„Ritmul a fost atât de halucinant, notează Monica Lovinescu în toiul unei retrospective a lui decembrie 1989, încât n-am mai existat decât exterior, şi pentru exterior. Ceva ne schimbă viaţa – sau ce-a mai rămas din ea – şi n-avem o clipă pentru a sta, fiecare, singur, faţă-n faţă cu ceea ce se petrece – sau ar trebui să se petreacă – în noi. ”[1] Reflecţiile acestea, caligrafiate în italice, închid, sub forma unui fragment de „jurnal direct” de câteva pagini, volumul al cincilea al seriei Unde scurte. Tonalitatea lor euforică e disciplinată de o luciditate neconcesivă, contrăgând sintaxa însemnărilor într-o dicţiune anti-subiectivă, în care acutele emoţionale sunt atent supravegheate iar efectele lor dejucate cu metodă. Un reportaj auster, enumerativ, aproape sobru, se derulează în aceste pagini depoziţionale. O undă de scepticism, care se va amplifica în anii următori, cenzurează afectele şi reflexele pasionale, iar spectacolul mediatic, vizual, al Revoluţiei, e rezumat în propoziţii tăiate scurt, ca nişte stop-cadre sacadate. Notaţiile Monicăi Lovinescu se ascut din loc în loc şi împung din reflex, aproape mecanic, inerţial, impostorii infiltraţi în scenariul evenimentelor: Sergiu Nicolaescu şi Ion Dodu Bălan sunt amendaţi printre primii, dar nu lipsesc nici falşii disidenţi din exil. Ei deschid, de fapt, o lungă serie de denunţuri pe care scriitoarea o va actualiza de fiecare dată când, după 90, va detecta ascensiuni ale foştilor susţinători ai comunismului. Impresia generală e de cavalcadă de fapte, date şi stări, accelerate incontrolabil, dezarmând prin impredictibilul lor funciar, dar şi printr-un anumit aspect aleator. Monica Lovinescu descrie, în fond, simptomatologia unui şoc, trăit, poate pentru prima oară, în autenticitatea sa interioară. La un moment dat, ea chiar notează cum, la fel ca în urmă cu 30 de ani, cei doi nu mai pot dormi, „cu atât mai puţin cu cât din spectatori devenisem mai curând actori”[2]. Termenii în care Monica Lovinescu rezumă şocul sunt însă în mod ostentativ elementari, lipsiţi de vocaţie problematizantă. Spectatorii care devin actorii unei istorii accelerate, scăpate de sub control, alcătuiesc o formulă voit simplistă şi evazivă, prin care scriitoarea evită, de fapt, analiza şi consecinţele de profunzime provenite din radicala schimbare de statut, de condiţie, ai cărei subiecţi sunt cei doi intelectuali deveniţi simboluri ale conştiinţei etice exilate. Adevărata dramă nu se consumă, aşa cum intuieşte scriitoarea, în exterioritate, în spaţiul public al cotidianului mediatic al revoluţiei, de unde comunismul e substituit cu un proiect pro-democratic în România. Există mai multe Românii, dintre care cea a exilatului are particularitatea că se află în propria interioritate, ca un spaţiu privilegiat al identităţii şi al sinelui. Or, acesta e spaţiul realei metamorfoze, al conversiunilor şi negocierilor, al cataclismului. Teritoriul autentic al şocului. Acela care, încă, a rămas neconfruntat, deşi semnele dizlocărilor de anvergură de acolo transpar prin sintaxa excesiv neutră şi anti-subiectivă a confesiunii.
În orice cheie am fi dispuşi să le citim, rândurile acestea, referindu-se la un moment pe care întreaga conştiinţă şi scriitură a soţilor Ierunca îl prefigurează şi anticipează, îl invocă de o viaţă de scriitori, nu au cum să nu surprindă prin lapidaritate, prin rezervă. Nici măcar luciditatea aceea invariabilă, faimoasă, a Monicăi Lovinescu, scepticismul ei neînduplecat, rigoarea anticeremonială a firii ei, nu pot justifica, credem, îndeajuns, registrul şi ritmul relatării acesteia de jurnal.
