Preview_Jacqui_Banaszynski-transfer_ro-09oct-9734dd

Un adevărat elogiu adus poveștii, ca ritual inițiatic și soluție salvatoare, au articulat, cu naturalețe și rafinament, dar și cu o elegantă subtilitate, invitații primei zile a conferinței The Power of Storytelling pe care a organizat-o, la București, publicația Decât o Revistă (susținuți de parteneri culturali și sponsori puternici, de la Departamentul de Stat American la Ambasada Marii Britanii la București și de la Orange România la REEA). E o probă de curaj, în primul rând, de convingere lăuntrică și devoțiune radicală, să afirmi cu atâta încredere supremația poveștii într-o lume în care senzația dominantă e aceea a dezarticulării și golirii de sens a tuturor fundamentelor solide ale existenței, o lume postmodernă în a cărei definiție un teoretician literar ca Ihab Hassan includea tocmai „the death of narrative” („moartea narațiunii”).
Impresia frapantă pe care o produc prestigioșii jurnaliști americani reuniți de Cristian Lupșa (artizanul și vizionarul revistei DoR, întors cu un concept de scriere narativă de la studiile sale în Statele Unite și decis să facă posibil dialogul dintre lumea culturală românească și cea a foștilor lui profesori de peste ocean) e aceea că ei trăiesc efectiv în suprarealitatea Poveștii cu majusculă, într-o mistică fabuloasă ce încă mai permite comutarea datelor realității concrete în tărâmul imaginației creatoare și al ficțiunii compensatoare. Acolo unde lumea reală e neîndestulătoare sau nedreaptă, acolo unde vederea omului comun, obosită de jocul suprafețelor, refuză să vadă în profunzime, acolo unde prejudecățile artificiale sau automatismele de gândire secătuiesc adevărul lucrurilor sau condamnă abuziv la ignorare oameni și fenomene, narațiunea, povestirea creatoare a cărei suveranitate în lumea scrisului o proclamă deopotrivă Jacqui Banaszynski, Chris Jones, Mike Sager, Starlee Kine sau Travis Fox (pentru a-i enumera doar pe vorbitorii de vineri) mai are forța de a reinstaura echilibrul, logica, frumusețea coruptă.
Spun „mai are” fiindcă jurnalismul narativ (sintagma prin care storytellingul, conceptul promovat de americani, ar putea probabil circula cel mai veridic în spațiul de dezbatere românesc) pare aproape neverosimil într-un spațiu jurnalistic ca cel de la noi, unde tronează, imperturbabilă parcă, obsesia pentru faptul senzațional, pentru dezvăluirile distrugătoare, pentru lumea de carton a vedetelor efemere, pentru scandal și promiscuitate etc. Un spațiu al unei prese obsedate de puterea politică (căreia i se aliază visând să o uzurpe și devenind părtașă, iremediabil, la corupție și decădere morală). Unde nimeni nu mai intră din convingere în misiunea socială a scrisului, în sensul lui salvator ci, din contră, pentru a participa la lupta oarbă cu toată lumea. Pentru a căra și încasa pumni și picioare, pentru a urla mai tare decât ceilalți. Sincer, nu văd nimic în comun între poetica aceasta suavă, a poveștii jurnalistice care visează, printr-un reportaj de grație, de pildă, să schimbe realitatea, modul de a gândi și a acționa al semenilor (pe care o profesează grupul de jurnaliști americani invitați de DoR la București) și apucăturile instinctive, aparent incurabile, ale presei de la noi. Cu excepția câtorva editorialiști talentați (dar singuratici, cum e cazul lui Petre Barbu), aproape că lipsesc, în mass-media românească, jurnaliștii capabili (sau interesați) să scrie narativ, să creeze povești despre realitatea pe care o investighează.
Spre deosebire de ei, fiecare dintre vorbitorii de la The Power of Storytelling este, el însuși, o poveste vie, precum, într-un roman fermecător, era Povestașul lui Mario Vargas Llosa. Aceasta înseamnă că fiecare discurs despre rolul și puterile poveștii pleacă, pentru ei, de la reflecția asupra propriei existențe, poetica scrisului fiind în fond una autospeculativă. Astfel, Jacqui Banaszynski își începe abrupt conferința cu niște tușe grave, vorbind unui public fără îndoială surprins de frustețea confesiunii despre moartea și ultimii ani de viață ai mamei ei, chinuită de demență senilă și pe care jurnalista și-o amintește revenită, din pricina bolii, la o vârstă psihică preșcolară, încercând, în repetate rânduri, să fugă acasă, la ferma bunicilor, într-o fantasmă așadar a unui trecut aparent pierdut pentru totdeauna. Nu e de mirare că, în fața tragediei teribile a pierderii memoriei unei