Dl. Mircea Bădulescu cita, dacă bine îmi amintesc, în urmă cu puţin timp pe inmures.ro, un text tragi-comic despre deruta conceptuală şi culturală în care se află studenţii filologi în momentul actual. Adevărul e că ştiam textul cu pricina, ca şi pe autorul lui: făcuse vâlvă, cu vreun an în urmă, pe grupurile de mail ale catedrelor de limbi străine din universităţile româneşti. Şi cred că şi pe cele ale altor catedre.
Cred că inevitabil sar în ring orgoliile: „nu-i peste tot aşa”, vor replica de îndată unii, „studenţii noştri sunt mai buni, se exagerează”, vor ţipa aceiaşi, „tot sistemul e falimentar, să-i dăm pe toţi afară”, vor bate cu pumnul în podea revoltaţii de profesie.
Mda. Sunt studenţi la litere care n-au habar de Shakespeare. Şi mai sunt studenţi care confundă mărcile de bere cu filosofii germani. Am văzut destule, în puţinii mei ani de profesorat. E tragic, pentru că se presupune că au intrat la litere fiindcă aveau oareşce intenţie (să nu zic vocaţie) pentru citit. Şi, baremi uşurel, pentru cultură.
Să nu ne facem însă iluzii: „performanţe” egal de spectaculoase am putea cita din grandioasele lucrări ale unor studenţi la inginerie, incapabili să denumească lucruri elementare sau făcând confuzii jenante. Am văzut şi maşini prezentate ca lucrare de diplomă în care componentele motorului erau puse alandala. Iar „utilajele” erau numai bune de privit (adevărate opere surrealiste) dar nefuncţionale. Am văzut planşe reprezentând circuite stupide, conţinând, la fel, erori elementare, denotând habarnism „genial”, că nu-i poţi spune altfel.
Mă îndoiesc că nu găsim asemenea „magicieni” sfidători ai logicii comune la ştiinţele economice, etudianţi cu aere superioare ce delirează baliverne şi clişee despre firme, asigurări, bănci şi investiţii, fără ca ceva din ceea ce scriu să aibă sens. Confundând asiguratul cu asigurătorul, împrumutul cu garanţia şi câte şi mai câte. Batjocorind până şi bibliografia minimală pe care o au la îndemână.
Ştiu studenţi la medicină care cunosc tot atâta anatomie câtă geometrie neeuclidiană stăpânesc eu. Cam cât ştiu eu despre cei doi Bolyai şi conceptul anti-pitagoreic al formelor geometrice, din cultura mea prea generală, ştiu şi respectivii despre corpul uman. Sau pe alţii care trec drept „cercetători” încă din anul I deşi, după ce au recitat la examene, din memoria mecanică, nişte cursuri stufoase, uită instantaneu ce tratament se recomandă într-o gripă.
Constatări, constatări, constatări. Suntem campioni în a arăta cu degetul, e cel mai simplu şi comod dintre toate gesturile posibile. Expunem, ironizăm, deplângem, ne dăm de ceasul morţii. Că, uite, sunt slabi, nu mai ai de unde alege specialişti, pentru că nu învaţă, pentru că sistemul are prea multe locuri la plată, pentru că profesorii sunt superficiali ei înşişi, pentru că, pentru că…
Nu explicăm şi nu ne explicăm, în fond, nimic. Ne interesează doar contururile vagi ale lucrurilor, suprafeţele ambigue. Acolo unde orgoliile şi frustrările se lăfăie neîntrerupte. Sincer, m-am săturat să mi se tot reproşeze că, uite, sunt universitar şi, vezi-Doamne, ce studenţi din ce în ce mai slabi ies din universităţi. Asta-i opinia generală a unui popor care, dacă nu e dezinformat, se dezinformează şi aţâtă împotriva a orice el însuşi. Foşti studenţi care n-ar fi deschis o carte, indiferent câte le indicam şi serveam „pe masă”, indiferent câtă pledoarie pentru lectură făceam, la câte mese rotunde şi simpozioane i-ai fi scos, în câte reviste le-ai fi oferit şansa să publice, înjură acum cu tărie „sistemul”, acest concept abstract şi absurd, care e de vină fiindcă n-au primit, vezi-Doamne, o educaţie mai bună. Tocmai al lor e glasul cel mai mânios.