Pragul pare să se afle, pagina cu pagină, în anticamera prăbuşirii comunismului. E o senzaţie pe care o conţin, în marea lor majoritate, toate textele cărţii, chiar dacă ele nu au în mod direct (sau mai pronunţat decât cele din volumele anterioare de Unde scurte) un caracter vădit premonitoriu. Regia cărţii însă prevede o intensificare ritmică a tensiunii, prin inserturile de jurnal care urmăresc, în convenţia lor confesivă, de notaţii imediate, diacronia cronicilor literare. Pe măsură ce evenimentele se precipită în România, iar veştile alarmante trec, transcrise cu acribie, în jurnal, voltajul cronicilor dă semne de neregularitate, sintaxa frazelor intră în aritmii suspecte. Aparent, strategia combinatorie a autoarei – împletind fragmente recuperate de jurnal cu textele publice, pronunţate la radio, serveşte strict ca un adjuvant clarificator ansamblului, creionând, tuşă cu tuşă, contemporaneitatea evenimenţială a cronicilor radiofonice. O contemporaneitate compusă din veşti, zvonuri, frânturi de informaţii, undeva la intersecţia alchimică a unor reportaje virtuale, similiverosimile, despre România, developate într-un timp extrem de scurt si înregistrate cu fervoare. Impresia de agitaţie incontrolabilă, de date şi fapte care încep să se înserieze într-un tot mai evident efect de domino e cât se poate de verificabilă în notele Monicăi Lovinescu.
Ceea ce trebuie remarcat, însă, e că raportul dintre cele două scriituri – confesivă şi publică, să spunem, configurează în Pragul o dialectică fundamentală pentru întreaga operă a Monicăi Lovinescu, pe de o parte, şi pentru momentul specific al trăirii şi creaţiei, al sinelui şi istoriei celei mari, care ne e descris în lux sau în economie de amănunte, în special. E un raport fundamental, un binom esenţial, al Memoriei şi Trăirii, fiecare cu temporalităţile lor specifice, antrenând în energia sa imprevizibilă mecanismele scrisului. Două moduri ale timpului, dar şi două identităţi ale aceleiaşi conştiinţe, se împletesc aici după o ritualitate care animă chiar nucleul creativităţii autoarei. Ele merită o analiză mai atentă, iar aceasta poate fi condusă în paginile Pragului cu oarecare sorţi de credibilitate cu atât mai mult cu cât raportul e, poate, cel mai tensionat din seria Undelor scurte.
Întâi de toate, Pragul e, prin „dublarea”, ca să folosim termenul Monicăi, cu un „Jurnal direct” a celui „indirect”, un spaţiu al concurenţei literare. Competitivitatea ambelor formule e dovedită şi, desigur, exersată îndelung în scrisul autoarei. Ne pare însă problematică şi incitantă, pentru interpretare, aplicarea etichetei de „jurnal indirect” cronicilor şi, respectiv, formula „dublării” celor două scriituri. Fără îndoială că autoarea nu a folosit întâmplător verbul „a dubla”, acesta implicând un orizont de sens cel puţin generos. În primul rând, el indică identitatea, respectiv multiplicarea ei şi diferenţa subtilă rezultată din acest proces. Convenţia cărţii ar presupune prezenţa în text a două identităţi simultane ale autoarei, ambele plasate în domeniul Memoriei. Tot convenţional, identitatea originară, primă, a Monicăi din 1988 ar fi cea diaristică, trecută de îndată în universul depoziţional al jurnalului şi redată nouă, în prezentul lecturii, de inserturile presărate în volum. A doua identitate, dublura, e cea a cronicarului radiofonic, o instanţă publică, discursivă, calibrată pentru comunicare şi impact asupra publicului. Prima reflectă realitatea pentru sine, o transfigurează în emoţie şi impresie, în trăire subiectivă, în vreme ce a doua o reflectă înspre ceilalţi, o emite ca discurs, ca text, transformând-o în informaţie publică, în atitudine. Şi una, şi cealaltă, interpretează în fond aceleaşi date şi reprezintă, chiar dacă în registre cu finalităţi diferite, aceeaşi conştiinţă.
Mai mult, împart aceeaşi temporalitate, ale cărei limite le transgresează, fiecare, cu mijloacele proprii: cea din jurnal prin virtuţile anamnetice ale confesiunii, prin prospectul stocării şi virtualei reactivări în orice clipă a viitorului a acestui timp cotidian, iar cea din cronici prin difuzarea mediatică ce răsfiră comunicarea într-un evantai virtualmente nelimitat în spaţiu şi beneficiază totodată de atu-ul posterităţii arhivei radiofonice. Dar asemănările se opresc probabil aici. Cronica radio nu are privilegiile de directeţe ale confesiunii şi se supune unei cenzuri inevitabile. Pentru că mărturiseşte evenimentul prin medierea unui subiect – care e, de regulă, o carte sau un fenomen literar, selecţia căruia e, deja, un element de poetică a comunicării. O marcă a discursului. La radio, se poate vorbi despre cărţi, iar interpretarea lor devine mediul de reflecţie, spaţiul unde trăirea se amplifică şi devine publică. E o strategie şi o fatalitate, în acelaşi timp, a cronicilor Monicăi Lovinescu. Ele îşi descriu deopotrivă subiectele şi contextele, alcătuiesc un raport şi depun o confesiune. De regulă planurile cronicilor se suprapun până la identificare, dar sunt destule situaţii – numeroase în Pragul lui 1988 – când unul predomină şi îl acoperă pe celălalt.
