Parafrazând renumitul  „Ave, Caesar, morituri te salutant” nu voi vorbi despre vreun asasinat culinar ci despre cel intelectual. Definirea cuvântului intelectual, începută în 1898, în Franţa, nu s-a terminat complet nici azi, dar este totuşi strâs legată de cultură şi apărarea ei, împotriva celor ce degradează standardele. Sau dacă vreţi, în 1890 „intelectualii reprezintă elita, rara aristocraţie a gândirii, numărul restrâns al celor care nu-i solicită universului moral şi material decât prilejuri de plăcere elegantă şi estetică” – Henry Berenger, preşedintele Asociaţiei Studenţilor din Paris

Aseară am sărbătorit ziua colegelor noastre, în spectrul simbolic al zilei de 8 martie. Instituţia s-a deplasat la restaurantul Caesar, un nume prea mare pentru un „război” atât de mic. Fără îndoială, socializarea în afara cadrului firmei, aduce de la sine aerisirea comunicării, fiind reţetă internaţională verificată, de succes.

Dar este a doua oară în ultimii 3 ani, că la un moment dat, mustind a muzică proastă, deversând-o prin „prea-plin” clientul (care-o fi el) se cam satură, şi lăsând urmele ude ale paşilor pe parchet, se îndreaptă spre „disk-jokey” şi încearcă să-l roage să pună o melodie dedicată colegelor şi … bunului gust. Dintre cei doi băieţi care distrugeau cu sârg, fără daltă şi ciocan „edificiul” clădit cu trudă, în ordine, de părinţi, profesori, cărţi, viaţă şi… pretenţii, unul a fost mai maleabil, şi a avut bunul simţ să îmi satisfacă, după implorări, cererea decentă.

Melodia „Ain’t no sunshine when she’s gone” interpretată de Bill Withers în 1971 este ceea ce se cheamă un tot reuşit: text, linie melodică, voce, orchestraţie reală (nu calculatoare, sau sintetizatoare). Am auzit-o prima dată, de abia anul trecut, deci în 2010, ca fundal muzical într-un film. „Ain’t no sunshine when she’s gone / It’s not warm when she’s away / Ain’t no sunshine when she’s gone / And she’s always gone too long anytime she goes away/”.

Argumentul de a nu se putea da curs tuturor dorinţelor este unul OK.

În schimb celălalt, m-a provocat într-un schimb de afirmaţii din care rezulta că vechiturile nu mai sunt cunoscute şi cerute. (Deşi „în deşteptăciunea lor” dădeau din când în când şi muzică de 25-30 de ani). Tonul superior, cu nimic justificat, al tânărului care crede că vârsta într-un sens sau altul, singură, este o calitate, nu are cum să nu nască discuţii. Ce e bun pentru mine nu mai are cum să aibă valoare pentru noua generaţie (?). Am replicat că trebuie probabil să-i omorâm din nou pe Bethoven (Ludwig van Beethoven n. 16 decembrie 1770, Bonn – d. 26 martie 1827, Viena) sau Mozart, (Wolfgang Amadeus Mozart n. 27 ianuarie 1756, Salzburg, d. 5 decembrie 1791, Viena) pentru simplul motiv că au trăit demult?

Faptul că vorbeam „limbi diferite” nu ar fi trebuit să mă enerveze prea mult. Dar senzaţia de mâini legate pe care o ai când vorbeşti unui bolovan cu pretenţii de diamant, te ucide. Am mai văzut acest tip de „şlefuire” la teatru, în blugi şi adidaşi, sărutându-se în ultimul rând. Dacă, atenţie! cineva are intuiţia să îi dea o busolă, pentru a găsi instituţia cu pricina. Sau, îmi aduc aminte de un banc vechi în care miliţianul, după încercările nereuşite ale unui turist „de afară”de a comunica în 4-5 limbi cu omul nostru, îi spune colegului său uimit: „- Ei, şi la ce i-a ajutat?”