vieți, Banaszynski ne propune „the obituary” (necrologul) ca „the ultimate story, the final and complete story of somebody’s life” (povestea capital[, povestea ultimă și întreagă a vieții cuiva). Firește că e vorba aici de o confesiune cu sens conceptual – scrisul ar trebui, ne somează practic vorbitoare, să aibă această putere reconstitutivă, această capacitate mistică de a regenera memoria pierdută a lucrurilor. Astfel încât „telling stories means closing the distance” – o foarte izbutită formulare: a spune povești înseamnă a închide distanța. De unde – conclude jurnalista – povestea e evident una dintre nevoile esențiale ale omului și nu doar că nu va avea vreodată un sfârșit ci va continua să fie scrisă chiar și atunci când omul va coloniza alte planete.
Perfect convergentă acestui concept confesiv-salvator al poveștii e și intervenția lui Chris Jones, poate cel mai dezinhibat și firesc dintre vorbitori. Jones ne vorbește despre satisfacția radicală pe care a trăit-o când, ca paramedic, a salvat un om de la moarte și pornește de la constatarea că, în raport cu importanța unui asemenea act salvator, jurnalismul pare o îndeletnicire inutilă (pentru care ai putea opta doar fiindcă îți permite confortul trezirii la orice oră a zilei). Și totuși, oricât de „egoist” pare scrisul jurnalistic, el se colorează treptat cu afectivitatea și subiectivitatea celui care scrie, devenind astfel uman și autentic („objectivity to me seems like a strange and crazy idea, like asking someone to be a robot!” / „mie obiectivitatea mi se pare o idee stranie și nebună, ca și cum ai cere cuiva să fie un robot!”, exclamă jurnalistul american). Continuând sugestia lui Jacqui Banaszynski, profilele realizate de jurnalist îi par lui Jones niște „necroloage ale unor oameni vii”, iar scrisul are o valoroasă funcție de expiere – îi salvează pe cei vii de spectrul morții (de aici un exemplu al unui articol scris de Jones despre trupul unui soldat ucis pe front, întors acasă, în sânul familiei). E, jurnalismul acesta creator, un mod poetic de a opune literatura „realității mai grele” („the harder reality”) dar și o soluție de a reafirma încrederea în lucrurile importante, într-o lume în care internetul produce, spune Jones, dubiul generalizat asupra a orice („on the Internet you doubt everything”). Scrisul ar fi, deci, abilitatea de „a vedea ceva ce te face să crezi din nou”.
Nu mai puțin incitantă e intervenția lui Mike Sager, care pleacă de la prejudecățile de tip rasial și afișează, pe videoproiector, o tulburătoare imagine a unui bărbat grizonat, îmbrăcat militărește și arborând salutul nazist. Și Sager pleacă, în tot ceea ce spune, din propria experiență existențială, amintindu-și episoade din istoria recentă a Americii marcate de intoleranță, dar și modul controversat în care era el însuși perceput din punct de vedere etnic și social. Din fericire, tezele extremiste, intolerante, abuziv-rasiste care au întunecat secolul trecut, pot fi contracarate de puterea scrisului de a produce frumos. Credința lui Sager pare să vină direct din conceptul clasic de frumos al lui Aristotel – o credință în capacitatea esteticului de a învinge falsitatea prejudecăților și a clișeelor sociale. Memorabil, jurnalistul vorbește despre „moștenirile încântătoare ale amestecului genetic” pe care le constituie, de fapt, metișii, îndelung demonizați și excluși până nu demult de viziunile puriste ale societății occidentale. La fel de memorabilă e și mica teorie a „constelațiilor de realitate” pe care și le generează și în care aleg să existe oamenii în anumite segmente ale istoriei lor. Sunt constelații, realități subiective, matrici intersectante, intercomunicante, fără îndoială, iar rolul jurnalismului e, în acest caz, unul mediator, catalizator al întâlnirii fericite.
Cu doi dintre seducătorii invitați de la conferința bucureșteană a DoR-ului avem șansa de a ne întâlni mâine, 10 octombrie, începând cu ora 9, în Aula Magna a celei mai mari universități de stat târgumureșene – Universitatea Petru Maior. E vorba despre Jacqui Banaszynski și Alex Tizon, cărora li se va alătura jurnalista târgumureșeană Sorina Bota, realizatoarea unui proiect de documentare construite pe aceeași poetică a narațiunii creatoare – Povești din Translivania. În plus, al doilea episod al seriei, dedicat unui personaj emblematic, Popa Pătru, va fi proiectat în premieră în a doua parte a evenimentului de mâine.