Din proaspăt-publicatul roman al lui Augustin Buzura, Drumul cenuşii, cronica Monicăi Lovinescu reţine cu generozitate pasaje întregi, citatele fiind lăsate să îşi dezvăluie ele însele potenţialul subversiv, mărturisind în mod evident despre fricile cotidiene ale individului în comunism, despre refugiul în cosmosul literaturii şi despre spectrul alienant al imposibilităţii de a numi adevărurile, evidenţele traumatizante. E drept, cronica începe cu o sugestie oarecum echivocă, îndemnând la abolirea distanţei critice în interpretarea textului: „Nu credem, spune Monica Lovinescu în 5 mai 1989, că atitudinea cea mai bună faţă de romanul lui Augustin Buzura Drumul cenuşii poate fi comentariul solar al distanţei critice. E o carte de noapte albă, tensionată, de problematizare a existenţei şi a sensului ei, şi nu în cele din urmă şi de iubire. Dacă nu participi, dacă lectura ei nu-ţi provoacă şi ţie insomnii prielnice întrebărilor ultime, dacă de-a lungul povestirii chinuite, gâfâite, nu simţi cu te modifici o dată cu personajul-narator, înseamnă că nu ţi se adresează, că e mai bine să nu te apropii de un astfel de text ce arde”[3].
Dar ce atitudine s-ar potrivi, atunci, romanului lui Buzura? Una participativă, din cât se poate deduce, implicată şi onestă până la capăt, atât de onestă încât ar sta în preajma sacrificiului. Nu orice sacrificiu, ci acela al securităţii propriei conştiinţei, al confortului psihologic dar mai ales etic. Îndemnul e acela de a rezona, în fond, la neliniştile pe care romanul le descrie, cu toate riscurile implicite. Scurta notă de jurnal anterioară cronicii reţine veştile despre Dan Deşliu care, după ce intrase în greva foamei, se spunea că e păzit sub ameninţarea armei. Un arest la domiciliu tipic pentru protestatarii ultimelor luni de comunism, care o pune pe jar pe diaristă: nici nu mai are vreme să-i reproşeze lui Dorin Tudoran că le-a adus vestea cu oareşce întârziere – pentru că începe în clipa următoare o campanie ad-hoc de proteste publice – „trebuie, notează ea febril, să anunţ imediat pe cei care se ocupă cu protestele: Mihnea, Marie-France, Goma, Veronique Soule. Anunţ, mai adaugă cumva pentru sine, şi Munchen-ul”.
Or, transferul acestei febrilităţi, al unei agitaţii simptomatice pentru funcţionarea conştiinţei Monicăi Lovinescu – în discursul identităţii ei publice, în textul cronicii, ţine de domeniul evidenţei. Chiar pasajul pe care l-am citat mai sus o dovedeşte, fără urmă de dubiu. Cronica e neobişnuit de precaută, atentă să protejeze scriitorul, am spune chiar că acţionează în totală opoziţie cu ceea ce îşi propune. Deşi sunt valabile şi adecvate romanului, comentariile autoarei nu ating zonele care „ard” ale acestuia sau, mai bine zis, le domesticesc mai întâi, cu elegante manevre perifrastice care sfârşesc prin a fi evazive. În compensaţie, citatele sunt alese elocvent pentru ceea ce cronica nu vrea sub nici un chip să spună şi expuse nonşalant în comentariul critic. E un caz, atipic am spune, de text care, redat în cadrul interpretării, e pus să-şi reveleze de unul singur conotaţiile, întrucât, de fapt, numai ele contează, în vreme ce hermeneutica lui conspectează cu graţie şi ostentaţie denotativul. Aparentul textului joacă aici rolul sensului de profunzime, într-o lectură mimată, în vreme ce adevăratul protagonist – subtextul, se citeşte prin evidenţa, prin transparenţa provocată de inversiune a suprafeţei. E un caz de inversiune a rolurilor între semnificant şi semnificat.
