Poemele din noul volum al lui George L. Nimigeanu – „Zodia Nedreptăţii”, Editura Samuel, Mediaş, 2010 – par holograme ale unui trecut traumatic, reprezentări ale unor tribulaţii interioare implicând patologia alienării şi a incertitudinii identitare. În subteranele acestora lucrează mecanica imperturbabilă a istoriei, a cărei intuiţie aduce de îndată lirismul poetului medieşan la punctul de fierbere, creând unele dintre cele mai reuşite pasaje vizionare ale cărţii. În fond, „Zodia nedreptăţii” (un titlu voit apodictic) e un poem-fluviu în a cărui freatică paginaţia, titlurile şi subtitlurile poemelor nu sunt decât indicaţii vagi ale unui relief de adâncime. Ele sunt reperele unei memorii torturate de agresiunea istoriei injuste şi aberante.

De altfel, primul ciclu al volumului, intitulat „Muntele zădărniciei”, se şi deschide cu o reflecţie asupra contratimpului dintre faţetele istoriei: „Între realitate şi/ istoria care se scrie despre realitate/ semnul de egalitate poate sta confortabil/ dar nu stă niciodată […] Nu-i de mirare că naşterile se înregistrează/ în catastifele morţii/ că morţii sunt chemaţi la vot ori la oaste” (Semnul care lipseşte). Chiar dacă nu în acelaşi mod dramatic, semnul de egalitate ar putea sta, dar nu stă niciodată cu adevărat, între realitatea primă, biografică, a poemului şi reprezentarea transfigurată a acesteia, pe care o construieşte. În realitatea lor biografică, în autenticitatea lor, poemele lui George L. Nimigeanu încearcă să reconstituie datele precise ale unui surghiun – cel al basarabenilor şi bucovenilor ocupaţi de sovietici, forţaţi la un exil degradant şi atroce, victime ale unui atentat istoric pe care poetul îl acuză cu fermitate drept o crimă nepedepsită. Desigur că acest substrat, pe care transparenţa metaforei şi exactitatea localizărilor îl fac pe tot parcursul cărţii protagonist, e unul riscant. El încarcă inevitabil versurile cu un voltaj etic şi, implicit în acest caz, politic. Adevărul e că o anumită retorică protestatară şi vindicativă constituie una din mizele cărţii dar, din fericire am spune, aceasta nu este aceea majoră.

Motivul e evident. Poemele nu sunt simple echivalenţe ale datelor memoriei. Sunt funcţii ale memoriei, operând într-o algebră iraţională, inefabilă, cu variabile imponderabile. Egalitatea dintre realitatea biografică şi „istoria” transfigurată în poem nu are loc decât la un grad zero al lecturii, adică într-o lectură ultradirectă şi primejdios de ideologică. Or, de această primejdie poemele lui George L. Nimigeanu sunt ferite prin declinarea lor într-un dialect vizionar, descriind marile convulsii ale spiritului uman în modernitate, terorile şi fricile general-umane ale unui fin-de-millenium care, cultural e deopotrivă babilonic, centrifugal, brownian, dezarticulat ş.a. Agresiunea prezentului nu e cu nimic mai blândă decât a istoriei, ambele sfâşiind, în fond, cu voracitate, fiinţa. Rezultă numeroase cadre citadine care amintesc de fobiile bacoviene, dar şi de acel demonic Moloch din poemul Urlet al americanului Allen Ginsberg: „Fumegă evul oraşul respiră coşmare […] Fumegă evul… omul-maşină abia mai respiră/ are în piept un plămând de acid/ dar poartă pe degete lumina… şi poartă/ şi lumea… dar creşte/ acasă-n ferestre flori de celuloid(Radiografie loco).

