Nu mi-am făcut blog. Nu mi-am dorit să scriu pentru a mă afla în treabă. Părerile-mi personale le rumeg în linişte şi încerc să merg mai departe. Nu simt nevoia să scriu doar de dragul scrisului sau pentru a atrage atenţia. Pentru că mi-am făcut din scris o meserie şi nu un hobby, iar jurnalistica o consideram o meserie prin intermediul căreia se poate schimba ceva. Pentru asta este însă nevoie de profesionişti. De oameni care să scrie cu onestitate şi care să caute adevărul. Nu de oameni care să scrie la comandă, care să pună întrebările pentru răspunsurile care stau şi aşteaptă pe buzele politrucilor sau ale celor cu bani. Pentru o presă de calitate e nevoie şi de un stomac puternic. Pentru că, înainte să vomiţi trebuie să stai în faţa celor ce te consideră o cârpă, să extragi din spusele lui ceva ce poate să îi intereseze pe cititori. Pentru că trebuie să ai puterea să accepţi că un primar, deputat sau senator, un om de afaceri sau un boschetar au drepturile lor, iar tu, ca jurnalist nu ai dreptul să le încalci. Ai doar obligaţia de a afla răspunsurile la întrebările nepuse de cititorii tăi. Ai obligaţia să informezi corect. Dar mai contează oare în zilele noastre aceste principii? Astăzi, când fiecare are blogul său, orice fâs este transformat în ştire, orice silicon este adus pe prima pagină şi prezentat public pentru a vedea dacă e chinezesc sau nu… Astăzi totul se prezintă ca fiind o ştire şi, tocmai de aceea, a dispărut încrederea din timpul puiului cu trei picioare născut viu de cloşcă pe când cititorul spunea: „dacă scrie la gazetă, e adevărat!”. Astăzi presa s-a decredibilizat şi se ia ea singură peste picior. Citeam un post al lui Dan Maşca despre afacerile locale. Am citit şi ceea ce scria Adelina pe site-ul de ştiri la care lucrează. Am citit şi poziţia lui Cătălin Hegheş care s-a supărat că am taxat eroarea sa legată de metroul pe care l-a asimilat Metro-ului. Nu am văzut însă nicăieri poziţia lui Florin Vlas, omul de afaceri de la care a pornit acest val de articole despre cum se dau autorizaţii sau despre ce se întâmplă în PSD. Oare omul acela nu are dreptul la opinie vizavi de modul în care i s-au acordat avizele, autorizaţiile sau cum va parca maşinile pe centru? Eu am vorbit astăzi cu el. Era relaxat. La banii pe care îi are îşi permite probabil relaxarea şi pe vremuri de criză… Mi-a spus însă clar că povestea cu terenul de parcare e o intoxicare. Îl cred. De ce? Pentru că a fost lansată dintr-o anumită zonă social-democrată cu care Vlas a intrat în conflict. Mi-a mai spus magnatul că nu va participa la licitaţie. A găsit o variantă mult mai simplă pentru a asigura parcarea celor care vin la viitorul său hotel. A răspuns şi la întrebarea de ce nu are parcare subterană: pentru că fiind un hotel vechi care nu avea prevăzut aşa ceva iniţial legea nu îl obligă să amenajeze astfel de spaţii. Nu are acelaşi regim precum o construcţie nouă. Şi multe altele, inclusiv legate de votul colegilor săi din CL pe marginea hotărârilor care i-au vizat afacerile. Probabil ar fi bine să îl asculte şi pe el cineva. Probabil ar fi constructiv să fim mândri că în centrul oraşului se simte mirosul de nou în speranţa că turiştii vor găsi atractive condiţiile de cazare de aici indiferent că e vorba de Grand, Concordia sau Plaza. La Plaza e o investiţie pe care nu mulţi şi-ar fi permis-o în aceste vremuri. Dar Vlas o face. Nu îi plâng de milă şi nici nu uit incidentele sau accidentele de pe şantierul din centru. Mă gândesc doar de ce stăm, plângem, dăm în capul vecinului să îi luăm capra, dar nu facem nimic pentru ca iarba din curtea noastră să poată creşte. Poate pentru că ne-am obişnuit să stăm aşteptând, vorba poveştii „pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă”… Unii însă mai şi muncesc, investesc, gândesc, creează. Cei mulţi în România de azi însă bârfesc. Şi, probabil, ăsta e motivul pentru care, spun ei, nu greşesc. Şi au muşchii încordaţi pentru că practică sporturile naţionale cum ar fi scrisul după ureche, aruncatul cu părerea sau… blogăreala.
Scrisul după ureche sau aruncatul cu părerea ca sporturi naţionale. Sau blogăreala.