În orice caz, „dubletul” cronică-jurnal, critică-depoziţie, nu stă sub zodia consensului. Dimpotrivă, sunt semne ale turbuleţelor care se iscă din concurenţa celor două identităţi. Cea care se ştie cenzurată de ancorarea în diplomatic a celeilalte se răzvrăteşte subit, chiar dacă previzibil. Aici, pentru că fusese forţată să se exprime într-o semantică reţinută, identitatea publică refulează, câteva pagini mai încolo, în spaţiul celei intime, astfel că citim, într-o însemnare datată 20 de zile ulterior cronicii: „Mesaj de la Buzura: e mulţumit, spune chiar încântat de cronica pentru Drumul cenuşii. Probabil pentru că era prudentă. Deoarece, altfel, tocmai din pricina precauţiilor recomandate de el însuşi, cronica e, în afara citatelor mai explicite, una din cele mai slabe pe care le-am scris vreodată”.[4]
Citit literal, pasajul depoziţional transcrie regretul de a nu fi scris o cronică pe măsura cărţii şi acuză fatalitatea prudenţei, a precauţiunilor ce o gâtuiseră în timpul redactării. Regretul ar părea chiar că asumă cumva un presupus eşec şi că provine din exigenţa autocritică a lucidei scriitoare. Citit însă printre rânduri, acesta procedează diametral opus: o disculpă de orice responsabilitate privind cronica, sugerând că Monica nu avusese de ales, ba chiar că ea procedase, eroic, la autocenzură, pentru a-l proteja pe Buzura. Buzura, în schimb, e taxat nemilos, prin ricoşeu: de fapt, arată cronicara aducându-şi cauza vindicativă în spaţiul diaristei, întreaga responsabilitate îi aparţine lui. Iar cronica e „una din cele mai slabe” scrise vreodată de ea pentru că, într-un fel, autorul şi-a dorit astfel… Inutil să mai adăugăm că şarja subtilă aruncată asupra lui Buzura leapădă cronica şi de orice urmă de responsabilitate morală – dacă aceasta nu e suficient de manifestă, suficient de puternică în text, tot lui i se datorează.
Iată cum mica tresărire de orgoliu a identităţii publice a scriitoarei şi uşorul dezechilibru din cadrul dubletului sfârşesc prin restabilirea echilibrului – cele două identităţi se protejează reciproc, pledează una în favoarea celeilalte, îşi împrumută mijloacele, discursurile, astfel încât, în cele din urmă, echivalenţa să prevaleze. Într-adevăr, „jurnalul direct” şi cel „indirect” se dublează reciproc, dar cu amendamentul că acest dublaj nu e o constantă, ci o funcţie a memoriei şi a conştiinţei etice. O funcţie alternantă, mereu instabilă, după cum efluviile acestora o poartă pe graficul scriiturii. Dar care, graţie deselor puncte de convergenţă, poate fi aproximată la linearitatea ideală a două paralele inseparabile.
Punctul de fierbere al volumului V din Unde scurte nu este, după cum sugeram mai devreme, atins în paginile ce înregistrează trecerea efectivă a „pragului”, manifestaţia publică din piaţă, cu ultimul discurs al lui Ceauşescu, apoi fuga dictatorului şi debutul transmisiunii live a Revoluţiei la Televiziunea Română. Dimpotrivă, momentul efectiv al înfrângerii puterii de la Bucureşti, cu toate complicaţiile şi elementele de suspans (teroriştii, arestarea lui Ceauşescu, presupusul asalt terorist asupra televiziunii, zvonurile şi instigările) sunt reţinute ca un tumult indescifrabil, bruiant al raţiunii şi lucidităţii. Incertitudinea, echivocul, sunt domenii ale existenţei în care gândirea Monicăi Lovinescu refuză să funcţioneze, iar afectivitatea ei nu rezonează cu nimic. Cel mult, acţionează reportericeşte, luând notiţe seci, marcând repere care, în viitor, ar putea mărturisi despre ambiguitatea dezarmantă, brutală, a acestor clipe. E o datorie de rutină gazetărească, dacă se poate spune aşa, şi nimic mai mult.
Întreaga ei identitate se închide, autoprotector, la agresiunea evenimentelor ce explodează, ca şi când ar intra într-un fel de stază din care va reveni abia după ce lucrurile încep să prindă contur în noua democraţie iar luciditatea critică îşi poate relua exerciţiul. Insistăm asupra acestei autosuspendări instinctive pentru conştiinţa Monicăi Lovinescu şi simbolice, totodată, pentru că pune în evidenţă resorturile modului în care se raportează la realitate şi îşi aşează propria identitate în ipostaza comunicării cu aceasta autoarea.
