L-am văzut pe Claudiu Bleonţ, mai tânăr cu mai mult de-un deceniu, jucând rolul principal în Macbett-ul lui Eugen Ionescu pe scena Teatrului Naţional din Tîrgu-Mureş. Eram licean. M-a impresionat, atunci, şi cred că a fost reprezentarea mentală în care actorul mi s-a fixat în memorie, cea care îmi revine automat în imaginaţie de câte ori îi aud pomenit numele. Un actor stăpân pe mijloacele proprii, pe resursele lui scenice, cu o covârşitoare personalitate, capabil să întrupeze un personaj de mare complexitate, reunind conflicte ireconciliabile, patimă şi măreţie, demnitate şi decădere. Contrarii coincidente din care creşte nebunia, pierzania. L-am mai văzut, televizat, pe scenă şi în filme: de fiecare dată mi s-a părut inferior, ca artist, acelei ipostaze. Să fie forţa unui personaj cu origine în marele Will? Să fi fost „anii mei tineri”? Puterea venind de altundeva parcă, prin care chipul şi gesturile unui actor ţi se impun undeva în fiinţa ta profundă, rămânând acolo, cu tine, pentru o viaţă, participând la proiectul propriei tale personalităţi? Chiar şi această serie de „cuvinte mari”, neplanificată, pe care nu o pot evita referindu-mă la acel Claudiu Bleonţ, mărturiseşte puterea fără margini a actorului de atunci, transpunerea lui totală în personaj, forţa lui de convingere, capacitatea lui de a te transporta în poveste. Într-un cuvânt, talentul.

Şi totuşi nu m-a şocat, zilele astea, vestea că Bleonţ s-a trezit dintr-o dată într-o criză de exhibiţionism şi sinceritate debordantă, extatică, dându-şi nădragii în vine şi arătându-şi penisul jurnaliştilor, în Arad, într-un turneu de promovare al unei  (ultime, recente) piese.  Intra pur şi simplu în ordinea logică a lucrurilor, în acea logică răsturnată, absurdă, a lumii de azi. În care unul din cei mai mari actori de Shakespeare pe care îi avem pot ajunge la un asemenea grad de disperare socială încât să se supună pe ei înşişi la astfel de degradări. Promovându-şi ultima piesă, şi tot un rol de rege shakesperian (Richard al III-lea), Bleonţ a apelat, în fond, la unicul dialect pe care lumea contemporană pare să-l mai îngurgiteze cu pasiune: acela al scandalului cu iz simili-pornografic. E tulburător, dar, cum spuneam, previzibil. Am să încerc să explic de ce.

De patru-cinci ani încoace, Claudiu Bleonţ se străduieşte să-şi creeze un soi de „imagine publică”. Să concureze, aşadar, în notorietatea de reviste „glossy” şi, implicit, de „tabloid” cu nume „consacrate”. Să dovedească, practic, că nu doar actoraşii sexoşi de telenovelă, nu doar prezentatorii de emisiuni cu public casnic sau fotbaliştii pot, în ţara asta, să aibă acces la cerneala râvnită a paparazzilor mioritici. Ci şi un actor autentic, născut, nu făcut, cu figura lui inconfundabilă, cu fizicul lui anti-macho, de bărbat puternic dar nu coborât din calendare de culturism, cu privirea lui teribilă de personaj shakesperian teleportat într-o lume pe care instinctul irefuzabil îl forţează s-o cucerească.

Tragic, donquijotian,  Bleonţ a jucat, în ultimii ani, cartea riscantă a exhibiţiei publice cu aerul unui naiv dezarmant, dar şi cu fiorul necamuflabil al unui împătimit de notorietate, al unui posedat patologic de perspectiva celebrităţii autohtone, a cărui patimă l-a consumat şi i-a subminat implacabil personalitatea, degradându-l. Scoaterea penisului la iveală, pentru a demonstra că orice inhibiţii au fost depăşite, că sinceritatea lui, ca om şi personaj, e absolută, că aserţiunea „penisul meu e mic” se poate proba de îndată, cu naturaleţea unei scuturături de cap, ei bine nu e decât punctul culminant al drumului spre pierzanie. Pentru că Claudiu Bleonţ nu-i un actor avangardist al cărui gest anti-pudipond să intre în logica unei personalităţi excesive şi iconoclaste: e un mare actor clasic şi clasicizat, capabil de a transpune în scenă profunde trăiri interioare, de a revela tensiuni şi apocalipse psihologice, mari tumulturi sufleteşti, dar care îşi doreşte să fie celebru la nivelul unui actor de duzină, după care suspină liceenele cititoare de Avantaje.  Iar asta nu doar că nu e cu putinţă, fără a cădea în ridicol şi a te compromite total, ci e şi fără de noimă. Ce vremuri trăim, dacă actorii cei mari procedează mai scandalos decât Mutu pentru a atrage atenţia!

