Fac parte, deseori, din comiţii şi comitete care sortează şi sistematizează, copiază date din asemenea documente de mână ale concetăţenilor. Şi de la an la an, a te aventura în logica enunţurilor unor asemenea texte, până la urmă banale, neprotocolare, devine o corvoadă de nedescris. Mai grav, trebuie să corectez, în fişa postului meu, teste date de studenţi în anul I, n-are importanţă la ce specializare, oameni care se presupune (şi au chiar acte doveditoare) că au absolvit baremi doisprezece ani de şcoală în care limba română (las la o parte şi literatura) le-a făcut parte din orar zi de zi. Pe cât trece timpul, pe măsură ce anul naşterii „catindaţilor” e mai recent de 1990, „aventurile” lor prin jungla necartografiată a limbii române devin, în scris, tot mai dramatice. Şi, repet, nici aici nu îmi permit luxul de a mă crampona în cestiunile ortografice. Mă uit la registrele exprimării, la fluenţa logică a frazei, la proprietatea termenilor folosiţi. Mai-mai că mi se pare, uneori, că oamenii mei scriu într-o limbă străină. Altminteri cum ar putea fi atât de greu?

Unii dintre românii aceştia „academici”, la care mă refer mai sus, îşi pică în  mod fatal examenele şi o iau apoi de la capăt, poate în alte instituţii, poate în alt regim (de cele mai multe ori privat). N-are rost să ne ascundem după degete: până la urmă, cei mai mulţi dintre ei îşi trec şi licenţa şi în jurul lor se argumentează că: „lasă, sunt buni profesionişti în ceea ce fac”. Nu toţi trebuie să fim scriitori…  Mă tem că nu se văd, în povestea asta grăbită, decât vârfurile unui relief adânc. Că se văd numai efectele unor arhitecturi monstruoase ce cresc în noi înşine, abrutizându-ne, începând din clipa în care, în ţara asta, copiilor noştri li se pune creionul în mână.

Cred că această criză a scrisului (a celui mai comun, mai direct, mai nepretenţios cu putinţă) vine din pricini multiple – de la sociale la economice. Probabil că educaţia, cea din denumirea Ministerului de resort, nu cea de-acasă, e cea mai vinovată şi ar merita să tragă ponoasele. Dacă teoretizezi limba română şi literatura în ample şi sofisticate proceduri pedagogice, dar nu pui elevul în situaţia concretă a relaţiei cu limbajul (şi nici cu acela de la nivel oral nu stăm mai bine, se ştie) – nici n-ai de unde să te aştepţi la mai mult. Zeci de mii de compuneri şi de eseuri se anunţă pompos în curriculele şcolii româneşti, în planuri de învăţământ groase cât tratatele ştiinţifice de altădată. Întrebări comprehensive, jocuri de rol, brain-storming şi alte bla-bla-uri prin care învăţătorii şi profesorii din sate şi oraşe epatează la inspecţii şi în presa de specialitate. Avem tone de specialişti în educaţie, teoreticieni străluciţi, avem know-how interminabil. Am rămâne şocaţi câte teze de doctorat s-au dat în ultimii cinci ani în ştiinţele educaţiei. Şi cu ce subiecte!

Întreb ca matematicienii sceptici acum: cât la sută se aplică efectiv în şcoală din toată această fantasmagorie didactică? Nu cumva rămân, majoritatea, clişee, limbaj de lemn repede deprins de toată comunitatea? Unde sunt toţi elevii crescuţi în liceeni şi-n studenţi pe care manualele revoluţionare şi tehnicile pedagogice atât de aplicative îi formează? Unde? Că eu nu-i văd, scriind frumos şi firesc, negâfâit şi corect, pe nicăieri. Văd numai maculatură şi o imensă masă diformă de chinuieli scripturale, de te apucă plânsul. Un spectacol trist al incapacităţii de a mai exista în scris, de a te mai livra pe tine însuţi, ca fiinţă, în semne, în litere şi spaţii albe.

