E uimitor cum raportul dintre cerere şi ofertă refuză să funcţioneze natural pe piaţa românească. La fel de uimitor este cum statul participă, cu cinism, la explozia artificială a preţurilor şi la creşterea exponenţială a profitului. De pildă: piaţa carburanţilor. În 2010, preţul benzinei a crescut cu 24%, în schimb cererea abia-abia dacă a manifestat o minoră scădere. Un mecanism fundamental al economiei capitaliste pare aproape inexistent la noi. Deşi ar trebui să se regleze reciproc, într-un binom bine interdeterminat, cererea şi oferta acţionează aparent ilogic: în ciuda creşterii masive a preţului la pompă, cozile de la orele de vârf continuă să existe la punctele de lucru ale marilor companii distribuitoare de carburant. Piaţa auto a stagnat, măcar pe sectorul maşinilor noi, dar mai degrabă datorită întreruperii creditării şi a majorării taxelor. Totuşi, numărul de maşini consumatoare de carburanţi clasici n-a dat indicii de scădere, ba, dimpotrivă, tot parcul nostru auto pestriţ, o junglă în care autoturisme noi autohtone, maşini de lux şi relicve de douăzeci de ani înmatriculate pe vremea când taxa auto favoriza, ca un făcut, aducerea vechiturilor (pe motiv că, vezi-Doamne, nu vor avea viaţă lungă!), toată această populaţie mutantă de maşini cu presupuse norme Euro de poluare continuă să se aglomereze pe străzi.

La 24 de procente scumpire într-un singur an te-ai aştepta la un trafic mai aerisit, în oraş şi în afară, la mai multe locuri de parcare în orele amiezii, la orientarea către transportul comun (şi, cererea crescând, la o reabilitare şi funcţionalizare a lui), ori, dacă într-adevăr suntem o ţară în care fără maşină nu se mai poate trăi, baremi la nişte mişcări de protest adevărate. În schimb, de vreo câteva ori am auzit, în ultimul an, despre mitinguri (firave) ale şoferilor: mai curând întâlniri de club, convocate pe forumuri, ale câte unei duzine de amici care mai blocau câte-o pompă plătind un litru de carburant în monede de 10 bani. Glume, haz-de-necaz mioritic şi cam atât. Dovadă că nimeni nu e, cel puţin încă, afectat cu adevărat de creşterea preţului.

Cât despre stat, acesta nu dă semne că „îngrijorarea” despre care vorbea prim-ministrul Boc privind creşterea preţurilor la combustibil se va şi materializa în curând în vreo măsură reală. Ar fi şi greu: preţul crescut al benzinei se datorează şi faptului că avem cea mai mare acciză, în acest moment, din istoria petrolieră a României. Desigur, Ministerul Finanţelor nu poate decât să aplaude creşterea preţurilor, care îi aduce încasări proporţionale din accize. Aproape jumătate din preţul pe litru e reprezentat, acum, de acciză (ba, la 1 martie, Ministerul Finanţelor a mai eliminat o facilitate de reducere a accizării pentru biocarburanţi, determinând o creştere cu încă 8 bani pe un litru din ce în ce mai scump).

Ar mai fi, la mijloc, controversatul contract de privatizare al Petromului cu OMV, care a adus investiţii enorme (de peste 2 miliarde de lei) dar a şi creat profituri istorice (în mare parte datorate creşterii preţurilor). Superficialitatea şi relaxarea statului sunt evidente: Petrom ridică mereu preţurile, dând vina pe tendinţa globală a economiei occidentale, nerecunoscând că preţurile de producţie rămân mici şi, deci, nu justifică scumpirile. Acţionează, aşadar, hipercorect, beneficiind şi de monopolul accesului la resurse. În acelaşi timp, Petrom reglează şi preţurile celorlalţi doi mari competitori de pe piaţa românească – Lukoil şi Rompetrol.

Situaţia pare fără ieşire: statul întârzie să intervină eficient, negociind cu compania în cauză un armistiţiu: câtă vreme condiţiile interne ale economiei nu justifică creşterile de preţ, „alinierea” conştiincioasă la tendinţele internaţionale ar putea să se domolească. Nici loc pentru alţi competitori nu pare să mai fie, curând, pe această piaţă dominată de trei companii aproape total. Şi în care goana după profituri fabuloase, obţinute „corect” dar cinic, antrenează încet, dar sigur, o acutizare a crizei economice naţionale. Profituri care sunt, iată, posibile, fără mari tulburări sociale (decât unele suspine teatrale) şi pentru că economia subterană a României produce neîncetat bani. Altminteri, mi-e greu să pricep cum în familiile româneşti numărul maşinilor dublează, uneori, numărul membrilor de familie, iar bani de un combustibil care stă să fie printre cele mai scumpe din Europa tot se găsesc, de undeva.