De partea cealaltă a catedrei, bântuiţi de reforme săptămânale, de teorii ale educaţiei contradictorii, de organisme de control a performanţei care mai de care mai omnipotente, de grile de evaluare şi autoevaluare, ajungând să îşi ţină, în sfârşit, cursurile, după ce au scris sute de pagini de rapoarte de cercetare şi s-au luat de piept cu birocraţia publicărilor ISI, profesorii sunt şi acţionează exact cum o făceau dintotdeauna. Mă îndoiesc că în trecut România a avut un procent diferit de profesori de calitate, că în Universităţi vor fi fost numai cadre ultra-competente, că toate vor fi avut cele mai fantastice calităţi pedagogice. Despre viaţa din universitate, despre efortul de a redacta un curs de valoare, de a descoperi vocaţiile reale ale studenţilor, de a-i orienta, în vreme ce te confrunţi cu un sistem de evaluare perpetuă a performanţei tale academice (de la studenţi coordonaţi la lucrări publicate, de la proiecte europene câştigate la conferinţe internaţionale) – cred că nu-i nimeni îndreptăţit să-şi dea cu părerea şi apoi să dea cu tifla româneşte, a lehamite şi a „să moară toţi duşmanii”, doar fiindcă aşa a învăţat să procedeze faţă de absolut orice. Nu-i la fel de simplu să critici Liga I şi Universitatea.
Marele of al criticilor e faptul că, în baza autonomiei lor garantate (încă) de lege, Universităţile se autofinanţează şi din locuri la taxă. Implicit, locurile la taxă ar fi principala cauză a „răului” generalizat. De-acolo ar rezulta studenţii slabi, pe care universităţile îi tolerează şi îi promovează, până la urmă, la examene, tocmai fiindcă plătesc. E exact genul de judecată derivată din fotbal şi aplicată unei universităţi. Asupra relei-credinţe şi falsităţi căreia nici nu vreau să mai comentez. Spun doar atât: păcat că ne plac doar adevărurile deformate. În întregul sistem Bologna, la care universităţile româneşti au aderat, studenţii admişi la taxă sunt într-o competiţie continuă cu cei de la buget. Dacă după prima sesiune se clasează mai bine, dacă creditele lor la examene sunt mai multe, pot accede la un loc bugetar. Iar bugetarul, viţă-vercea, dacă a dormit un semestru la cursuri, se va trezi că plăteşte semestrul, sau anul , următor. E un principiu de performanţă, aici, pe care îl ignorăm din obiceiul nostru tipic de a vedea numai contururile neconvenabile şi de a le generaliza. Pentru că despre ele se poate bârfi mai abitir.
Nici studenţi mai buni sau mai slabi decât azi nu cred că a avut, în trecut, sistemul universitar românesc. Cred că se face şi aici caz de o tragedie inexistentă. Dacă numărăm „vârfurile”, studenţii străluciţi, din generaţiile interbelice, apoi din cele din anii de comunism, nu cred că prezentul va fi pur şi simplu desfiinţat, cum speră şi se bucură unii. E la fel ca în literatură: o perioadă, în fiecare deceniu, toată lumea se plânge: că nu se mai scrie, că nu se mai citeşte, că moare literatura, că marii clasici sunt intangibili şi că, noroc-cu-ei, altfel literatura s-ar duce de râpă. Sau ca în fotbal. Ia să numărăm însă cărţile bune, succesele internaţionale sau, mă rog, transferurile, sumele luate pe jucători, cluburile la care joacă. Oare tot atât de dezolant ni se va mai părea tabloul de ansamblu?