Volumul acumulează constant tensiune, pe măsură ce poemele înregistrează discontinuităţile sinelui şi iminenţa tulburătoare a iluziilor. Pe o încleştare mocnită între iluzie şi Adevărul cu majusculă, care nu e (doar) absolutul istoriei ci, mai degrabă, adevărul esenţial al fiinţei, sunt generate pasaje remarcabile şi prin ritmul lor sacadat, cu efect oratoric: „Pentru că în orientul îndepărtat al iluziei/ pasărea indiferenţei scoate întotdeauna prea mulţi pui/ puii prind prea repede aripi şi zboară mereu prea devreme/ şi cu zborurile lor neprevăzute văruie cu negru var/ zidurile tale zilnice în care ferestrele – câte sunt/ dacă sunt – sunt întotdeauna atât de sus încât/ nu pot fi deschise nici măcar cu gândul.

Incandescenţele de discurs ale lui George L. Nimigeanu au evidente note expresioniste, ceea ce atestă, cumva, ardelenismul lui, identitatea sa într-o genealogie poetică. Dar e o genealogie din care face parte, credem, şi Octavian Goga, resimţit undeva într-o tonalitate agonică, de jelanie sfâşietoare, care nu părăseşte niciodată poemele şi, în plus, se învolburează nu o dată într-o mânie iluminată. Nimigeanu apasă atunci acutele unui cântec al obârşiei înstrăinate, aducând în poem un imaginar al deportării şi lagărului, în care frontiera de sârmă acţionează ca o lamă de cuţit asupra liniei destinului. Încă o dată, deportarea e interiorizată, tradusă în scindarea propriei identităţi, chiar dacă datele ei biografice sunt cât se poate de manifeste şi de dureroase: „Însângerat-zdrenţuită pe sârme/ cămaşa bunicului spânzură… jumătate/ în satul naşterii mele… jumătate/ în străinătatea propriului meu nume”. O strofă mai jos, însă, poemul se învolbură şi renunţă la metaforă, convertindu-se în interpelare acuzatoare: „de ce şi cum de încape atâta durere între bunicii/ care n-au fost lăsaţi/ să-mi împodobească zilele prunciei/ şi strănepoţii lor – fiii mei/ care n-au fost lăsaţi – nici măcar cu gândul/ să-şi cunoască strămoşii după vorbă şi rost”.

Prin acelaşi mecanism vizionar, poemele din primul ciclu al cărţii formulează intuiţii asupra naturii înseşi a agresiunii, de orice tip ar fi ea. Aici e de căutat adevărata calitate a reflecţiilor lirice ale lui George L. Nimigeanu, versurile lui reuşind să sugereze originea comună a terorii şi crimei, esenţa absurdă, ilogică a maleficului de orice tip. Acestea pasaje vorbesc egal de relevant despre orice conflict politico-militar din secolul XX, de la cele două războaie mondiale la războiul din Coreea, de la războiul din Golf la atentatele fundamentaliştilor islamici şi ciocnirea de civilizaţii din controversatul război irakian: „Cel care ştie cum trec soldaţii prin istorie/ ştie că-n sângele său cineva moare/ altcineva să huzurească în glorie// Puşca din mâinile lui ar putea fi o floare/ dacă soldatul n-ar fi cicatricea unei răni viitoare/ în care doare –/ dac-o atingi – lumina unui adevăr fără moarte(În bătaia puştii).

Al doilea ciclu al volumului, intitulat Amintiri dintr-o copilărie interzisă, pare să aibă pregnanţa unui nucleu. E spaţiul în care poetul aduce în primul rând imaginea holografică, vividă, a familiei, figura Mamei şi a Tatălui, refăcând o mitologie deopotrivă orfică şi cosmogonică. Copilăria interzisă pe care George L. Nimigeanu o explorează e un Eden incendiat, prefăcut în Infern de istoria nedreaptă. De altfel, tocmai această ambiguitate a trecutului, a memoriei lui, această coincidenţă a contrariilor e exploatată de poemele lui Nimigeanu, care reconstruiesc o geografie apocaliptică, memoria revizitând, de fapt, înfrigurată, agonia unei lumi. Poemele sunt localizate cu precizie, ceea ce denotă o nostalgie recuperatoare, speranţa ca expierea în poem a traumei ar putea recuceri originea în paradiziacul ei. „Mama locuia într-o lacrimă… Tata mânca/ numai duminică seara… Şi se făcea târziu…” (Mama locuia într-o lacrimă. Jariştea) „Peste Moldova seceta şi-a-ntins/ pecinginea… Apele au secat../ Foametea-ndată satele-a cuprins…/ Umblam printr-un coşmar…” (Trenul foamei. Jariştea-Grabaţi)

