Șase ani. Atât le-a trebuit românilor să cugete între dreapta și stânga până să aleagă dreapta. După care, începând de a doua zi, au început să facă mișto de ea. De personajele ei (ce-i drept, unele și-o cam cereau, neavând nici cele mai elementare noțiuni de comunicare publică), de acțiunile ei, de tot ceea ce ea reprezenta. Adunată laolaltă într-o coaliție. Iar când au primit următoarea șansă de schimbare s-au întors la stânga, la Iliescu, la partidul stat. Și a fost bine. Noi, cei care lucram în presă am simțit din plin talpa partidului stat apăsată pe coloana vertebrală în dreptul gâtului în așa fel încât până și respirația devenea pe alocuri imposibilă. Românul de rând însă n-a simțit treaba asta, dacă a simțit-o într-o oarecare măsură n-a conștientizat-o, iar daca s-a întâmplat izolat să o și conștientizeze, atunci n-a făcut mai nimic. A rămas la „asta e”.

Mai apoi a venit din nou oportunitatea de a alege. Și n-au ales dreapta. E greșit să crezi asta. A fost o conjunctură în care dreapta deghizată (PD-ul din D.A. era atunci în internaționala socialistă coleg de bancă cu PSD) în revoluție portocalie a acces la putere. Iar dacă Ucraina nu trecea cu câteva luni înainte prin așa ceva, iar televizorul nu ne prezenta această beție naivă la scară de nație, poporul cine știe cum ar fi ales.

De ce spun toate acestea? Pentru că mă uit astăzi și văd români care-l regretă pe Nicolae Ceaușescu. Văd români care se smiorcăie melancolic la mormântul acestuia. Văd sondajul de opinie care arată că o bună parte din români, dacă Ceaușescu ar mai trăi, l-ar alege președinte. Văd nerozia și cretinătatea duse la cote inimaginabile. Văd că după 20 de ani de la ieșirea dintr-o epocă neagră românul își dorește să intre înapoi în ea. Iar asta mă îngrozește și mă întristează.

De ziua conducătorului

Șase ani. Atât le-a trebuit românilor să cugete între dreapta și stânga până să aleagă dreapta. După care, începând de a doua zi, au început să facă mișto de ea. De personajele ei (ce-i drept, unele și-o cam cereau, neavând nici cele mai elementare noțiuni de comunicare publică), de acțiunile ei, de tot ceea ce ea reprezenta. Adunată laolaltă într-o coaliție. Iar când au primit următoarea șansă de schimbare s-au întors la stânga, la Iliescu, la partidul stat. Și a fost bine. Noi, cei care lucram în presă am simțit din plin talpa partidului stat apăsată pe coloana vertebrală în dreptul gâtului în așa fel încât până și respirația devenea pe alocuri imposibilă. Românul de rând însă n-a simțit treaba asta, dacă a simțit-o într-o oarecare măsură n-a conștientizat-o, iar daca s-a întâmplat izolat să o și conștientizeze, atunci n-a făcut mai nimic. A rămas la „asta e”.

Mai apoi a venit din nou oportunitatea de a alege. Și n-au ales dreapta. E greșit să crezi asta. A fost o conjunctură în care dreapta deghizată (PD-ul din D.A. era atunci în internaționala socialistă coleg de bancă cu PSD) în revoluție portocalie a acces la putere. Iar dacă Ucraina nu trecea cu câteva luni înainte prin așa ceva, iar televizorul nu ne prezenta această beție naivă la scară de nație, poporul cine știe cum ar fi ales.

De ce spun toate acestea? Pentru că mă uit astăzi și văd români care-l regretă pe Nicolae Ceaușescu. Văd români care se smiorcăie melancolic la mormântul acestuia. Văd sondajul de opinie care arată că o bună parte din români, dacă Ceaușescu ar mai trăi, l-ar alege președinte. Văd nerozia și cretinătatea duse la cote inimaginabile. Văd că după 20 de ani de la ieșirea dintr-o epocă neagră românul își dorește să intre înapoi în ea. Iar asta mă îngrozește și mă întristează.

Postat de pe data de 26 ian., 2011 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 710 ori.

3 Raspunsuri pentru “De ziua conducătorului”

  1. Alex Popa spune:

    ” Văd că după 20 de ani de la ieșirea dintr-o epocă neagră românul își dorește să intre înapoi în ea. Iar asta mă îngrozește și mă întristează.” complet de acord…dar, pe mine ma ingrozesc mai tare motivele care, determina romanii sa aleaga acea epoca “neagra”…Pentru ca acele motive, ca ne place sau nu, fac parte din prezent!

  2. Mircea spune:

    Este numai nostalgia tineretii, dar din pacate, neconstientizata. Am da orice (toti oamenii) sa intoarcem timpul inapoi, insotit intotdeauna cu acel … “- Dar… sa am mintea de acum”. Ca daca ar fi pusi in mod real in fata acestei alternative, ar folosi si capul pentru a emite judecati. Simplul fapt ca salariul ajungea numai pentru ca magazinele erau goale… nimeni nu se gandeste. Fara indoiala, ca mai exista aparenta unei societati functionale economic, unde cel mai mare bau-bau era sa ameninti ca reclami la partid!

    • Alex Popa spune:

      Nu vreau sa comentez de salarii…iar in legatura cu “bau-bau”-ul acesta, oare acum nu ezista? Intreb si eu asa, pentru ca sunt curios sa aflu…
      Trecutul ca trecutul, cum este el, nu se poate schimba (eventual ne putem da fiecare cu parerea cu un rezultat steril)….Marea noastra problema este, sa nu uitam, prezentul.

Publica un raspuns