Adică Let’s do it, România! – ediția a doua. Dar mai întâi să vă spun ce-i cu LDIR 2010, prin filtrul personal.
Anul trecut aveam un Opel Astra obosit cu care m-am dus la cartare, împreună cu Vlad, Alex, Mara și Paul. După noi, echipa TVR. Mi-am tăiat un cauciuc la mașină, roata s-a dezumflat instant și eram undeva pe un drum de țară. N-aveam rezerva umflată, cricul vai de capul lui, mașina mai mai să alunece în șanț. Dar am fost norocos. M-am dus cu șoferul TVR înapoi în oraș la prima vulcanizare să vulcanizez rezerva, m-am întors, am ridicat mașina pe cric în timp ce băieții o țineau să nu fugă în șanț, am montat roata și, cu o întârziere de vreo oră – două, am mers la cartare, colegii de la TVR au filmat reportajul și toată lumea a fost mulțumită. Mai puțin cauciucul meu, tăiat fără putința de-a mai fi vulcanizat vreodată.
Ziceam că am fost norocos, pentru că la altă acțiune de cartare, un voluntar și-a rupt în două puntea spate, n-avea echipa TVR pentru asistență și era și mult mai departe de oraș. Habar n-am cum s-a descurcat, dar știu că nu ne-a sunat să se plângă. Alții și-au maltratat tobele și țevile de eșapament prin toate fundăturile județului. Alții s-au dus, numai ei știu cum, zeci de kilometri cu ce-au avut, cu efort și carburant neasigurat de nimeni. Mai apoi am început să ne profesionalizăm nițel, începeam să fim invitați la emisiuni televizate, lucram ceva mai metodic, am filmat cu prieteni actori târgumureșeni și-o cameră de filmat fără pretenții câteva clipuri cu care ne-am dus la festivalul de la Râciu. Am primit o diplomă, însă realmente extraordinar era să vezi reacția tinerilor când auzeau ideea: să faci curățenie în toată țara într-o singură zi. Problemă mare, țară mare, vise mici. Ei bine, uite că noi visam în stil mare. Evident nu ne-a reușit din prima, exact așa cum ne-am propus: să curățăm tot județul Mureș (de dumnealui ne ocupam la modul direct) și să conștientizăm cumva pe semeni că mediul natural nu înseamnă coș de gunoi.Nici măcar moderatorii emisiunilor la care eram invitați nu ne credeau. A fost extrem de obositor și frustrant, iar sentimentele se acutizau pe măsură ce ziua de 25 septembrie 2010 se apropia. Erau o grămadă de necunoscute, o sumedenie de mărunțișuri de reglat, rapoarte de completat etc.
În 25 septembrie lui Vlad și lui Alex le-au sunat telefoanele non-stop. Cam între 10 și 18 n-am putut să vorbesc aproape deloc cu ei, dar ne-am înțeles. Ne-am împărțit sarcinile, ne-au ajutat și Ioana, Iulia, Lore, Adriana, Monica și restul care dădeau o mână de ajutor, o informație și îndrumau sutele de voluntari (credeam eu, când de fapt cifra sărise de 2000). La un moment dat un voluntar a dat peste un obuz. La câteva minute a început să mi se înroșească și mie telefonul. Au apărut probleme cu sacii, apoi cu cei care furau din saci, apoi cu operatorii de salubritate, apoi cu cei care nu găseau mormanele de gunoaie, apoi cu cei care s-au dus și-au găsit mormane bonus și tot așa am ținut-o toată ziua.
În fine, s-a terminat, am tras în gândul meu o linie de bilanț, peste ea am mai tras una în următoarele zile, a venit un amic și-a mai tras una și tot așa. Într-un final am avut cifrele, le-am comparat cu restul colegilor din țară și eram cât de cât mulțumiți. La câteva luni, un prieten bun mi-a pus degetul pe rană și mi-a arătat pas cu pas ceea ce greșisem și oportunitățile pe lângă care trecusem. Am fost nevoit să mai mut încă o dată linia de bilanț. Iar anul acesta când am aflat că proiectul va fi reluat, mi-au trebuit câteva zile să văd dacă mă mai implic. Dar am zis din nou da.
Asta e povestea foarte pe scurt și foarte personală, motiv pentru care poate nici nu e cel mai coerent articol postat aici. Date, cifre, metode și planuri devoalăm mâine, la The Office – Clubul Presei, de la ora 12:00, la conferinta de lansare LDIR 2011.
