Șase ani. Atât le-a trebuit românilor să cugete între dreapta și stânga până să aleagă dreapta. După care, începând de a doua zi, au început să facă mișto de ea. De personajele ei (ce-i drept, unele și-o cam cereau, neavând nici cele mai elementare noțiuni de comunicare publică), de acțiunile ei, de tot ceea ce ea reprezenta. Adunată laolaltă într-o coaliție. Iar când au primit următoarea șansă de schimbare s-au întors la stânga, la Iliescu, la partidul stat. Și a fost bine. Noi, cei care lucram în presă am simțit din plin talpa partidului stat apăsată pe coloana vertebrală în dreptul gâtului în așa fel încât până și respirația devenea pe alocuri imposibilă. Românul de rând însă n-a simțit treaba asta, dacă a simțit-o într-o oarecare măsură n-a conștientizat-o, iar daca s-a întâmplat izolat să o și conștientizeze, atunci n-a făcut mai nimic. A rămas la „asta e”.
Mai apoi a venit din nou oportunitatea de a alege. Și n-au ales dreapta. E greșit să crezi asta. A fost o conjunctură în care dreapta deghizată (PD-ul din D.A. era atunci în internaționala socialistă coleg de bancă cu PSD) în revoluție portocalie a acces la putere. Iar dacă Ucraina nu trecea cu câteva luni înainte prin așa ceva, iar televizorul nu ne prezenta această beție naivă la scară de nație, poporul cine știe cum ar fi ales.
De ce spun toate acestea? Pentru că mă uit astăzi și văd români care-l regretă pe Nicolae Ceaușescu. Văd români care se smiorcăie melancolic la mormântul acestuia. Văd sondajul de opinie care arată că o bună parte din români, dacă Ceaușescu ar mai trăi, l-ar alege președinte. Văd nerozia și cretinătatea duse la cote inimaginabile. Văd că după 20 de ani de la ieșirea dintr-o epocă neagră românul își dorește să intre înapoi în ea. Iar asta mă îngrozește și mă întristează.
De ziua conducătorului
Șase ani. Atât le-a trebuit românilor să cugete între dreapta și stânga până să aleagă dreapta. După care, începând de a doua zi, au început să facă mișto de ea. De personajele ei (ce-i drept, unele și-o cam cereau, neavând nici cele mai elementare noțiuni de comunicare publică), de acțiunile ei, de tot ceea ce ea reprezenta. Adunată laolaltă într-o coaliție. Iar când au primit următoarea șansă de schimbare s-au întors la stânga, la Iliescu, la partidul stat. Și a fost bine. Noi, cei care lucram în presă am simțit din plin talpa partidului stat apăsată pe coloana vertebrală în dreptul gâtului în așa fel încât până și respirația devenea pe alocuri imposibilă. Românul de rând însă n-a simțit treaba asta, dacă a simțit-o într-o oarecare măsură n-a conștientizat-o, iar daca s-a întâmplat izolat să o și conștientizeze, atunci n-a făcut mai nimic. A rămas la „asta e”.
Mai apoi a venit din nou oportunitatea de a alege. Și n-au ales dreapta. E greșit să crezi asta. A fost o conjunctură în care dreapta deghizată (PD-ul din D.A. era atunci în internaționala socialistă coleg de bancă cu PSD) în revoluție portocalie a acces la putere. Iar dacă Ucraina nu trecea cu câteva luni înainte prin așa ceva, iar televizorul nu ne prezenta această beție naivă la scară de nație, poporul cine știe cum ar fi ales.
De ce spun toate acestea? Pentru că mă uit astăzi și văd români care-l regretă pe Nicolae Ceaușescu. Văd români care se smiorcăie melancolic la mormântul acestuia. Văd sondajul de opinie care arată că o bună parte din români, dacă Ceaușescu ar mai trăi, l-ar alege președinte. Văd nerozia și cretinătatea duse la cote inimaginabile. Văd că după 20 de ani de la ieșirea dintr-o epocă neagră românul își dorește să intre înapoi în ea. Iar asta mă îngrozește și mă întristează.