[1] Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 243
[2] Idem, ibidem
[3] Monica Lovinescu, op. cit., p. 172
[4] Monica Lovinescu, op. cit., p. 178
Dumitru-Mircea BUDA
Pragul necesar al identităţii (I)
„Ritmul a fost atât de halucinant, notează Monica Lovinescu în toiul unei retrospective a lui decembrie 1989, încât n-am mai existat decât exterior, şi pentru exterior. Ceva ne schimbă viaţa – sau ce-a mai rămas din ea – şi n-avem o clipă pentru a sta, fiecare, singur, faţă-n faţă cu ceea ce se petrece – sau ar trebui să se petreacă – în noi. ”[1] Reflecţiile acestea, caligrafiate în italice, închid, sub forma unui fragment de „jurnal direct” de câteva pagini, volumul al cincilea al seriei Unde scurte. Tonalitatea lor euforică e disciplinată de o luciditate neconcesivă, contrăgând sintaxa însemnărilor într-o dicţiune anti-subiectivă, în care acutele emoţionale sunt atent supravegheate iar efectele lor dejucate cu metodă. Un reportaj auster, enumerativ, aproape sobru, se derulează în aceste pagini depoziţionale. O undă de scepticism, care se va amplifica în anii următori, cenzurează afectele şi reflexele pasionale, iar spectacolul mediatic, vizual, al Revoluţiei, e rezumat în propoziţii tăiate scurt, ca nişte stop-cadre sacadate. Notaţiile Monicăi Lovinescu se ascut din loc în loc şi împung din reflex, aproape mecanic, inerţial, impostorii infiltraţi în scenariul evenimentelor: Sergiu Nicolaescu şi Ion Dodu Bălan sunt amendaţi printre primii, dar nu lipsesc nici falşii disidenţi din exil. Ei deschid, de fapt, o lungă serie de denunţuri pe care scriitoarea o va actualiza de fiecare dată când, după 90, va detecta ascensiuni ale foştilor susţinători ai comunismului. Impresia generală e de cavalcadă de fapte, date şi stări, accelerate incontrolabil, dezarmând prin impredictibilul lor funciar, dar şi printr-un anumit aspect aleator. Monica Lovinescu descrie, în fond, simptomatologia unui şoc, trăit, poate pentru prima oară, în autenticitatea sa interioară. La un moment dat, ea chiar notează cum, la fel ca în urmă cu 30 de ani, cei doi nu mai pot dormi, „cu atât mai puţin cu cât din spectatori devenisem mai curând actori”[2]. Termenii în care Monica Lovinescu rezumă şocul sunt însă în mod ostentativ elementari, lipsiţi de vocaţie problematizantă. Spectatorii care devin actorii unei istorii accelerate, scăpate de sub control, alcătuiesc o formulă voit simplistă şi evazivă, prin care scriitoarea evită, de fapt, analiza şi consecinţele de profunzime provenite din radicala schimbare de statut, de condiţie, ai cărei subiecţi sunt cei doi intelectuali deveniţi simboluri ale conştiinţei etice exilate. Adevărata dramă nu se consumă, aşa cum intuieşte scriitoarea, în exterioritate, în spaţiul public al cotidianului mediatic al revoluţiei, de unde comunismul e substituit cu un proiect pro-democratic în România. Există mai multe Românii, dintre care cea a exilatului are particularitatea că se află în propria interioritate, ca un spaţiu privilegiat al identităţii şi al sinelui. Or, acesta e spaţiul realei metamorfoze, al conversiunilor şi negocierilor, al cataclismului. Teritoriul autentic al şocului. Acela care, încă, a rămas neconfruntat, deşi semnele dizlocărilor de anvergură de acolo transpar prin sintaxa excesiv neutră şi anti-subiectivă a confesiunii.
În orice cheie am fi dispuşi să le citim, rândurile acestea, referindu-se la un moment pe care întreaga conştiinţă şi scriitură a soţilor Ierunca îl prefigurează şi anticipează, îl invocă de o viaţă de scriitori, nu au cum să nu surprindă prin lapidaritate, prin rezervă. Nici măcar luciditatea aceea invariabilă, faimoasă, a Monicăi Lovinescu, scepticismul ei neînduplecat, rigoarea anticeremonială a firii ei, nu pot justifica, credem, îndeajuns, registrul şi ritmul relatării acesteia de jurnal.