Dumitru-Mircea BUDA

Claudiu Bleonţ cu nădragii în vine

L-am văzut pe Claudiu Bleonţ, mai tânăr cu mai mult de-un deceniu, jucând rolul principal în Macbett-ul lui Eugen Ionescu pe scena Teatrului Naţional din Tîrgu-Mureş. Eram licean. M-a impresionat, atunci, şi cred că a fost reprezentarea mentală în care actorul mi s-a fixat în memorie, cea care îmi revine automat în imaginaţie de câte ori îi aud pomenit numele. Un actor stăpân pe mijloacele proprii, pe resursele lui scenice, cu o covârşitoare personalitate, capabil să întrupeze un personaj de mare complexitate, reunind conflicte ireconciliabile, patimă şi măreţie, demnitate şi decădere. Contrarii coincidente din care creşte nebunia, pierzania. L-am mai văzut, televizat, pe scenă şi în filme: de fiecare dată mi s-a părut inferior, ca artist, acelei ipostaze. Să fie forţa unui personaj cu origine în marele Will? Să fi fost „anii mei tineri”? Puterea venind de altundeva parcă, prin care chipul şi gesturile unui actor ţi se impun undeva în fiinţa ta profundă, rămânând acolo, cu tine, pentru o viaţă, participând la proiectul propriei tale personalităţi? Chiar şi această serie de „cuvinte mari”, neplanificată, pe care nu o pot evita referindu-mă la acel Claudiu Bleonţ, mărturiseşte puterea fără margini a actorului de atunci, transpunerea lui totală în personaj, forţa lui de convingere, capacitatea lui de a te transporta în poveste. Într-un cuvânt, talentul.

Şi totuşi nu m-a şocat, zilele astea, vestea că Bleonţ s-a trezit dintr-o dată într-o criză de exhibiţionism şi sinceritate debordantă, extatică, dându-şi nădragii în vine şi arătându-şi penisul jurnaliştilor, în Arad, într-un turneu de promovare al unei  (ultime, recente) piese.  Intra pur şi simplu în ordinea logică a lucrurilor, în acea logică răsturnată, absurdă, a lumii de azi. În care unul din cei mai mari actori de Shakespeare pe care îi avem pot ajunge la un asemenea grad de disperare socială încât să se supună pe ei înşişi la astfel de degradări. Promovându-şi ultima piesă, şi tot un rol de rege shakesperian (Richard al III-lea), Bleonţ a apelat, în fond, la unicul dialect pe care lumea contemporană pare să-l mai îngurgiteze cu pasiune: acela al scandalului cu iz simili-pornografic. E tulburător, dar, cum spuneam, previzibil. Am să încerc să explic de ce.

De patru-cinci ani încoace, Claudiu Bleonţ se străduieşte să-şi creeze un soi de „imagine publică”. Să concureze, aşadar, în notorietatea de reviste „glossy” şi, implicit, de „tabloid” cu nume „consacrate”. Să dovedească, practic, că nu doar actoraşii sexoşi de telenovelă, nu doar prezentatorii de emisiuni cu public casnic sau fotbaliştii pot, în ţara asta, să aibă acces la cerneala râvnită a paparazzilor mioritici. Ci şi un actor autentic, născut, nu făcut, cu figura lui inconfundabilă, cu fizicul lui anti-macho, de bărbat puternic dar nu coborât din calendare de culturism, cu privirea lui teribilă de personaj shakesperian teleportat într-o lume pe care instinctul irefuzabil îl forţează s-o cucerească.

Tragic, donquijotian,  Bleonţ a jucat, în ultimii ani, cartea riscantă a exhibiţiei publice cu aerul unui naiv dezarmant, dar şi cu fiorul necamuflabil al unui împătimit de notorietate, al unui posedat patologic de perspectiva celebrităţii autohtone, a cărui patimă l-a consumat şi i-a subminat implacabil personalitatea, degradându-l. Scoaterea penisului la iveală, pentru a demonstra că orice inhibiţii au fost depăşite, că sinceritatea lui, ca om şi personaj, e absolută, că aserţiunea „penisul meu e mic” se poate proba de îndată, cu naturaleţea unei scuturături de cap, ei bine nu e decât punctul culminant al drumului spre pierzanie. Pentru că Claudiu Bleonţ nu-i un actor avangardist al cărui gest anti-pudipond să intre în logica unei personalităţi excesive şi iconoclaste: e un mare actor clasic şi clasicizat, capabil de a transpune în scenă profunde trăiri interioare, de a revela tensiuni şi apocalipse psihologice, mari tumulturi sufleteşti, dar care îşi doreşte să fie celebru la nivelul unui actor de duzină, după care suspină liceenele cititoare de Avantaje.  Iar asta nu doar că nu e cu putinţă, fără a cădea în ridicol şi a te compromite total, ci e şi fără de noimă. Ce vremuri trăim, dacă actorii cei mari procedează mai scandalos decât Mutu pentru a atrage atenţia!

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 1 mart., 2011 in categoria Civism, Cultură, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 1,436 ori.

2 Raspunsuri pentru “Claudiu Bleonţ cu nădragii în vine”

  1. Laurentiu Blaga spune:

    Mitrut,
    traim in epoca stirilor de la ora cinci, a silicoanelor de prime-time, a divorturilor mondene, a Simonelor Senzuale, a Biancelor botezate sau nu, iar lista ar putea continua. Bleont nu si-a arata numai penisul prin gestul sau. Sunt convins ca o eventuala nominalizare sau chiar un premiu UNITER ar fi trecut neobservate pe langa urechile multora. Asa, stirea cu lipsa lui de complexe a ajuns pe prima pagina. Tara trista, plina de monden.

  2. patinoar spune:

    Sincer, il vedem pe florea asa. Adica ii ceri sa renunte la afaceri cu pedelisti gen Borsan, maior, porutiu, roman, etc si el isi da pantalonii jos ca sa arate unde il doare:-)

Publica un raspuns