Un poem tulburător, numit Dezgroparea satului. Salcâmi, e un reportaj poetic de efect al atrocităţii deportării dar, în acelaşi timp, proiectează cinematic o înviere apocaliptică (şi răzbunătoare) a morţilor: „Satu-n pământ era… l-am scos la viaţă!/ Salcâmi, i-au zis… Golgotă noi i-am zis./ Morminte unui adevăr ucis/ eram… cu semnul morţii scris pe faţă… […] Morţii se scoală împotriva sorţii// şi umblă-n procesiuni printre cei vii/ fără hodină… viaţă după viaţă…/ cu Crucea Lui Hristos în faţă…/ Şi cimitirele rămân pustii/ […] călăii vieţii noastre să dea seamă…/ Şi-acum… şi-n veci!… Şi la sfârşit de lume!…

În fine, al treilea ciclu al cărţii se numeşte Somnul raţiunii şi reia tema unui bâlci modern al deşertăciunilor, deconspirat energic şi deziluzionant în jocul de măşti şi scenarii al socialului contemporan. O reia, pentru că ea nu lipsea nici din primul ciclu, unde poetul se vedea forţat de cotidianul mediatic orwellian să altereze un poem anunţat ca pastel pentru a vorbi despre cum „Zâmbetele crainicilor seamănă leit/ a preaviz a citaţie a somaţie a condamnare” şi „aminte să iei că a venit toamna şi că/ în curând va veni şi iarna şi va fi frig/ şi că iar se va scumpi gazul/ şi se va scumpi şi curentul după cum/ se zburleşte mustaţa cutare pofta cutare” (A venit toamna). În structura primului ciclu, acest tip de incursiune critică în cotidian pare o cădere de nivel estetic şi, probabil, poetul se putea dispensa de unele fragmente ce denotă o oarecare facilitate. Dar, poate, e un mod de a sugera în plus neîncrederea în autenticitatea prezentului, care e amendat chiar şi de estetica mai neglijentă a poemelor, evidentă în contrast cu elaborarea vizionară a poemelor orfice din ciclul de mijloc. Somnul raţiunii conţine totuşi suficiente poeme citabile, în esenţă datorită aceleiaşi perspective de alertă din care e descrisă realitatea alienantă a vremurilor postmoderne: „Herghelii de metal în oraş pasc asfaltul/ crescătorii de câini decorează vitrine/ […] Rânduite pe rafturi animale bolnave/ de indiferenţă – cărţile prind mucegai/ reumatisme moderne pe străzi cântă ave” (Crize moderne).

 Zodia nedreptăţii are, însă, tocmai calitatea de a se situa la intersecţia a două percepţii inegale şi contrastante asupra timpului şi istoriei. Pe de o parte, există un timp al unei mitologii apocaliptice, infernale, care atrage poemele din prezentul reflecţiei în nucleul convulsiv al viziunilor expresioniste. Acel nucleu, cum spuneam, e ciclul median, de forţă, al volumului. Pe de altă parte, George L. Nimigeanu înregistrează, în ton pamfletar, temporalitatea istoriei în sens diacronic, aflată sub semnul unei evanescenţe dezarmante. Conciliind sau, dimpotrivă, separând iremediabil cele două percepţii ale timpului şi istoriei, poetul scrie, în fond, o odisee a refacerii propriei identităţi.

