Clasa politică este de departe una din cele mai slabe din istoria României, de la 1918 încoace, exceptând anii comunismului când lipsa pluripartitismului a adus o situație de lipsă și de clasă politică propriu-zisă.
Presa este subordonată, iar cea care nu este subordonată este mercenară (vezi mărturiile lui Stelian Negrea, fost șef al departamentului de investigații de la Antena 3). Cum sugera la un moment dat Aurelian Grama, dacă am avea tăria de caracter ar trebui ca măcar vreo lună de zile să nu mai amintim de nici un politician, în nici un spațiu editorial. Să le dăm liber tuturor, indiferent de culoarea politică. Dar, firește, asta nu e cu putință pentru că nu avem toți această libertate.
Și atunci ce ne facem? Păi câți dintre dumneavoastră ați auzit & folosit două legi: 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și 52/2003 privind transparența decizională. Ce-ar fi dacă 10% din electoratul din România și-ar dezvolta peste noapte simțul civic și ar cere socoteală la Primărie pentru modul în care este cheltuit banul public. Mai apoi s-ar duce, evident nemulțumiți de răspuns (care este obligatoriu de dat prin lege), să ceară lămuriri și de la Curtea de Conturi. Mai apoi de la DNA. Mai apoi de la Curtea de Apel. Mai apoi de la CSM. Mai apoi, de ce nu, de la președintele Traian Băsescu. Iar mai apoi cu tot serialul să bată la ușile televiziunilor. Să pună dosarele astfel întocmite în brațele parlamentarilor (care au program de audiențe). Să scrie Comisiei Europene (căreia i te poți adresa în limba română). Și tot așa. Atât noi, fiecare, individual, dar și sindicatul X, asociația Y, patronatul Z. Repet, nu cred că ar fi nevoie de mai mult de 10% din populația cu drept de vot, mai ales dacă e un 10% din cei care nu merg la vot. Adică exact aceia care pot face diferența.
Democrația (ne)participativă
Clasa politică este de departe una din cele mai slabe din istoria României, de la 1918 încoace, exceptând anii comunismului când lipsa pluripartitismului a adus o situație de lipsă și de clasă politică propriu-zisă.
Presa este subordonată, iar cea care nu este subordonată este mercenară (vezi mărturiile lui Stelian Negrea, fost șef al departamentului de investigații de la Antena 3). Cum sugera la un moment dat Aurelian Grama, dacă am avea tăria de caracter ar trebui ca măcar vreo lună de zile să nu mai amintim de nici un politician, în nici un spațiu editorial. Să le dăm liber tuturor, indiferent de culoarea politică. Dar, firește, asta nu e cu putință pentru că nu avem toți această libertate.
Și atunci ce ne facem? Păi câți dintre dumneavoastră ați auzit & folosit două legi: 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și 52/2003 privind transparența decizională. Ce-ar fi dacă 10% din electoratul din România și-ar dezvolta peste noapte simțul civic și ar cere socoteală la Primărie pentru modul în care este cheltuit banul public. Mai apoi s-ar duce, evident nemulțumiți de răspuns (care este obligatoriu de dat prin lege), să ceară lămuriri și de la Curtea de Conturi. Mai apoi de la DNA. Mai apoi de la Curtea de Apel. Mai apoi de la CSM. Mai apoi, de ce nu, de la președintele Traian Băsescu. Iar mai apoi cu tot serialul să bată la ușile televiziunilor. Să pună dosarele astfel întocmite în brațele parlamentarilor (care au program de audiențe). Să scrie Comisiei Europene (căreia i te poți adresa în limba română). Și tot așa. Atât noi, fiecare, individual, dar și sindicatul X, asociația Y, patronatul Z. Repet, nu cred că ar fi nevoie de mai mult de 10% din populația cu drept de vot, mai ales dacă e un 10% din cei care nu merg la vot. Adică exact aceia care pot face diferența.