Lansăm LDIR 2011
Adică Let’s do it, România! – ediția a doua. Dar mai întâi să vă spun ce-i cu LDIR 2010, prin filtrul personal.
Anul trecut aveam un Opel Astra obosit cu care m-am dus la cartare, împreună cu Vlad, Alex, Mara și Paul. După noi, echipa TVR. Mi-am tăiat un cauciuc la mașină, roata s-a dezumflat instant și eram undeva pe un drum de țară. N-aveam rezerva umflată, cricul vai de capul lui, mașina mai mai să alunece în șanț. Dar am fost norocos. M-am dus cu șoferul TVR înapoi în oraș la prima vulcanizare să vulcanizez rezerva, m-am întors, am ridicat mașina pe cric în timp ce băieții o țineau să nu fugă în șanț, am montat roata și, cu o întârziere de vreo oră – două, am mers la cartare, colegii de la TVR au filmat reportajul și toată lumea a fost mulțumită. Mai puțin cauciucul meu, tăiat fără putința de-a mai fi vulcanizat vreodată.
Ziceam că am fost norocos, pentru că la altă acțiune de cartare, un voluntar și-a rupt în două puntea spate, n-avea echipa TVR pentru asistență și era și mult mai departe de oraș. Habar n-am cum s-a descurcat, dar știu că nu ne-a sunat să se plângă. Alții și-au maltratat tobele și țevile de eșapament prin toate fundăturile județului. Alții s-au dus, numai ei știu cum, zeci de kilometri cu ce-au avut, cu efort și carburant neasigurat de nimeni. Mai apoi am început să ne profesionalizăm nițel, începeam să fim invitați la emisiuni televizate, lucram ceva mai metodic, am filmat cu prieteni actori târgumureșeni și-o cameră de filmat fără pretenții câteva clipuri cu care ne-am dus la festivalul de la Râciu. Am primit o diplomă, însă realmente extraordinar era să vezi reacția tinerilor când auzeau ideea: să faci curățenie în toată țara într-o singură zi. Problemă mare, țară mare, vise mici. Ei bine, uite că noi visam în stil mare. Evident nu ne-a reușit din prima, exact așa cum ne-am propus: să curățăm tot județul Mureș (de dumnealui ne ocupam la modul direct) și să conștientizăm cumva pe semeni că mediul natural nu înseamnă coș de gunoi.Nici măcar moderatorii emisiunilor la care eram invitați nu ne credeau. A fost extrem de obositor și frustrant, iar sentimentele se acutizau pe măsură ce ziua de 25 septembrie 2010 se apropia. Erau o grămadă de necunoscute, o sumedenie de mărunțișuri de reglat, rapoarte de completat etc.
În 25 septembrie lui Vlad și lui Alex le-au sunat telefoanele non-stop. Cam între 10 și 18 n-am putut să vorbesc aproape deloc cu ei, dar ne-am înțeles. Ne-am împărțit sarcinile, ne-au ajutat și Ioana, Iulia, Lore, Adriana, Monica și restul care dădeau o mână de ajutor, o informație și îndrumau sutele de voluntari (credeam eu, când de fapt cifra sărise de 2000). La un moment dat un voluntar a dat peste un obuz. La câteva minute a început să mi se înroșească și mie telefonul. Au apărut probleme cu sacii, apoi cu cei care furau din saci, apoi cu operatorii de salubritate, apoi cu cei care nu găseau mormanele de gunoaie, apoi cu cei care s-au dus și-au găsit mormane bonus și tot așa am ținut-o toată ziua.
În fine, s-a terminat, am tras în gândul meu o linie de bilanț, peste ea am mai tras una în următoarele zile, a venit un amic și-a mai tras una și tot așa. Într-un final am avut cifrele, le-am comparat cu restul colegilor din țară și eram cât de cât mulțumiți. La câteva luni, un prieten bun mi-a pus degetul pe rană și mi-a arătat pas cu pas ceea ce greșisem și oportunitățile pe lângă care trecusem. Am fost nevoit să mai mut încă o dată linia de bilanț. Iar anul acesta când am aflat că proiectul va fi reluat, mi-au trebuit câteva zile să văd dacă mă mai implic. Dar am zis din nou da.
Asta e povestea foarte pe scurt și foarte personală, motiv pentru care poate nici nu e cel mai coerent articol postat aici. Date, cifre, metode și planuri devoalăm mâine, la The Office – Clubul Presei, de la ora 12:00, la conferinta de lansare LDIR 2011.