 Dumitru-Mircea BUDA

PĂCATELE SCRISULUI (II)

Fac parte, deseori, din comiţii şi comitete care sortează şi sistematizează, copiază date din asemenea documente de mână ale concetăţenilor. Şi de la an la an, a te aventura în logica enunţurilor unor asemenea texte, până la urmă banale, neprotocolare, devine o corvoadă de nedescris. Mai grav, trebuie să corectez, în fişa postului meu, teste date de studenţi în anul I, n-are importanţă la ce specializare, oameni care se presupune (şi au chiar acte doveditoare) că au absolvit baremi doisprezece ani de şcoală în care limba română (las la o parte şi literatura) le-a făcut parte din orar zi de zi. Pe cât trece timpul, pe măsură ce anul naşterii „catindaţilor” e mai recent de 1990, „aventurile” lor prin jungla necartografiată a limbii române devin, în scris, tot mai dramatice. Şi, repet, nici aici nu îmi permit luxul de a mă crampona în cestiunile ortografice. Mă uit la registrele exprimării, la fluenţa logică a frazei, la proprietatea termenilor folosiţi. Mai-mai că mi se pare, uneori, că oamenii mei scriu într-o limbă străină. Altminteri cum ar putea fi atât de greu?

Unii dintre românii aceştia „academici”, la care mă refer mai sus, îşi pică în  mod fatal examenele şi o iau apoi de la capăt, poate în alte instituţii, poate în alt regim (de cele mai multe ori privat). N-are rost să ne ascundem după degete: până la urmă, cei mai mulţi dintre ei îşi trec şi licenţa şi în jurul lor se argumentează că: „lasă, sunt buni profesionişti în ceea ce fac”. Nu toţi trebuie să fim scriitori…  Mă tem că nu se văd, în povestea asta grăbită, decât vârfurile unui relief adânc. Că se văd numai efectele unor arhitecturi monstruoase ce cresc în noi înşine, abrutizându-ne, începând din clipa în care, în ţara asta, copiilor noştri li se pune creionul în mână.

Cred că această criză a scrisului (a celui mai comun, mai direct, mai nepretenţios cu putinţă) vine din pricini multiple – de la sociale la economice. Probabil că educaţia, cea din denumirea Ministerului de resort, nu cea de-acasă, e cea mai vinovată şi ar merita să tragă ponoasele. Dacă teoretizezi limba română şi literatura în ample şi sofisticate proceduri pedagogice, dar nu pui elevul în situaţia concretă a relaţiei cu limbajul (şi nici cu acela de la nivel oral nu stăm mai bine, se ştie) – nici n-ai de unde să te aştepţi la mai mult. Zeci de mii de compuneri şi de eseuri se anunţă pompos în curriculele şcolii româneşti, în planuri de învăţământ groase cât tratatele ştiinţifice de altădată. Întrebări comprehensive, jocuri de rol, brain-storming şi alte bla-bla-uri prin care învăţătorii şi profesorii din sate şi oraşe epatează la inspecţii şi în presa de specialitate. Avem tone de specialişti în educaţie, teoreticieni străluciţi, avem know-how interminabil. Am rămâne şocaţi câte teze de doctorat s-au dat în ultimii cinci ani în ştiinţele educaţiei. Şi cu ce subiecte!

Întreb ca matematicienii sceptici acum: cât la sută se aplică efectiv în şcoală din toată această fantasmagorie didactică? Nu cumva rămân, majoritatea, clişee, limbaj de lemn repede deprins de toată comunitatea? Unde sunt toţi elevii crescuţi în liceeni şi-n studenţi pe care manualele revoluţionare şi tehnicile pedagogice atât de aplicative îi formează? Unde? Că eu nu-i văd, scriind frumos şi firesc, negâfâit şi corect, pe nicăieri. Văd numai maculatură şi o imensă masă diformă de chinuieli scripturale, de te apucă plânsul. Un spectacol trist al incapacităţii de a mai exista în scris, de a te mai livra pe tine însuţi, ca fiinţă, în semne, în litere şi spaţii albe.

 Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 16 dec., 2010 in categoria Civism, Cultură, Educație, Opinii, România în lume, Specialiști în educație. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 3,656 ori.

3 Raspunsuri pentru “PĂCATELE SCRISULUI (II)”

  1. Theophyle spune:

    Din nefericire situl meu a cazut sau altceva, nu pot sa-ti raspund pe el. In orice caz am citit mesajele si-ti multumesc!

  2. decebal traian remes spune:

    domnu Buda baiatu meu Nicusor nu o invatat niciodata la romana. ca nu io placut cum se preda romana. da el citeste carti. demult timp citeste carti. pe internet nu prea sta ca zice cai pierdere de vreme. da profesorii intotdeauna lo laudat. si io gandesc ca el scrie cum ziceti dumneavoastra la sfarsit frumos şi firesc, negâfâit şi corect.

Publica un raspuns