Pragul pare să se afle, pagina cu pagină, în anticamera prăbuşirii comunismului. E o senzaţie pe care o conţin, în marea lor majoritate, toate textele cărţii, chiar dacă ele nu au în mod direct (sau mai pronunţat decât cele din volumele anterioare de Unde scurte) un caracter vădit premonitoriu. Regia cărţii însă prevede o intensificare ritmică a tensiunii, prin inserturile de jurnal care urmăresc, în convenţia lor confesivă, de notaţii imediate, diacronia cronicilor literare. Pe măsură ce evenimentele se precipită în România, iar veştile alarmante trec, transcrise cu acribie, în jurnal, voltajul cronicilor dă semne de neregularitate, sintaxa frazelor intră în aritmii suspecte. Aparent, strategia combinatorie a autoarei – împletind fragmente recuperate de jurnal cu textele publice, pronunţate la radio, serveşte strict ca un adjuvant clarificator ansamblului, creionând, tuşă cu tuşă, contemporaneitatea evenimenţială a cronicilor radiofonice. O contemporaneitate compusă din veşti, zvonuri, frânturi de informaţii, undeva la intersecţia alchimică a unor reportaje virtuale, similiverosimile, despre România, developate într-un timp extrem de scurt si înregistrate cu fervoare. Impresia de agitaţie incontrolabilă, de date şi fapte care încep să se înserieze într-un tot mai evident efect de domino e cât se poate de verificabilă în notele Monicăi Lovinescu.
Ceea ce trebuie remarcat, însă, e că raportul dintre cele două scriituri – confesivă şi publică, să spunem, configurează în Pragul o dialectică fundamentală pentru întreaga operă a Monicăi Lovinescu, pe de o parte, şi pentru momentul specific al trăirii şi creaţiei, al sinelui şi istoriei celei mari, care ne e descris în lux sau în economie de amănunte, în special. E un raport fundamental, un binom esenţial, al Memoriei şi Trăirii, fiecare cu temporalităţile lor specifice, antrenând în energia sa imprevizibilă mecanismele scrisului. Două moduri ale timpului, dar şi două identităţi ale aceleiaşi conştiinţe, se împletesc aici după o ritualitate care animă chiar nucleul creativităţii autoarei. Ele merită o analiză mai atentă, iar aceasta poate fi condusă în paginile Pragului cu oarecare sorţi de credibilitate cu atât mai mult cu cât raportul e, poate, cel mai tensionat din seria Undelor scurte.
Întâi de toate, Pragul e, prin „dublarea”, ca să folosim termenul Monicăi, cu un „Jurnal direct” a celui „indirect”, un spaţiu al concurenţei literare. Competitivitatea ambelor formule e dovedită şi, desigur, exersată îndelung în scrisul autoarei. Ne pare însă problematică şi incitantă, pentru interpretare, aplicarea etichetei de „jurnal indirect” cronicilor şi, respectiv, formula „dublării” celor două scriituri. Fără îndoială că autoarea nu a folosit întâmplător verbul „a dubla”, acesta implicând un orizont de sens cel puţin generos. În primul rând, el indică identitatea, respectiv multiplicarea ei şi diferenţa subtilă rezultată din acest proces. Convenţia cărţii ar presupune prezenţa în text a două identităţi simultane ale autoarei, ambele plasate în domeniul Memoriei. Tot convenţional, identitatea originară, primă, a Monicăi din 1988 ar fi cea diaristică, trecută de îndată în universul depoziţional al jurnalului şi redată nouă, în prezentul lecturii, de inserturile presărate în volum. A doua identitate, dublura, e cea a cronicarului radiofonic, o instanţă publică, discursivă, calibrată pentru comunicare şi impact asupra publicului. Prima reflectă realitatea pentru sine, o transfigurează în emoţie şi impresie, în trăire subiectivă, în vreme ce a doua o reflectă înspre ceilalţi, o emite ca discurs, ca text, transformând-o în informaţie publică, în atitudine. Şi una, şi cealaltă, interpretează în fond aceleaşi date şi reprezintă, chiar dacă în registre cu finalităţi diferite, aceeaşi conştiinţă.
Mai mult, împart aceeaşi temporalitate, ale cărei limite le transgresează, fiecare, cu mijloacele proprii: cea din jurnal prin virtuţile anamnetice ale confesiunii, prin prospectul stocării şi virtualei reactivări în orice clipă a viitorului a acestui timp cotidian, iar cea din cronici prin difuzarea mediatică ce răsfiră comunicarea într-un evantai virtualmente nelimitat în spaţiu şi beneficiază totodată de atu-ul posterităţii arhivei radiofonice. Dar asemănările se opresc probabil aici. Cronica radio nu are privilegiile de directeţe ale confesiunii şi se supune unei cenzuri inevitabile. Pentru că mărturiseşte evenimentul prin medierea unui subiect – care e, de regulă, o carte sau un fenomen literar, selecţia căruia e, deja, un element de poetică a comunicării. O marcă a discursului. La radio, se poate vorbi despre cărţi, iar interpretarea lor devine mediul de reflecţie, spaţiul unde trăirea se amplifică şi devine publică. E o strategie şi o fatalitate, în acelaşi timp, a cronicilor Monicăi Lovinescu. Ele îşi descriu deopotrivă subiectele şi contextele, alcătuiesc un raport şi depun o confesiune. De regulă planurile cronicilor se suprapun până la identificare, dar sunt destule situaţii – numeroase în Pragul lui 1988 – când unul predomină şi îl acoperă pe celălalt.