Dumitru-Mircea BUDA

Puterea și frumusețea tainică a poveștii

Preview_Jacqui_Banaszynski-transfer_ro-09oct-9734dd

Un adevărat elogiu adus poveștii, ca ritual inițiatic și soluție salvatoare, au articulat, cu naturalețe și rafinament, dar și cu o elegantă subtilitate, invitații primei zile a conferinței The Power of Storytelling pe care a organizat-o, la București, publicația Decât o Revistă (susținuți de parteneri culturali și sponsori puternici, de la Departamentul de Stat American la Ambasada Marii Britanii la București și de la Orange România la REEA). E o probă de curaj, în primul rând, de convingere lăuntrică și devoțiune radicală, să afirmi cu atâta încredere supremația poveștii într-o lume în care senzația dominantă e aceea a dezarticulării și golirii de sens a tuturor fundamentelor solide ale existenței, o lume postmodernă în a cărei definiție un teoretician literar ca Ihab Hassan includea tocmai „the death of narrative” („moartea narațiunii”).
Impresia frapantă pe care o produc prestigioșii jurnaliști americani reuniți de Cristian Lupșa (artizanul și vizionarul revistei DoR, întors cu un concept de scriere narativă de la studiile sale în Statele Unite și decis să facă posibil dialogul dintre lumea culturală românească și cea a foștilor lui profesori de peste ocean) e aceea că ei trăiesc efectiv în suprarealitatea Poveștii cu majusculă, într-o mistică fabuloasă ce încă mai permite comutarea datelor realității concrete în tărâmul imaginației creatoare și al ficțiunii compensatoare. Acolo unde lumea reală e neîndestulătoare sau nedreaptă, acolo unde vederea omului comun, obosită de jocul suprafețelor, refuză să vadă în profunzime, acolo unde prejudecățile artificiale sau automatismele de gândire secătuiesc adevărul lucrurilor sau condamnă abuziv la ignorare oameni și fenomene, narațiunea, povestirea creatoare a cărei suveranitate în lumea scrisului o proclamă deopotrivă Jacqui Banaszynski, Chris Jones, Mike Sager, Starlee Kine sau Travis Fox (pentru a-i enumera doar pe vorbitorii de vineri) mai are forța de a reinstaura echilibrul, logica, frumusețea coruptă.
Spun „mai are” fiindcă jurnalismul narativ (sintagma prin care storytellingul, conceptul promovat de americani, ar putea probabil circula cel mai veridic în spațiul de dezbatere românesc) pare aproape neverosimil într-un spațiu jurnalistic ca cel de la noi, unde tronează, imperturbabilă parcă, obsesia pentru faptul senzațional, pentru dezvăluirile distrugătoare, pentru lumea de carton a vedetelor efemere, pentru scandal și promiscuitate etc. Un spațiu al unei prese obsedate de puterea politică (căreia i se aliază visând să o uzurpe și devenind părtașă, iremediabil, la corupție și decădere morală). Unde nimeni nu mai intră din convingere în misiunea socială a scrisului, în sensul lui salvator ci, din contră, pentru a participa la lupta oarbă cu toată lumea. Pentru a căra și încasa pumni și picioare, pentru a urla mai tare decât ceilalți. Sincer, nu văd nimic în comun între poetica aceasta suavă, a poveștii jurnalistice care visează, printr-un reportaj de grație, de pildă, să schimbe realitatea, modul de a gândi și a acționa al semenilor (pe care o profesează grupul de jurnaliști americani invitați de DoR la București) și apucăturile instinctive, aparent incurabile, ale presei de la noi. Cu excepția câtorva editorialiști talentați (dar singuratici, cum e cazul lui Petre Barbu), aproape că lipsesc, în mass-media românească, jurnaliștii capabili (sau interesați) să scrie narativ, să creeze povești despre realitatea pe care o investighează.
Spre deosebire de ei, fiecare dintre vorbitorii de la The Power of Storytelling este, el însuși, o poveste vie, precum, într-un roman fermecător, era Povestașul lui Mario Vargas Llosa. Aceasta înseamnă că fiecare discurs despre rolul și puterile poveștii pleacă, pentru ei, de la reflecția asupra propriei existențe, poetica scrisului fiind în fond una autospeculativă. Astfel, Jacqui Banaszynski își începe abrupt conferința cu niște tușe grave, vorbind unui public fără îndoială surprins de frustețea confesiunii despre moartea și ultimii ani de viață ai mamei ei, chinuită de demență senilă și pe care jurnalista și-o amintește revenită, din pricina bolii, la o vârstă psihică preșcolară, încercând, în repetate rânduri, să fugă acasă, la ferma bunicilor, într-o fantasmă așadar a unui trecut aparent pierdut pentru totdeauna. Nu e de mirare că, în fața tragediei teribile a pierderii memoriei unei vieți, Banaszynski ne propune „the obituary” (necrologul) ca „the ultimate story, the final and complete story of somebody’s life” (povestea capital[, povestea ultimă și întreagă a vieții cuiva). Firește că e vorba aici de o confesiune cu sens conceptual – scrisul ar trebui, ne somează practic vorbitoare, să aibă această putere reconstitutivă, această capacitate mistică de a regenera memoria pierdută a lucrurilor. Astfel încât „telling stories means closing the distance” – o foarte izbutită formulare: a spune povești înseamnă a închide distanța. De unde – conclude jurnalista – povestea e evident una dintre nevoile esențiale ale omului și nu doar că nu va avea vreodată un sfârșit ci va continua să fie scrisă chiar și atunci când omul va coloniza alte planete.