Dumitru-Mircea BUDA

           

Călătorie în infernul memoriei

Poemele din noul volum al lui George L. Nimigeanu – „Zodia Nedreptăţii”, Editura Samuel, Mediaş, 2010 – par holograme ale unui trecut traumatic, reprezentări ale unor tribulaţii interioare implicând patologia alienării şi a incertitudinii identitare. În subteranele acestora lucrează mecanica imperturbabilă a istoriei, a cărei intuiţie aduce de îndată lirismul poetului medieşan la punctul de fierbere, creând unele dintre cele mai reuşite pasaje vizionare ale cărţii. În fond, „Zodia nedreptăţii” (un titlu voit apodictic) e un poem-fluviu în a cărui freatică paginaţia, titlurile şi subtitlurile poemelor nu sunt decât indicaţii vagi ale unui relief de adâncime. Ele sunt reperele unei memorii torturate de agresiunea istoriei injuste şi aberante.

De altfel, primul ciclu al volumului, intitulat „Muntele zădărniciei”, se şi deschide cu o reflecţie asupra contratimpului dintre faţetele istoriei: „Între realitate şi/ istoria care se scrie despre realitate/ semnul de egalitate poate sta confortabil/ dar nu stă niciodată […] Nu-i de mirare că naşterile se înregistrează/ în catastifele morţii/ că morţii sunt chemaţi la vot ori la oaste” (Semnul care lipseşte). Chiar dacă nu în acelaşi mod dramatic, semnul de egalitate ar putea sta, dar nu stă niciodată cu adevărat, între realitatea primă, biografică, a poemului şi reprezentarea transfigurată a acesteia, pe care o construieşte. În realitatea lor biografică, în autenticitatea lor, poemele lui George L. Nimigeanu încearcă să reconstituie datele precise ale unui surghiun – cel al basarabenilor şi bucovenilor ocupaţi de sovietici, forţaţi la un exil degradant şi atroce, victime ale unui atentat istoric pe care poetul îl acuză cu fermitate drept o crimă nepedepsită. Desigur că acest substrat, pe care transparenţa metaforei şi exactitatea localizărilor îl fac pe tot parcursul cărţii protagonist, e unul riscant. El încarcă inevitabil versurile cu un voltaj etic şi, implicit în acest caz, politic. Adevărul e că o anumită retorică protestatară şi vindicativă constituie una din mizele cărţii dar, din fericire am spune, aceasta nu este aceea majoră.

Motivul e evident. Poemele nu sunt simple echivalenţe ale datelor memoriei. Sunt funcţii ale memoriei, operând într-o algebră iraţională, inefabilă, cu variabile imponderabile. Egalitatea dintre realitatea biografică şi „istoria” transfigurată în poem nu are loc decât la un grad zero al lecturii, adică într-o lectură ultradirectă şi primejdios de ideologică. Or, de această primejdie poemele lui George L. Nimigeanu sunt ferite prin declinarea lor într-un dialect vizionar, descriind marile convulsii ale spiritului uman în modernitate, terorile şi fricile general-umane ale unui fin-de-millenium care, cultural e deopotrivă babilonic, centrifugal, brownian, dezarticulat ş.a. Agresiunea prezentului nu e cu nimic mai blândă decât a istoriei, ambele sfâşiind, în fond, cu voracitate, fiinţa. Rezultă numeroase cadre citadine care amintesc de fobiile bacoviene, dar şi de acel demonic Moloch din poemul Urlet al americanului Allen Ginsberg: „Fumegă evul oraşul respiră coşmare […] Fumegă evul… omul-maşină abia mai respiră/ are în piept un plămând de acid/ dar poartă pe degete lumina… şi poartă/ şi lumea… dar creşte/ acasă-n ferestre flori de celuloid(Radiografie loco).