În ţara manelelor, unde modelele sunt Becali şi Moni Columbeanu pentru reuşita în viaţă, unde poţi epura intelectual un popor cu milioane de scenarii regizate reprezentând urmăriri, certuri, bătăi, escrocherii, minciuni şi adulteruri, poţi să mai îndrăzneşti a-ţi exprima dezacordul împotriva „exploatării” a 150 de persoane de către 2 proprietari de laptop?

Pentru că marile trupe ale anilor 70-80 aveau în componenţă absolvenţi de Conservator,  marile hit-uri, după 40 de ani, se reiau pentru că conţin tot ce trebuie.

În „muzica” chefurilor de la noi, modelele româneşti sunt de la Academia Adrian Guţă Salam Minune. Sau, pe ritmuri populare schimonosite, texte care distrug averea lăsată de înaintaşii noştri.

România este pe drumul sigur al destructurării. Parcă toată lumea, din afară şi dinăuntrul ei se opinteşte într-o competiţie a distrugerii. Fără repere reale şi modeste, acolo unde „prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”, stăm şi privim cu neputinţă actul nostru de condamnare.

Ave Caesar, muritorul nu va mai intra pe proprietatea ta !

Parafrazând renumitul  „Ave, Caesar, morituri te salutant” nu voi vorbi despre vreun asasinat culinar ci despre cel intelectual. Definirea cuvântului intelectual, începută în 1898, în Franţa, nu s-a terminat complet nici azi, dar este totuşi strâs legată de cultură şi apărarea ei, împotriva celor ce degradează standardele. Sau dacă vreţi, în 1890 „intelectualii reprezintă elita, rara aristocraţie a gândirii, numărul restrâns al celor care nu-i solicită universului moral şi material decât prilejuri de plăcere elegantă şi estetică” – Henry Berenger, preşedintele Asociaţiei Studenţilor din Paris

Aseară am sărbătorit ziua colegelor noastre, în spectrul simbolic al zilei de 8 martie. Instituţia s-a deplasat la restaurantul Caesar, un nume prea mare pentru un „război” atât de mic. Fără îndoială, socializarea în afara cadrului firmei, aduce de la sine aerisirea comunicării, fiind reţetă internaţională verificată, de succes.

Dar este a doua oară în ultimii 3 ani, că la un moment dat, mustind a muzică proastă, deversând-o prin „prea-plin” clientul (care-o fi el) se cam satură, şi lăsând urmele ude ale paşilor pe parchet, se îndreaptă spre „disk-jokey” şi încearcă să-l roage să pună o melodie dedicată colegelor şi … bunului gust. Dintre cei doi băieţi care distrugeau cu sârg, fără daltă şi ciocan „edificiul” clădit cu trudă, în ordine, de părinţi, profesori, cărţi, viaţă şi… pretenţii, unul a fost mai maleabil, şi a avut bunul simţ să îmi satisfacă, după implorări, cererea decentă.

Melodia „Ain’t no sunshine when she’s gone” interpretată de Bill Withers în 1971 este ceea ce se cheamă un tot reuşit: text, linie melodică, voce, orchestraţie reală (nu calculatoare, sau sintetizatoare). Am auzit-o prima dată, de abia anul trecut, deci în 2010, ca fundal muzical într-un film. „Ain’t no sunshine when she’s gone / It’s not warm when she’s away / Ain’t no sunshine when she’s gone / And she’s always gone too long anytime she goes away/”.

Argumentul de a nu se putea da curs tuturor dorinţelor este unul OK.