Dumitru-Mircea BUDA
Controverse universitare. Şi câteva nuanţări
Dl. Mircea Bădulescu cita, dacă bine îmi amintesc, în urmă cu puţin timp pe inmures.ro, un text tragi-comic despre deruta conceptuală şi culturală în care se află studenţii filologi în momentul actual. Adevărul e că ştiam textul cu pricina, ca şi pe autorul lui: făcuse vâlvă, cu vreun an în urmă, pe grupurile de mail ale catedrelor de limbi străine din universităţile româneşti. Şi cred că şi pe cele ale altor catedre.
Cred că inevitabil sar în ring orgoliile: „nu-i peste tot aşa”, vor replica de îndată unii, „studenţii noştri sunt mai buni, se exagerează”, vor ţipa aceiaşi, „tot sistemul e falimentar, să-i dăm pe toţi afară”, vor bate cu pumnul în podea revoltaţii de profesie.
Mda. Sunt studenţi la litere care n-au habar de Shakespeare. Şi mai sunt studenţi care confundă mărcile de bere cu filosofii germani. Am văzut destule, în puţinii mei ani de profesorat. E tragic, pentru că se presupune că au intrat la litere fiindcă aveau oareşce intenţie (să nu zic vocaţie) pentru citit. Şi, baremi uşurel, pentru cultură.
Să nu ne facem însă iluzii: „performanţe” egal de spectaculoase am putea cita din grandioasele lucrări ale unor studenţi la inginerie, incapabili să denumească lucruri elementare sau făcând confuzii jenante. Am văzut şi maşini prezentate ca lucrare de diplomă în care componentele motorului erau puse alandala. Iar „utilajele” erau numai bune de privit (adevărate opere surrealiste) dar nefuncţionale. Am văzut planşe reprezentând circuite stupide, conţinând, la fel, erori elementare, denotând habarnism „genial”, că nu-i poţi spune altfel.
Mă îndoiesc că nu găsim asemenea „magicieni” sfidători ai logicii comune la ştiinţele economice, etudianţi cu aere superioare ce delirează baliverne şi clişee despre firme, asigurări, bănci şi investiţii, fără ca ceva din ceea ce scriu să aibă sens. Confundând asiguratul cu asigurătorul, împrumutul cu garanţia şi câte şi mai câte. Batjocorind până şi bibliografia minimală pe care o au la îndemână.
Ştiu studenţi la medicină care cunosc tot atâta anatomie câtă geometrie neeuclidiană stăpânesc eu. Cam cât ştiu eu despre cei doi Bolyai şi conceptul anti-pitagoreic al formelor geometrice, din cultura mea prea generală, ştiu şi respectivii despre corpul uman. Sau pe alţii care trec drept „cercetători” încă din anul I deşi, după ce au recitat la examene, din memoria mecanică, nişte cursuri stufoase, uită instantaneu ce tratament se recomandă într-o gripă.
Constatări, constatări, constatări. Suntem campioni în a arăta cu degetul, e cel mai simplu şi comod dintre toate gesturile posibile. Expunem, ironizăm, deplângem, ne dăm de ceasul morţii. Că, uite, sunt slabi, nu mai ai de unde alege specialişti, pentru că nu învaţă, pentru că sistemul are prea multe locuri la plată, pentru că profesorii sunt superficiali ei înşişi, pentru că, pentru că…
Nu explicăm şi nu ne explicăm, în fond, nimic. Ne interesează doar contururile vagi ale lucrurilor, suprafeţele ambigue. Acolo unde orgoliile şi frustrările se lăfăie neîntrerupte. Sincer, m-am săturat să mi se tot reproşeze că, uite, sunt universitar şi, vezi-Doamne, ce studenţi din ce în ce mai slabi ies din universităţi. Asta-i opinia generală a unui popor care, dacă nu e dezinformat, se dezinformează şi aţâtă împotriva a orice el însuşi. Foşti studenţi care n-ar fi deschis o carte, indiferent câte le indicam şi serveam „pe masă”, indiferent câtă pledoarie pentru lectură făceam, la câte mese rotunde şi simpozioane i-ai fi scos, în câte reviste le-ai fi oferit şansa să publice, înjură acum cu tărie „sistemul”, acest concept abstract şi absurd, care e de vină fiindcă n-au primit, vezi-Doamne, o educaţie mai bună. Tocmai al lor e glasul cel mai mânios.