Volumul acumulează constant tensiune, pe măsură ce poemele înregistrează discontinuităţile sinelui şi iminenţa tulburătoare a iluziilor. Pe o încleştare mocnită între iluzie şi Adevărul cu majusculă, care nu e (doar) absolutul istoriei ci, mai degrabă, adevărul esenţial al fiinţei, sunt generate pasaje remarcabile şi prin ritmul lor sacadat, cu efect oratoric: „Pentru că în orientul îndepărtat al iluziei/ pasărea indiferenţei scoate întotdeauna prea mulţi pui/ puii prind prea repede aripi şi zboară mereu prea devreme/ şi cu zborurile lor neprevăzute văruie cu negru var/ zidurile tale zilnice în care ferestrele – câte sunt/ dacă sunt – sunt întotdeauna atât de sus încât/ nu pot fi deschise nici măcar cu gândul.

Incandescenţele de discurs ale lui George L. Nimigeanu au evidente note expresioniste, ceea ce atestă, cumva, ardelenismul lui, identitatea sa într-o genealogie poetică. Dar e o genealogie din care face parte, credem, şi Octavian Goga, resimţit undeva într-o tonalitate agonică, de jelanie sfâşietoare, care nu părăseşte niciodată poemele şi, în plus, se învolburează nu o dată într-o mânie iluminată. Nimigeanu apasă atunci acutele unui cântec al obârşiei înstrăinate, aducând în poem un imaginar al deportării şi lagărului, în care frontiera de sârmă acţionează ca o lamă de cuţit asupra liniei destinului. Încă o dată, deportarea e interiorizată, tradusă în scindarea propriei identităţi, chiar dacă datele ei biografice sunt cât se poate de manifeste şi de dureroase: „Însângerat-zdrenţuită pe sârme/ cămaşa bunicului spânzură… jumătate/ în satul naşterii mele… jumătate/ în străinătatea propriului meu nume”. O strofă mai jos, însă, poemul se învolbură şi renunţă la metaforă, convertindu-se în interpelare acuzatoare: „de ce şi cum de încape atâta durere între bunicii/ care n-au fost lăsaţi/ să-mi împodobească zilele prunciei/ şi strănepoţii lor – fiii mei/ care n-au fost lăsaţi – nici măcar cu gândul/ să-şi cunoască strămoşii după vorbă şi rost”.

Prin acelaşi mecanism vizionar, poemele din primul ciclu al cărţii formulează intuiţii asupra naturii înseşi a agresiunii, de orice tip ar fi ea. Aici e de căutat adevărata calitate a reflecţiilor lirice ale lui George L. Nimigeanu, versurile lui reuşind să sugereze originea comună a terorii şi crimei, esenţa absurdă, ilogică a maleficului de orice tip. Acestea pasaje vorbesc egal de relevant despre orice conflict politico-militar din secolul XX, de la cele două războaie mondiale la războiul din Coreea, de la războiul din Golf la atentatele fundamentaliştilor islamici şi ciocnirea de civilizaţii din controversatul război irakian: „Cel care ştie cum trec soldaţii prin istorie/ ştie că-n sângele său cineva moare/ altcineva să huzurească în glorie// Puşca din mâinile lui ar putea fi o floare/ dacă soldatul n-ar fi cicatricea unei răni viitoare/ în care doare –/ dac-o atingi – lumina unui adevăr fără moarte(În bătaia puştii).

Al doilea ciclu al volumului, intitulat Amintiri dintr-o copilărie interzisă, pare să aibă pregnanţa unui nucleu. E spaţiul în care poetul aduce în primul rând imaginea holografică, vividă, a familiei, figura Mamei şi a Tatălui, refăcând o mitologie deopotrivă orfică şi cosmogonică. Copilăria interzisă pe care George L. Nimigeanu o explorează e un Eden incendiat, prefăcut în Infern de istoria nedreaptă. De altfel, tocmai această ambiguitate a trecutului, a memoriei lui, această coincidenţă a contrariilor e exploatată de poemele lui Nimigeanu, care reconstruiesc o geografie apocaliptică, memoria revizitând, de fapt, înfrigurată, agonia unei lumi. Poemele sunt localizate cu precizie, ceea ce denotă o nostalgie recuperatoare, speranţa ca expierea în poem a traumei ar putea recuceri originea în paradiziacul ei. „Mama locuia într-o lacrimă… Tata mânca/ numai duminică seara… Şi se făcea târziu…” (Mama locuia într-o lacrimă. Jariştea) „Peste Moldova seceta şi-a-ntins/ pecinginea… Apele au secat../ Foametea-ndată satele-a cuprins…/ Umblam printr-un coşmar…” (Trenul foamei. Jariştea-Grabaţi)