Dumitru-Mircea BUDA

Profituri şi carburanţi: câteva note despre preţul benzinei

E uimitor cum raportul dintre cerere şi ofertă refuză să funcţioneze natural pe piaţa românească. La fel de uimitor este cum statul participă, cu cinism, la explozia artificială a preţurilor şi la creşterea exponenţială a profitului. De pildă: piaţa carburanţilor. În 2010, preţul benzinei a crescut cu 24%, în schimb cererea abia-abia dacă a manifestat o minoră scădere. Un mecanism fundamental al economiei capitaliste pare aproape inexistent la noi. Deşi ar trebui să se regleze reciproc, într-un binom bine interdeterminat, cererea şi oferta acţionează aparent ilogic: în ciuda creşterii masive a preţului la pompă, cozile de la orele de vârf continuă să existe la punctele de lucru ale marilor companii distribuitoare de carburant. Piaţa auto a stagnat, măcar pe sectorul maşinilor noi, dar mai degrabă datorită întreruperii creditării şi a majorării taxelor. Totuşi, numărul de maşini consumatoare de carburanţi clasici n-a dat indicii de scădere, ba, dimpotrivă, tot parcul nostru auto pestriţ, o junglă în care autoturisme noi autohtone, maşini de lux şi relicve de douăzeci de ani înmatriculate pe vremea când taxa auto favoriza, ca un făcut, aducerea vechiturilor (pe motiv că, vezi-Doamne, nu vor avea viaţă lungă!), toată această populaţie mutantă de maşini cu presupuse norme Euro de poluare continuă să se aglomereze pe străzi.

La 24 de procente scumpire într-un singur an te-ai aştepta la un trafic mai aerisit, în oraş şi în afară, la mai multe locuri de parcare în orele amiezii, la orientarea către transportul comun (şi, cererea crescând, la o reabilitare şi funcţionalizare a lui), ori, dacă într-adevăr suntem o ţară în care fără maşină nu se mai poate trăi, baremi la nişte mişcări de protest adevărate. În schimb, de vreo câteva ori am auzit, în ultimul an, despre mitinguri (firave) ale şoferilor: mai curând întâlniri de club, convocate pe forumuri, ale câte unei duzine de amici care mai blocau câte-o pompă plătind un litru de carburant în monede de 10 bani. Glume, haz-de-necaz mioritic şi cam atât. Dovadă că nimeni nu e, cel puţin încă, afectat cu adevărat de creşterea preţului.

Cât despre stat, acesta nu dă semne că „îngrijorarea” despre care vorbea prim-ministrul Boc privind creşterea preţurilor la combustibil se va şi materializa în curând în vreo măsură reală. Ar fi şi greu: preţul crescut al benzinei se datorează şi faptului că avem cea mai mare acciză, în acest moment, din istoria petrolieră a României. Desigur, Ministerul Finanţelor nu poate decât să aplaude creşterea preţurilor, care îi aduce încasări proporţionale din accize. Aproape jumătate din preţul pe litru e reprezentat, acum, de acciză (ba, la 1 martie, Ministerul Finanţelor a mai eliminat o facilitate de reducere a accizării pentru biocarburanţi, determinând o creştere cu încă 8 bani pe un litru din ce în ce mai scump).

Ar mai fi, la mijloc, controversatul contract de privatizare al Petromului cu OMV, care a adus investiţii enorme (de peste 2 miliarde de lei) dar a şi creat profituri istorice (în mare parte datorate creşterii preţurilor). Superficialitatea şi relaxarea statului sunt evidente: Petrom ridică mereu preţurile, dând vina pe tendinţa globală a economiei occidentale, nerecunoscând că preţurile de producţie rămân mici şi, deci, nu justifică scumpirile. Acţionează, aşadar, hipercorect, beneficiind şi de monopolul accesului la resurse. În acelaşi timp, Petrom reglează şi preţurile celorlalţi doi mari competitori de pe piaţa românească – Lukoil şi Rompetrol.

Situaţia pare fără ieşire: statul întârzie să intervină eficient, negociind cu compania în cauză un armistiţiu: câtă vreme condiţiile interne ale economiei nu justifică creşterile de preţ, „alinierea” conştiincioasă la tendinţele internaţionale ar putea să se domolească. Nici loc pentru alţi competitori nu pare să mai fie, curând, pe această piaţă dominată de trei companii aproape total. Şi în care goana după profituri fabuloase, obţinute „corect” dar cinic, antrenează încet, dar sigur, o acutizare a crizei economice naţionale. Profituri care sunt, iată, posibile, fără mari tulburări sociale (decât unele suspine teatrale) şi pentru că economia subterană a României produce neîncetat bani. Altminteri, mi-e greu să pricep cum în familiile româneşti numărul maşinilor dublează, uneori, numărul membrilor de familie, iar bani de un combustibil care stă să fie printre cele mai scumpe din Europa tot se găsesc, de undeva.

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 21 mart., 2011 in categoria Business, Civism, Cultură, Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 685 ori.

Publica un raspuns