Nu mi-am făcut blog. Nu mi-am dorit să scriu pentru a mă afla în treabă. Părerile-mi personale le rumeg în linişte şi încerc să merg mai departe. Nu simt nevoia să scriu doar de dragul scrisului sau pentru a atrage atenţia. Pentru că mi-am făcut din scris o meserie şi nu un hobby, iar jurnalistica o consideram o meserie prin intermediul căreia se poate schimba ceva. Pentru asta este însă nevoie de profesionişti. De oameni care să scrie cu onestitate şi care să caute adevărul. Nu de oameni care să scrie la comandă, care să pună întrebările pentru răspunsurile care stau şi aşteaptă pe buzele politrucilor sau ale celor cu bani. Pentru o presă de calitate e nevoie şi de un stomac puternic. Pentru că, înainte să vomiţi trebuie să stai în faţa celor ce te consideră o cârpă, să extragi din spusele lui ceva ce poate să îi intereseze pe cititori. Pentru că trebuie să ai puterea să accepţi că un primar, deputat sau senator, un om de afaceri sau un boschetar au drepturile lor, iar tu, ca jurnalist nu ai dreptul să le încalci. Ai doar obligaţia de a afla răspunsurile la întrebările nepuse de cititorii tăi. Ai obligaţia să informezi corect. Dar mai contează oare în zilele noastre aceste principii? Astăzi, când fiecare are blogul său, orice fâs este transformat în ştire, orice silicon este adus pe prima pagină şi prezentat public pentru a vedea dacă e chinezesc sau nu… Astăzi totul se prezintă ca fiind o ştire şi, tocmai de aceea, a dispărut încrederea din timpul puiului cu trei picioare născut viu de cloşcă pe când cititorul spunea: „dacă scrie la gazetă, e adevărat!”. Astăzi presa s-a decredibilizat şi se ia ea singură peste picior. Citeam un post al lui Dan Maşca despre afacerile locale. Am citit şi ceea ce scria Adelina pe site-ul de ştiri la care lucrează. Am citit şi poziţia lui Cătălin Hegheş care s-a supărat că am taxat eroarea sa legată de metroul pe care l-a asimilat Metro-ului. Nu am văzut însă nicăieri poziţia lui Florin Vlas, omul de afaceri de la care a pornit acest val de articole despre cum se dau autorizaţii sau despre ce se întâmplă în PSD. Oare omul acela nu are dreptul la opinie vizavi de modul în care i s-au acordat avizele, autorizaţiile sau cum va parca maşinile pe centru? Eu am vorbit astăzi cu el. Era relaxat. La banii pe care îi are îşi permite probabil relaxarea şi pe vremuri de criză… Mi-a spus însă clar că povestea cu terenul de parcare e o intoxicare. Îl cred. De ce? Pentru că a fost lansată dintr-o anumită zonă social-democrată cu care Vlas a intrat în conflict. Mi-a mai spus magnatul că nu va participa la licitaţie. A găsit o variantă mult mai simplă pentru a asigura parcarea celor care vin la viitorul său hotel. A răspuns şi la întrebarea de ce nu are parcare subterană: pentru că fiind un hotel vechi care nu avea prevăzut aşa ceva iniţial legea nu îl obligă să amenajeze astfel de spaţii. Nu are acelaşi regim precum o construcţie nouă. Şi multe altele, inclusiv legate de votul colegilor săi din CL pe marginea hotărârilor care i-au vizat afacerile. Probabil ar fi bine să îl asculte şi pe el cineva. Probabil ar fi constructiv să fim mândri că în centrul oraşului se simte mirosul de nou în speranţa că turiştii vor găsi atractive condiţiile de cazare de aici indiferent că e vorba de Grand, Concordia sau Plaza. La Plaza e o investiţie pe care nu mulţi şi-ar fi permis-o în aceste vremuri. Dar Vlas o face. Nu îi plâng de milă şi nici nu uit incidentele sau accidentele de pe şantierul din centru. Mă gândesc doar de ce stăm, plângem, dăm în capul vecinului să îi luăm capra, dar nu facem nimic pentru ca iarba din curtea noastră să poată creşte. Poate pentru că ne-am obişnuit să stăm aşteptând, vorba poveştii „pică pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă”… Unii însă mai şi muncesc, investesc, gândesc, creează. Cei mulţi în România de azi însă bârfesc. Şi, probabil, ăsta e motivul pentru care, spun ei, nu greşesc. Şi au muşchii încordaţi pentru că practică sporturile naţionale cum ar fi scrisul după ureche, aruncatul cu părerea sau… blogăreala.
