Mă gândeam zilele trecute că deja s-ar putea face o analiză care să aibă ca temă fundamentală „moartea la televizor”. Da, aţi citit bine! Avem parte de atâtea ştiri cu şi despre moarte, încât nu ar trebui să ne mire dacă într-o zi ne va bate la uşă chiar moartea. Avem crime, avem criminali, avem accidente, morţi de bătrâneţe, morţi prin sinucidere. Avem de toate. Şi toate sunt la TV. Cel mai tare m-au şocat însă imaginile cu acel cetăţean de la Piatra Neamţ care murea sub ochii unei femei în timp ce medicii încercau să îl readucă la viaţă după ce fusese împuşcat. M-am gândit că CNA aici ar trebui să intervină. Dacă acele imagini au şocat un adult, fiind date la o oră de maximă audienţă pe mai toate posturile de televiziune, ce or fi simţit copiii? Dar nu, CNA se uită dacă jurnaliştii au dovezi despre furtul doamnei Anastase sau despre implicarea doamnei Udrea în nu ştiu ce afaceri care au iz penal. În această seară am înţeles de ce şi o să văs pun şi vouă: din Şoric se face Tobă, iar Măraru nu are ce căuta în această delicatesă. sta ar putea fi explicaţia care ar sta la baza demersului jurnalistic prin care toţi trebuie să vedem cum moare un om în stradă… E o lecţie, aşa e, e societatea în care trăim, e „evoluţia” noastră şi riscul de a trăi în România înfometată, România clanurilor, România muribundă. O Românie în care şeful de cabinet al Prefectului de Mureş, prietenul meu Mircea Munteanu, face politica puterii, dar stă cu ochii pe casele ieftine din Germania şi spre stilul de viaţă de acolo pregătit oricând să spună PA vieţii de aici. O Românie în care azi mâine vom plăti şi aerul pe care îl respirăm, că apa de ploaie o plătim oricum… Pentru asta au murit oamenii în decembrie 1989? Sau ne-am întors aşa repede acolo de unde am plecat? Poate ar trebui să deschidem ochii mari, vorba lui Adrian Păunescu, pentru a nu ne trezi prea târziu.
Ironia sorţii sau paradoxuri româneşti
Mă gândeam zilele trecute că deja s-ar putea face o analiză care să aibă ca temă fundamentală „moartea la televizor”. Da, aţi citit bine! Avem parte de atâtea ştiri cu şi despre moarte, încât nu ar trebui să ne mire dacă într-o zi ne va bate la uşă chiar moartea. Avem crime, avem criminali, avem accidente, morţi de bătrâneţe, morţi prin sinucidere. Avem de toate. Şi toate sunt la TV. Cel mai tare m-au şocat însă imaginile cu acel cetăţean de la Piatra Neamţ care murea sub ochii unei femei în timp ce medicii încercau să îl readucă la viaţă după ce fusese împuşcat. M-am gândit că CNA aici ar trebui să intervină. Dacă acele imagini au şocat un adult, fiind date la o oră de maximă audienţă pe mai toate posturile de televiziune, ce or fi simţit copiii? Dar nu, CNA se uită dacă jurnaliştii au dovezi despre furtul doamnei Anastase sau despre implicarea doamnei Udrea în nu ştiu ce afaceri care au iz penal. În această seară am înţeles de ce şi o să văs pun şi vouă: din Şoric se face Tobă, iar Măraru nu are ce căuta în această delicatesă. sta ar putea fi explicaţia care ar sta la baza demersului jurnalistic prin care toţi trebuie să vedem cum moare un om în stradă… E o lecţie, aşa e, e societatea în care trăim, e „evoluţia” noastră şi riscul de a trăi în România înfometată, România clanurilor, România muribundă. O Românie în care şeful de cabinet al Prefectului de Mureş, prietenul meu Mircea Munteanu, face politica puterii, dar stă cu ochii pe casele ieftine din Germania şi spre stilul de viaţă de acolo pregătit oricând să spună PA vieţii de aici. O Românie în care azi mâine vom plăti şi aerul pe care îl respirăm, că apa de ploaie o plătim oricum… Pentru asta au murit oamenii în decembrie 1989? Sau ne-am întors aşa repede acolo de unde am plecat? Poate ar trebui să deschidem ochii mari, vorba lui Adrian Păunescu, pentru a nu ne trezi prea târziu.