În schimb celălalt, m-a provocat într-un schimb de afirmaţii din care rezulta că vechiturile nu mai sunt cunoscute şi cerute. (Deşi „în deşteptăciunea lor” dădeau din când în când şi muzică de 25-30 de ani). Tonul superior, cu nimic justificat, al tânărului care crede că vârsta într-un sens sau altul, singură, este o calitate, nu are cum să nu nască discuţii. Ce e bun pentru mine nu mai are cum să aibă valoare pentru noua generaţie (?). Am replicat că trebuie probabil să-i omorâm din nou pe Bethoven (Ludwig van Beethoven n. 16 decembrie 1770, Bonn – d. 26 martie 1827, Viena) sau Mozart, (Wolfgang Amadeus Mozart n. 27 ianuarie 1756, Salzburg, d. 5 decembrie 1791, Viena) pentru simplul motiv că au trăit demult?

Faptul că vorbeam „limbi diferite” nu ar fi trebuit să mă enerveze prea mult. Dar senzaţia de mâini legate pe care o ai când vorbeşti unui bolovan cu pretenţii de diamant, te ucide. Am mai văzut acest tip de „şlefuire” la teatru, în blugi şi adidaşi, sărutându-se în ultimul rând. Dacă, atenţie! cineva are intuiţia să îi dea o busolă, pentru a găsi instituţia cu pricina. Sau, îmi aduc aminte de un banc vechi în care miliţianul, după încercările nereuşite ale unui turist „de afară”de a comunica în 4-5 limbi cu omul nostru, îi spune colegului său uimit: „- Ei, şi la ce i-a ajutat?”

În ţara manelelor, unde modelele sunt Becali şi Moni Columbeanu pentru reuşita în viaţă, unde poţi epura intelectual un popor cu milioane de scenarii regizate reprezentând urmăriri, certuri, bătăi, escrocherii, minciuni şi adulteruri, poţi să mai îndrăzneşti a-ţi exprima dezacordul împotriva „exploatării” a 150 de persoane de către 2 proprietari de laptop?

Pentru că marile trupe ale anilor 70-80 aveau în componenţă absolvenţi de Conservator,  marile hit-uri, după 40 de ani, se reiau pentru că conţin tot ce trebuie.

În „muzica” chefurilor de la noi, modelele româneşti sunt de la Academia Adrian Guţă Salam Minune. Sau, pe ritmuri populare schimonosite, texte care distrug averea lăsată de înaintaşii noştri.

România este pe drumul sigur al destructurării. Parcă toată lumea, din afară şi dinăuntrul ei se opinteşte într-o competiţie a distrugerii. Fără repere reale şi modeste, acolo unde „prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul”, stăm şi privim cu neputinţă actul nostru de condamnare.

Postat de pe data de 8 mart., 2011 in categoria Civism, Cultură. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,393 ori.

3 Raspunsuri pentru “Ave Caesar, muritorul nu va mai intra pe proprietatea ta !”

  1. Andrzej spune:

    Salut.
    Necazul acesta l-am patit de multe ori in spatii publice( restaurante, baruri sau cluburi, unde acei tristi angajati autointitulati disc-jokey sa faca ambianta placuta printr-un fond muzical potrivit, nu fac decat sa-si etaleze incultura si lipsa bunului simt terorizand pe cei care la platesc.
    Din pacate si cei care ii angajeza pe acesti neisparaviti sunt la fel de imbecili .

  2. brother magyar spune:

    oau,cred ca a fost un chin pentru tine,hahahaha
    la un moment dat,nu ti-au spus asa la vrajeala sa faci tu playlistul?
    vai ,vai,ce te inteleg

  3. Mircea spune:

    Si inca ceva (pentru atoatestiutori) ce am gasit abia azi: pe youtube melodia ceruta de mine are 18.266.945 accesari, si un comentariu, bun de pus sub ochii penibililor care se dau cantareti in Romania ” I wish modern R&B artists still actually wrote their music and played the instruments, instead of running EVERYTHING thru a computer and hiring a bunch of studio musicians to play live. Hell, at this point it would be nice if they even made some decent music. Unlike these guys and the rest of the greats back then, there just ain’t no soul in drum machines and autotune and synthesizers. As far as I can tell, there ain’t much soul to begin with in many of our current popular „artists”.

Publica un raspuns