E inadmisibil din ce materiale se croşetează, duminică-seara, buletinele de ştiri româneşti. La cele mai importante (în sensul audienţei) televiziuni private din România acestea s-au transformat în interminabile cadre horror, derulate în ritm sacadat, cu titluri de-o şchioapă ştampilate pe mijlocul ecranelor: Crimă, Ucis, Sinucis, Jaf, Execuţie, Răzbunare ş. a. Voci emfatice, grave, silabisind tembel cuvintele şi batjocorind, de dragul efectului, sintaxa, dublează imaginile etichetate drept „cutremurătoare”, „interzise cardiacilor” etc., cu un discurs patetic ce se străduieşte să amplifice proporţiile tragediilor enumerate. N-am înţeles niciodată ce fel de pasiune jurnalistică poate fi aceea a unui reporter ce se aşează la cinci metri de scena crimei, îşi compune o mască îngrijorată şi o voce alarmată iar apoi „relatează” pe un ton auto-surescitat declaraţii, zvonuri, presupuneri şi speculaţii. Acelaşi teatru de prost-gust se joacă, în paralel, şi în studio-ul din care prezentatorul de ştiri intră într-un penibil „dialog” cu bravul reporter. „Afectat” vizibil el însuşi de tragismul veştilor aflate, prezentatorul pune, de regulă, cel mult două întrebări pe cât de alarmate şi gesticulate, pe atât de stupide şi elementare. Mai mult, în unele cazuri, ştirea e urmată de anunţarea, la fel de pompoasă şi susţinută vizual de titluri şi subtitluri „zguduitoare”, a unor statistici privind criminalitatea, accidentele etc.
După ce trec, chinuitoare, cam trei sferturi din timpul de emisie, ştirile încep, parcă, să se domolească din teribilismul lor dezarmant. De regulă, mizează însă tot pe senzaţional, pe echibiţionisme ori lucruri stranii. Nu o dată subiectele sar direct peste ocean, în State, aşa încât pentru „ştiriştii” noştri par să existe doar două lumi: România gangsterilor, a lumii aşa-zis „interlope”, a periferiilor şi a corupţiei şi, respectiv, Lumea Nouă a Americii, de unde sunt colportate mimetic două, trei, patru „cazuri” de regulă legate tot de criminalitate sau de lumea „mondenă”.
Nu ştiu cât timp va mai continua, în România, această dramatizare obsesivă a fricii, această panoramare zilnică a terorii, a abominabilului, dar mă tem că un fenomen de imitaţie aparent inocent (pentru că „trendul” acesta dramatic de „Breaking news” vizând fărădelegi din comunitatea imediată, din vecinătatea hiper-familiară a telespectatorului e evident preluat în primul rând din reţetele media americane) – ei bine tinde să se transforme în demenţă generalizată. Pline de efecte subliminale, generând isterie colectivă, şubrezind, seară de seară, fundamentele încrederii în mai bine, în rosturile existenţei sociale, în comunitate şi instituţiile ei (deopotrivă demonizate şi demonetizate de aceste ştiri), „scenariile groazei” pe care suntem forţaţi să le îngurgităm pe posturile private şi, deşi într-o măsură mai redusă, pe cele publice vor sfârşi prin a distruge şi ultimele forme de normalitate pe care fiinţa noastră le mai conservă. Ultimele resorturi de umanitate. Ca şi majoritaea americanilor pe care îi idolatrizăm într-atât încât le visăm modul de viaţă, vom ajunge să ne cheltuim veniturile pe sisteme de securitate şi arme, să ne suspectăm unii pe alţii, să nu mai avem încredere în nimeni şi nimic – „Trust no one!” zice, teribil, un dicton hollywoodian. Supralicitarea răului, generalizarea retorică, interminabilă, a crimei, a urii, a răzbunărilor, transformarea lor într-un „reality show”, cel mai „adevărat” în substanţă şi formă dintre, sunt semne ale unei boli sociale. Nu ale normalităţii. O boală ce devine, datorită dictaturii inconştiente a „ratingului” de la noi, o pandemie.