Perfect convergentă acestui concept confesiv-salvator al poveștii e și intervenția lui Chris Jones, poate cel mai dezinhibat și firesc dintre vorbitori. Jones ne vorbește despre satisfacția radicală pe care a trăit-o când, ca paramedic, a salvat un om de la moarte și pornește de la constatarea că, în raport cu importanța unui asemenea act salvator, jurnalismul pare o îndeletnicire inutilă (pentru care ai putea opta doar fiindcă îți permite confortul trezirii la orice oră a zilei). Și totuși, oricât de „egoist” pare scrisul jurnalistic, el se colorează treptat cu afectivitatea și subiectivitatea celui care scrie, devenind astfel uman și autentic („objectivity to me seems like a strange and crazy idea, like asking someone to be a robot!” / „mie obiectivitatea mi se pare o idee stranie și nebună, ca și cum ai cere cuiva să fie un robot!”, exclamă jurnalistul american). Continuând sugestia lui Jacqui Banaszynski, profilele realizate de jurnalist îi par lui Jones niște „necroloage ale unor oameni vii”, iar scrisul are o valoroasă funcție de expiere – îi salvează pe cei vii de spectrul morții (de aici un exemplu al unui articol scris de Jones despre trupul unui soldat ucis pe front, întors acasă, în sânul familiei). E, jurnalismul acesta creator, un mod poetic de a opune literatura „realității mai grele” („the harder reality”) dar și o soluție de a reafirma încrederea în lucrurile importante, într-o lume în care internetul produce, spune Jones, dubiul generalizat asupra a orice („on the Internet you doubt everything”). Scrisul ar fi, deci, abilitatea de „a vedea ceva ce te face să crezi din nou”.
Nu mai puțin incitantă e intervenția lui Mike Sager, care pleacă de la prejudecățile de tip rasial și afișează, pe videoproiector, o tulburătoare imagine a unui bărbat grizonat, îmbrăcat militărește și arborând salutul nazist. Și Sager pleacă, în tot ceea ce spune, din propria experiență existențială, amintindu-și episoade din istoria recentă a Americii marcate de intoleranță, dar și modul controversat în care era el însuși perceput din punct de vedere etnic și social. Din fericire, tezele extremiste, intolerante, abuziv-rasiste care au întunecat secolul trecut, pot fi contracarate de puterea scrisului de a produce frumos. Credința lui Sager pare să vină direct din conceptul clasic de frumos al lui Aristotel – o credință în capacitatea esteticului de a învinge falsitatea prejudecăților și a clișeelor sociale. Memorabil, jurnalistul vorbește despre „moștenirile încântătoare ale amestecului genetic” pe care le constituie, de fapt, metișii, îndelung demonizați și excluși până nu demult de viziunile puriste ale societății occidentale. La fel de memorabilă e și mica teorie a „constelațiilor de realitate” pe care și le generează și în care aleg să existe oamenii în anumite segmente ale istoriei lor. Sunt constelații, realități subiective, matrici intersectante, intercomunicante, fără îndoială, iar rolul jurnalismului e, în acest caz, unul mediator, catalizator al întâlnirii fericite.
Cu doi dintre seducătorii invitați de la conferința bucureșteană a DoR-ului avem șansa de a ne întâlni mâine, 10 octombrie, începând cu ora 9, în Aula Magna a celei mai mari universități de stat târgumureșene – Universitatea Petru Maior. E vorba despre Jacqui Banaszynski și Alex Tizon, cărora li se va alătura jurnalista târgumureșeană Sorina Bota, realizatoarea unui proiect de documentare construite pe aceeași poetică a narațiunii creatoare – Povești din Translivania. În plus, al doilea episod al seriei, dedicat unui personaj emblematic, Popa Pătru, va fi proiectat în premieră în a doua parte a evenimentului de mâine.

Dumitru-Mircea BUDA

Postat de pe data de 9 oct., 2012 in categoria Civism, Conditia Jurnalistului, Cultură, Divertisment, Educație, Evenimente, Opinii, Studenți. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 6,540 ori.

Publica un raspuns