominal. Iar alegătorul continuă să meargă la vot minţindu-se frumos că data viitoare va fi mai bine.
Este fals să spui însă că la viitoarele alegeri vei fi mai responsabil. Cel puţin din două motive. Mai întâi pentru că ar trebui să înţelegem de fapt după cei 20 de ani că nu s-a schimbat mare lucru şi că, în final, nu de votul nostru depinde cine va conduce, ci de care gaşcă ştie să fure mai bine şi are sprijinul celor cu ochi albaştri şi al marilor licurici. Apoi, ar trebui deja să acceptăm că am luat plasă de prea multe ori şi că oamenii care ne conduc sunt de fapt tot ăia care au făcut-o şi până acum dar doar sub o altă mască sau prin intermediul altor „mâini”. Şi, nu în ultimul rând, ar trebui să înţelegem că poporul nu poate fi responsabil dacă e flămând şi rupt în fund, însă exact aceste din urmă caracteristici sunt mereu exploatate de cei ce se duc la Înaltele Porţi pentru a cerşi scaunul de la Cotroceni şi pentru care scaun au apoi nevoie de simpatia norodului nărod. Da, un popor nărod care, deşi a văzut cu ochii lui şi a trăit victoria lui Mircea Geoană la ultimele prezidenţiale a acceptat înfrângerea dictată la 11 metri dimineaţa când toţi am fost ciuruiţi de viteza de mitralieră cu care au intrat votanţii la urne în Paris. Oare sunt unii şi aceiaşi cu cei pe care acum Parisul ni-i trimite înapoi?! Nu ar fi exclus… Revenind însă aş adăuga aici lejeritatea cu care „nucleul dur” din PSD a renunţat la fel de repede la a-l susţine pe Geoană după cât de repede au început să se bucure cu gândul la ciolan.
Şi atunci, veţi întreba probabil, ce ne rămâne de făcut? Să emigrăm aşa cum ne-a spus-o pe faţă preşedintele? Să mergem sau să nu mergem la vot? Să acceptăm condiţia de norod nărod care stă cu capul aplecat în faţa celor care îl conduc, incapabil să-şi croiască singur destinul? Sau să ieşim flămânzi la gard precum funcţionarii de la Finanţe şi să ne cerem felia de pâine pe care probabil o vom primi din teama stâpânului de a nu-i muşca mâna?
Nu sunt eu în măsură să dau soluţii, însă îi cred tot mai tare pe cei care spuneau încă de acum câţiva ani că de fapt revoluţia în România nu s-a încheiat…
Despre (i)responsabilitatea alegătorului din România
E frumos să ne minţim frumos. Mai ales dacă şi credem minciunile noastre sau ale altora. Dar după 20 de ani de „libertate” este deja penibil să credem aceleaşi minciuni şi să ne minţim mai departe doar la gândul că… poate va fi şi pentru noi mai bine. Iar când scriu rândurile acestea am în minte textul Ioanei Sandu postat de Dan Maşca despre gândirea pozitivă. Şi replica mea e că nu poţi gândi pozitiv atâta vreme cât te minţi spunându-ţi că găleata portocalie se va umple singură de apă fără să o duci tu la cişmea sau că puii liberali vor răsări şi a doua sau a treia zi după festin în congelator sau că pietrişul udemerist de pe Valea Rece nu se va lăsa vreodată spălat de ape. Chiar şi minciuna legată de bocancii sau de cizmele de gumă primite cu o noapte înaintea votului sau vesta reflectorizantă care îi apără pe căruţaşii sau bicicliştii de la ţară nu trebuie lăsată nebăgată în seamă. Toate se rod mai repede sau mai târziu şi atunci fiecare, indiferent de „plasa” ce a luat se trezeşte. Şi trage după sine înjurăturile de rigoare, trei ani, până la viitoarele alegeri. Şi, să nu credeţi că m-am uitat doar spre cei sărmani care pot fi cumpăraţi cu un pui congelat, o găleată sau un kil de zahăr. Şi intelectualii sunt adesea cumpăraţi pe sume şi mai mici şi, ştiu, îmi veţi da dreptate, deşi vreţi să ripostaţi. Costă mult mai puţin şi are valoare şi mai mică minciuna îmbrăcată în cuvinte şi speranţa votantului că, după ce în sfârşit a auzit ceea ce a vrut, cel ce îi cerşeşte votul va şi face toate cele promise. Ăsta spun eu se încadrează inclusiv la abuzul de încredere, însă nimeni până acum nu a venit să îl sancţioneze în vreun fel. Da, vine politrucul care îşi vede propriul interes, promite, primeşte votul, apoi nu se mai întoarce spre cel ce l-a trimis în forurile legislative ale ţării decât la viitoarele alegeri: Aşa a fost când votul era pe listă, aşa e acum la aşa-zisul uninominal. Iar alegătorul continuă să meargă la vot minţindu-se frumos că data viitoare va fi mai bine.
Este fals să spui însă că la viitoarele alegeri vei fi mai responsabil. Cel puţin din două motive. Mai întâi pentru că ar trebui să înţelegem de fapt după cei 20 de ani că nu s-a schimbat mare lucru şi că, în final, nu de votul nostru depinde cine va conduce, ci de care gaşcă ştie să fure mai bine şi are sprijinul celor cu ochi albaştri şi al marilor licurici. Apoi, ar trebui deja să acceptăm că am luat plasă de prea multe ori şi că oamenii care ne conduc sunt de fapt tot ăia care au făcut-o şi până acum dar doar sub o altă mască sau prin intermediul altor „mâini”. Şi, nu în ultimul rând, ar trebui să înţelegem că poporul nu poate fi responsabil dacă e flămând şi rupt în fund, însă exact aceste din urmă caracteristici sunt mereu exploatate de cei ce se duc la Înaltele Porţi pentru a cerşi scaunul de la Cotroceni şi pentru care scaun au apoi nevoie de simpatia norodului nărod. Da, un popor nărod care, deşi a văzut cu ochii lui şi a trăit victoria lui Mircea Geoană la ultimele prezidenţiale a acceptat înfrângerea dictată la 11 metri dimineaţa când toţi am fost ciuruiţi de viteza de mitralieră cu care au intrat votanţii la urne în Paris. Oare sunt unii şi aceiaşi cu cei pe care acum Parisul ni-i trimite înapoi?! Nu ar fi exclus… Revenind însă aş adăuga aici lejeritatea cu care „nucleul dur” din PSD a renunţat la fel de repede la a-l susţine pe Geoană după cât de repede au început să se bucure cu gândul la ciolan.
Şi atunci, veţi întreba probabil, ce ne rămâne de făcut? Să emigrăm aşa cum ne-a spus-o pe faţă preşedintele? Să mergem sau să nu mergem la vot? Să acceptăm condiţia de norod nărod care stă cu capul aplecat în faţa celor care îl conduc, incapabil să-şi croiască singur destinul? Sau să ieşim flămânzi la gard precum funcţionarii de la Finanţe şi să ne cerem felia de pâine pe care probabil o vom primi din teama stâpânului de a nu-i muşca mâna?
Nu sunt eu în măsură să dau soluţii, însă îi cred tot mai tare pe cei care spuneau încă de acum câţiva ani că de fapt revoluţia în România nu s-a încheiat…