Dumitru-Mircea BUDA
Patologia ştirilor senzaţionale
E inadmisibil din ce materiale se croşetează, duminică-seara, buletinele de ştiri româneşti. La cele mai importante (în sensul audienţei) televiziuni private din România acestea s-au transformat în interminabile cadre horror, derulate în ritm sacadat, cu titluri de-o şchioapă ştampilate pe mijlocul ecranelor: Crimă, Ucis, Sinucis, Jaf, Execuţie, Răzbunare ş. a. Voci emfatice, grave, silabisind tembel cuvintele şi batjocorind, de dragul efectului, sintaxa, dublează imaginile etichetate drept „cutremurătoare”, „interzise cardiacilor” etc., cu un discurs patetic ce se străduieşte să amplifice proporţiile tragediilor enumerate. N-am înţeles niciodată ce fel de pasiune jurnalistică poate fi aceea a unui reporter ce se aşează la cinci metri de scena crimei, îşi compune o mască îngrijorată şi o voce alarmată iar apoi „relatează” pe un ton auto-surescitat declaraţii, zvonuri, presupuneri şi speculaţii. Acelaşi teatru de prost-gust se joacă, în paralel, şi în studio-ul din care prezentatorul de ştiri intră într-un penibil „dialog” cu bravul reporter. „Afectat” vizibil el însuşi de tragismul veştilor aflate, prezentatorul pune, de regulă, cel mult două întrebări pe cât de alarmate şi gesticulate, pe atât de stupide şi elementare. Mai mult, în unele cazuri, ştirea e urmată de anunţarea, la fel de pompoasă şi susţinută vizual de titluri şi subtitluri „zguduitoare”, a unor statistici privind criminalitatea, accidentele etc.
După ce trec, chinuitoare, cam trei sferturi din timpul de emisie, ştirile încep, parcă, să se domolească din teribilismul lor dezarmant. De regulă, mizează însă tot pe senzaţional, pe echibiţionisme ori lucruri stranii. Nu o dată subiectele sar direct peste ocean, în State, aşa încât pentru „ştiriştii” noştri par să existe doar două lumi: România gangsterilor, a lumii aşa-zis „interlope”, a periferiilor şi a corupţiei şi, respectiv, Lumea Nouă a Americii, de unde sunt colportate mimetic două, trei, patru „cazuri” de regulă legate tot de criminalitate sau de lumea „mondenă”.
Nu ştiu cât timp va mai continua, în România, această dramatizare obsesivă a fricii, această panoramare zilnică a terorii, a abominabilului, dar mă tem că un fenomen de imitaţie aparent inocent (pentru că „trendul” acesta dramatic de „Breaking news” vizând fărădelegi din comunitatea imediată, din vecinătatea hiper-familiară a telespectatorului e evident preluat în primul rând din reţetele media americane) – ei bine tinde să se transforme în demenţă generalizată. Pline de efecte subliminale, generând isterie colectivă, şubrezind, seară de seară, fundamentele încrederii în mai bine, în rosturile existenţei sociale, în comunitate şi instituţiile ei (deopotrivă demonizate şi demonetizate de aceste ştiri), „scenariile groazei” pe care suntem forţaţi să le îngurgităm pe posturile private şi, deşi într-o măsură mai redusă, pe cele publice vor sfârşi prin a distruge şi ultimele forme de normalitate pe care fiinţa noastră le mai conservă. Ultimele resorturi de umanitate. Ca şi majoritaea americanilor pe care îi idolatrizăm într-atât încât le visăm modul de viaţă, vom ajunge să ne cheltuim veniturile pe sisteme de securitate şi arme, să ne suspectăm unii pe alţii, să nu mai avem încredere în nimeni şi nimic – „Trust no one!” zice, teribil, un dicton hollywoodian. Supralicitarea răului, generalizarea retorică, interminabilă, a crimei, a urii, a răzbunărilor, transformarea lor într-un „reality show”, cel mai „adevărat” în substanţă şi formă dintre, sunt semne ale unei boli sociale. Nu ale normalităţii. O boală ce devine, datorită dictaturii inconştiente a „ratingului” de la noi, o pandemie.
Dumitru-Mircea BUDA
