Anul acesta este pentru prima dată când simt că a scrie despre comportamentul românului în preajma sărbătorilor mari a devenit în sine un clișeu. Și, cu toate acestea, nu mă pot abține. Pentru că nu mai e doar clișeu, ci e asezonat cu o doză destul de zdravănă de ipocrizie.

Pe de-o parte parohiile ortodoxe și catolice sunt luate cu asalt de enoriași pentru taina spovedaniei. În unele lăcașe de cult slujesc zilnic și concomitent câte doi, trei sau chiar patru preoți, deși fiecare dintre aceștia le spun celor care vin să-și recunoască păcatele că spovedania nu se face o dată pe an, de Paști, ci e indicat să se facă măcar o dată la o lună – două. Evident, peste o lună sau două, nu veți mai întâlni puhoi de oameni pe la biserici, care să vină să se spovedească. Pe de altă parte lumea postește. În aceste 40 de zile, plus cele șapte ale acestei săptămâni, lumea chiar a postit. Nu toți, nu toți în fiecare zi, dar putem spune că e un fenomen câtă vreme până și restaurantele din oraș și-au reglat meniul pentru această perioadă.

În oglindă, punem acum ce vedem când ieșim din biserică. Îmi văd căsuța poștală cum se umple zilnic de maculatură cu ofertele magazinelor. Mâncare, băutură, haine, electrocasnice (apropo, niciodată n-am înțeles ce are o sărbătoare mare cu afluxul de cumpărători de electrocasnice), mărunțișuri pentru decorat casa etc. E lesne de observat și că parcările acestor magazine sunt din ce în ce mai ticsite de mașini, pe măsură ce sărbătoarea cea mare a creștinătății se apropie. Același ins care taie din meniu carnea și produsele de origine animală, în perioada asta intră într-o frenezie care, privită de sus, seamănă tare cu o cvasi-labilitate. Fuge în centru să-și ia flori, apoi la magazin pentru ingredientele de prăjituri, apoi la piață după miel, după-amiaza bate covorul și pregătește mâncarea, iar a doua zi o ia de la zero. Pe to parcursul acestei săptămâni programul e încărcat sau foarte încărcat. Fierbe, fuge, n-are timp, e stresat. Dar nu mănâncă nici un gram de carne. Nu contează că postul înseamnă reducerea plăcerilor de zi cu zi, introspecție și orientarea mai abitir către divinitate, nu doar mecanica mestecării legumelor în locul cărnii. Omul nou nu mai sesizează esența. E grăbit și stresat, iar din cauza asta nu mai vede pădurea de copaci.

P.S. V-a împărtășit toate aceste gânduri un agnostic (dintre aceia care în această săptămână nu va călca pragul niciunui supermarket) ce a moderat luni seara o emisiune cu doi preoți, amândoi vorbind voalat și diplomatic în pauzele publicitare despre aceste gânduri. Cel puțin așa am înțeles eu.

Ipocrizia pascală

Anul acesta este pentru prima dată când simt că a scrie despre comportamentul românului în preajma sărbătorilor mari a devenit în sine un clișeu. Și, cu toate acestea, nu mă pot abține. Pentru că nu mai e doar clișeu, ci e asezonat cu o doză destul de zdravănă de ipocrizie.

Pe de-o parte parohiile ortodoxe și catolice sunt luate cu asalt de enoriași pentru taina spovedaniei. În unele lăcașe de cult slujesc zilnic și concomitent câte doi, trei sau chiar patru preoți, deși fiecare dintre aceștia le spun celor care vin să-și recunoască păcatele că spovedania nu se face o dată pe an, de Paști, ci e indicat să se facă măcar o dată la o lună – două. Evident, peste o lună sau două, nu veți mai întâlni puhoi de oameni pe la biserici, care să vină să se spovedească. Pe de altă parte lumea postește. În aceste 40 de zile, plus cele șapte ale acestei săptămâni, lumea chiar a postit. Nu toți, nu toți în fiecare zi, dar putem spune că e un fenomen câtă vreme până și restaurantele din oraș și-au reglat meniul pentru această perioadă.

În oglindă, punem acum ce vedem când ieșim din biserică. Îmi văd căsuța poștală cum se umple zilnic de maculatură cu ofertele magazinelor. Mâncare, băutură, haine, electrocasnice (apropo, niciodată n-am înțeles ce are o sărbătoare mare cu afluxul de cumpărători de electrocasnice), mărunțișuri pentru decorat casa etc. E lesne de observat și că parcările acestor magazine sunt din ce în ce mai ticsite de mașini, pe măsură ce sărbătoarea cea mare a creștinătății se apropie. Același ins care taie din meniu carnea și produsele de origine animală, în perioada asta intră într-o frenezie care, privită de sus, seamănă tare cu o cvasi-labilitate. Fuge în centru să-și ia flori, apoi la magazin pentru ingredientele de prăjituri, apoi la piață după miel, după-amiaza bate covorul și pregătește mâncarea, iar a doua zi o ia de la zero. Pe to parcursul acestei săptămâni programul e încărcat sau foarte încărcat. Fierbe, fuge, n-are timp, e stresat. Dar nu mănâncă nici un gram de carne. Nu contează că postul înseamnă reducerea plăcerilor de zi cu zi, introspecție și orientarea mai abitir către divinitate, nu doar mecanica mestecării legumelor în locul cărnii. Omul nou nu mai sesizează esența. E grăbit și stresat, iar din cauza asta nu mai vede pădurea de copaci.

P.S. V-a împărtășit toate aceste gânduri un agnostic (dintre aceia care în această săptămână nu va călca pragul niciunui supermarket) ce a moderat luni seara o emisiune cu doi preoți, amândoi vorbind voalat și diplomatic în pauzele publicitare despre aceste gânduri. Cel puțin așa am înțeles eu.

Postat de pe data de 20 apr., 2011 in categoria Civism. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 720 ori.

Publica un raspuns