Din proaspăt-publicatul roman al lui Augustin Buzura, Drumul cenuşii, cronica Monicăi Lovinescu reţine cu generozitate pasaje întregi, citatele fiind lăsate să îşi dezvăluie ele însele potenţialul subversiv, mărturisind în mod evident despre fricile cotidiene ale individului în comunism, despre refugiul în cosmosul literaturii şi despre spectrul alienant al imposibilităţii de a numi adevărurile, evidenţele traumatizante. E drept, cronica începe cu o sugestie oarecum echivocă, îndemnând la abolirea distanţei critice în interpretarea textului: „Nu credem, spune Monica Lovinescu în 5 mai 1989, că atitudinea cea mai bună faţă de romanul lui Augustin Buzura Drumul cenuşii poate fi comentariul solar al distanţei critice. E o carte de noapte albă, tensionată, de problematizare a existenţei şi a sensului ei, şi nu în cele din urmă şi de iubire. Dacă nu participi, dacă lectura ei nu-ţi provoacă şi ţie insomnii prielnice întrebărilor ultime, dacă de-a lungul povestirii chinuite, gâfâite, nu simţi cu te modifici o dată cu personajul-narator, înseamnă că nu ţi se adresează, că e mai bine să nu te apropii de un astfel de text ce arde”[3].
Dar ce atitudine s-ar potrivi, atunci, romanului lui Buzura? Una participativă, din cât se poate deduce, implicată şi onestă până la capăt, atât de onestă încât ar sta în preajma sacrificiului. Nu orice sacrificiu, ci acela al securităţii propriei conştiinţei, al confortului psihologic dar mai ales etic. Îndemnul e acela de a rezona, în fond, la neliniştile pe care romanul le descrie, cu toate riscurile implicite. Scurta notă de jurnal anterioară cronicii reţine veştile despre Dan Deşliu care, după ce intrase în greva foamei, se spunea că e păzit sub ameninţarea armei. Un arest la domiciliu tipic pentru protestatarii ultimelor luni de comunism, care o pune pe jar pe diaristă: nici nu mai are vreme să-i reproşeze lui Dorin Tudoran că le-a adus vestea cu oareşce întârziere – pentru că începe în clipa următoare o campanie ad-hoc de proteste publice – „trebuie, notează ea febril, să anunţ imediat pe cei care se ocupă cu protestele: Mihnea, Marie-France, Goma, Veronique Soule. Anunţ, mai adaugă cumva pentru sine, şi Munchen-ul”.
Or, transferul acestei febrilităţi, al unei agitaţii simptomatice pentru funcţionarea conştiinţei Monicăi Lovinescu – în discursul identităţii ei publice, în textul cronicii, ţine de domeniul evidenţei. Chiar pasajul pe care l-am citat mai sus o dovedeşte, fără urmă de dubiu. Cronica e neobişnuit de precaută, atentă să protejeze scriitorul, am spune chiar că acţionează în totală opoziţie cu ceea ce îşi propune. Deşi sunt valabile şi adecvate romanului, comentariile autoarei nu ating zonele care „ard” ale acestuia sau, mai bine zis, le domesticesc mai întâi, cu elegante manevre perifrastice care sfârşesc prin a fi evazive. În compensaţie, citatele sunt alese elocvent pentru ceea ce cronica nu vrea sub nici un chip să spună şi expuse nonşalant în comentariul critic. E un caz, atipic am spune, de text care, redat în cadrul interpretării, e pus să-şi reveleze de unul singur conotaţiile, întrucât, de fapt, numai ele contează, în vreme ce hermeneutica lui conspectează cu graţie şi ostentaţie denotativul. Aparentul textului joacă aici rolul sensului de profunzime, într-o lectură mimată, în vreme ce adevăratul protagonist – subtextul, se citeşte prin evidenţa, prin transparenţa provocată de inversiune a suprafeţei. E un caz de inversiune a rolurilor între semnificant şi semnificat.