Un poem tulburător, numit Dezgroparea satului. Salcâmi, e un reportaj poetic de efect al atrocităţii deportării dar, în acelaşi timp, proiectează cinematic o înviere apocaliptică (şi răzbunătoare) a morţilor: „Satu-n pământ era… l-am scos la viaţă!/ Salcâmi, i-au zis… Golgotă noi i-am zis./ Morminte unui adevăr ucis/ eram… cu semnul morţii scris pe faţă… […] Morţii se scoală împotriva sorţii// şi umblă-n procesiuni printre cei vii/ fără hodină… viaţă după viaţă…/ cu Crucea Lui Hristos în faţă…/ Şi cimitirele rămân pustii/ […] călăii vieţii noastre să dea seamă…/ Şi-acum… şi-n veci!… Şi la sfârşit de lume!…

În fine, al treilea ciclu al cărţii se numeşte Somnul raţiunii şi reia tema unui bâlci modern al deşertăciunilor, deconspirat energic şi deziluzionant în jocul de măşti şi scenarii al socialului contemporan. O reia, pentru că ea nu lipsea nici din primul ciclu, unde poetul se vedea forţat de cotidianul mediatic orwellian să altereze un poem anunţat ca pastel pentru a vorbi despre cum „Zâmbetele crainicilor seamănă leit/ a preaviz a citaţie a somaţie a condamnare” şi „aminte să iei că a venit toamna şi că/ în curând va veni şi iarna şi va fi frig/ şi că iar se va scumpi gazul/ şi se va scumpi şi curentul după cum/ se zburleşte mustaţa cutare pofta cutare” (A venit toamna). În structura primului ciclu, acest tip de incursiune critică în cotidian pare o cădere de nivel estetic şi, probabil, poetul se putea dispensa de unele fragmente ce denotă o oarecare facilitate. Dar, poate, e un mod de a sugera în plus neîncrederea în autenticitatea prezentului, care e amendat chiar şi de estetica mai neglijentă a poemelor, evidentă în contrast cu elaborarea vizionară a poemelor orfice din ciclul de mijloc. Somnul raţiunii conţine totuşi suficiente poeme citabile, în esenţă datorită aceleiaşi perspective de alertă din care e descrisă realitatea alienantă a vremurilor postmoderne: „Herghelii de metal în oraş pasc asfaltul/ crescătorii de câini decorează vitrine/ […] Rânduite pe rafturi animale bolnave/ de indiferenţă – cărţile prind mucegai/ reumatisme moderne pe străzi cântă ave” (Crize moderne).

 Zodia nedreptăţii are, însă, tocmai calitatea de a se situa la intersecţia a două percepţii inegale şi contrastante asupra timpului şi istoriei. Pe de o parte, există un timp al unei mitologii apocaliptice, infernale, care atrage poemele din prezentul reflecţiei în nucleul convulsiv al viziunilor expresioniste. Acel nucleu, cum spuneam, e ciclul median, de forţă, al volumului. Pe de altă parte, George L. Nimigeanu înregistrează, în ton pamfletar, temporalitatea istoriei în sens diacronic, aflată sub semnul unei evanescenţe dezarmante. Conciliind sau, dimpotrivă, separând iremediabil cele două percepţii ale timpului şi istoriei, poetul scrie, în fond, o odisee a refacerii propriei identităţi.

Dumitru-Mircea BUDA

           

Postat de pe data de 13 dec., 2010 in categoria Cultură, Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,061 ori.

Publica un raspuns