De partea cealaltă a catedrei, bântuiţi de reforme săptămânale, de teorii ale educaţiei contradictorii, de organisme de control a performanţei care mai de care mai omnipotente, de grile de evaluare şi autoevaluare, ajungând să îşi ţină, în sfârşit, cursurile, după ce au scris sute de pagini de rapoarte de cercetare şi s-au luat de piept cu birocraţia publicărilor ISI, profesorii sunt şi acţionează exact cum o făceau dintotdeauna. Mă îndoiesc că în trecut România a avut un procent diferit de profesori de calitate, că în Universităţi vor fi fost numai cadre ultra-competente, că toate vor fi avut cele mai fantastice calităţi pedagogice. Despre viaţa din universitate, despre efortul de a redacta un curs de valoare, de a descoperi vocaţiile reale ale studenţilor, de a-i orienta, în vreme ce te confrunţi cu un sistem de evaluare perpetuă a performanţei tale academice (de la studenţi coordonaţi la lucrări publicate, de la proiecte europene câştigate la conferinţe internaţionale) – cred că nu-i nimeni îndreptăţit să-şi dea cu părerea şi apoi să dea cu tifla româneşte, a lehamite şi a „să moară toţi duşmanii”, doar fiindcă aşa a învăţat să procedeze faţă de absolut orice. Nu-i la fel de simplu să critici Liga I şi Universitatea.
Marele of al criticilor e faptul că, în baza autonomiei lor garantate (încă) de lege, Universităţile se autofinanţează şi din locuri la taxă. Implicit, locurile la taxă ar fi principala cauză a „răului” generalizat. De-acolo ar rezulta studenţii slabi, pe care universităţile îi tolerează şi îi promovează, până la urmă, la examene, tocmai fiindcă plătesc. E exact genul de judecată derivată din fotbal şi aplicată unei universităţi. Asupra relei-credinţe şi falsităţi căreia nici nu vreau să mai comentez. Spun doar atât: păcat că ne plac doar adevărurile deformate. În întregul sistem Bologna, la care universităţile româneşti au aderat, studenţii admişi la taxă sunt într-o competiţie continuă cu cei de la buget. Dacă după prima sesiune se clasează mai bine, dacă creditele lor la examene sunt mai multe, pot accede la un loc bugetar. Iar bugetarul, viţă-vercea, dacă a dormit un semestru la cursuri, se va trezi că plăteşte semestrul, sau anul , următor. E un principiu de performanţă, aici, pe care îl ignorăm din obiceiul nostru tipic de a vedea numai contururile neconvenabile şi de a le generaliza. Pentru că despre ele se poate bârfi mai abitir.
Nici studenţi mai buni sau mai slabi decât azi nu cred că a avut, în trecut, sistemul universitar românesc. Cred că se face şi aici caz de o tragedie inexistentă. Dacă numărăm „vârfurile”, studenţii străluciţi, din generaţiile interbelice, apoi din cele din anii de comunism, nu cred că prezentul va fi pur şi simplu desfiinţat, cum speră şi se bucură unii. E la fel ca în literatură: o perioadă, în fiecare deceniu, toată lumea se plânge: că nu se mai scrie, că nu se mai citeşte, că moare literatura, că marii clasici sunt intangibili şi că, noroc-cu-ei, altfel literatura s-ar duce de râpă. Sau ca în fotbal. Ia să numărăm însă cărţile bune, succesele internaţionale sau, mă rog, transferurile, sumele luate pe jucători, cluburile la care joacă. Oare tot atât de dezolant ni se va mai părea tabloul de ansamblu?
Dumitru-Mircea BUDA