În orice caz, „dubletul” cronică-jurnal, critică-depoziţie, nu stă sub zodia consensului. Dimpotrivă, sunt semne ale turbuleţelor care se iscă din concurenţa celor două identităţi. Cea care se ştie cenzurată de ancorarea în diplomatic a celeilalte se răzvrăteşte subit, chiar dacă previzibil. Aici, pentru că fusese forţată să se exprime într-o semantică reţinută, identitatea publică refulează, câteva pagini mai încolo, în spaţiul celei intime, astfel că citim, într-o însemnare datată 20 de zile ulterior cronicii: „Mesaj de la Buzura: e mulţumit, spune chiar încântat de cronica pentru Drumul cenuşii. Probabil pentru că era prudentă. Deoarece, altfel, tocmai din pricina precauţiilor recomandate de el însuşi, cronica e, în afara citatelor mai explicite, una din cele mai slabe pe care le-am scris vreodată”.[4]
Citit literal, pasajul depoziţional transcrie regretul de a nu fi scris o cronică pe măsura cărţii şi acuză fatalitatea prudenţei, a precauţiunilor ce o gâtuiseră în timpul redactării. Regretul ar părea chiar că asumă cumva un presupus eşec şi că provine din exigenţa autocritică a lucidei scriitoare. Citit însă printre rânduri, acesta procedează diametral opus: o disculpă de orice responsabilitate privind cronica, sugerând că Monica nu avusese de ales, ba chiar că ea procedase, eroic, la autocenzură, pentru a-l proteja pe Buzura. Buzura, în schimb, e taxat nemilos, prin ricoşeu: de fapt, arată cronicara aducându-şi cauza vindicativă în spaţiul diaristei, întreaga responsabilitate îi aparţine lui. Iar cronica e „una din cele mai slabe” scrise vreodată de ea pentru că, într-un fel, autorul şi-a dorit astfel… Inutil să mai adăugăm că şarja subtilă aruncată asupra lui Buzura leapădă cronica şi de orice urmă de responsabilitate morală – dacă aceasta nu e suficient de manifestă, suficient de puternică în text, tot lui i se datorează.
Iată cum mica tresărire de orgoliu a identităţii publice a scriitoarei şi uşorul dezechilibru din cadrul dubletului sfârşesc prin restabilirea echilibrului – cele două identităţi se protejează reciproc, pledează una în favoarea celeilalte, îşi împrumută mijloacele, discursurile, astfel încât, în cele din urmă, echivalenţa să prevaleze. Într-adevăr, „jurnalul direct” şi cel „indirect” se dublează reciproc, dar cu amendamentul că acest dublaj nu e o constantă, ci o funcţie a memoriei şi a conştiinţei etice. O funcţie alternantă, mereu instabilă, după cum efluviile acestora o poartă pe graficul scriiturii. Dar care, graţie deselor puncte de convergenţă, poate fi aproximată la linearitatea ideală a două paralele inseparabile.
Punctul de fierbere al volumului V din Unde scurte nu este, după cum sugeram mai devreme, atins în paginile ce înregistrează trecerea efectivă a „pragului”, manifestaţia publică din piaţă, cu ultimul discurs al lui Ceauşescu, apoi fuga dictatorului şi debutul transmisiunii live a Revoluţiei la Televiziunea Română. Dimpotrivă, momentul efectiv al înfrângerii puterii de la Bucureşti, cu toate complicaţiile şi elementele de suspans (teroriştii, arestarea lui Ceauşescu, presupusul asalt terorist asupra televiziunii, zvonurile şi instigările) sunt reţinute ca un tumult indescifrabil, bruiant al raţiunii şi lucidităţii. Incertitudinea, echivocul, sunt domenii ale existenţei în care gândirea Monicăi Lovinescu refuză să funcţioneze, iar afectivitatea ei nu rezonează cu nimic. Cel mult, acţionează reportericeşte, luând notiţe seci, marcând repere care, în viitor, ar putea mărturisi despre ambiguitatea dezarmantă, brutală, a acestor clipe. E o datorie de rutină gazetărească, dacă se poate spune aşa, şi nimic mai mult.
Întreaga ei identitate se închide, autoprotector, la agresiunea evenimentelor ce explodează, ca şi când ar intra într-un fel de stază din care va reveni abia după ce lucrurile încep să prindă contur în noua democraţie iar luciditatea critică îşi poate relua exerciţiul. Insistăm asupra acestei autosuspendări instinctive pentru conştiinţa Monicăi Lovinescu şi simbolice, totodată, pentru că pune în evidenţă resorturile modului în care se raportează la realitate şi îşi aşează propria identitate în ipostaza comunicării cu aceasta autoarea.
[1] Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 243
[2] Idem, ibidem
[3] Monica Lovinescu, op. cit., p. 172
[4] Monica Lovinescu, op. cit., p. 178
Dumitru-Mircea BUDA
