Sunt oripilat. Şi probabil şi voi, cei care citiţi aceste rânduri veţi fi. Pentru că în România am impresia că s-a ajuns la sfârşit. Şi în trecut s-a scris aproape orice şi s-a citit pe sărite. Şi Eminescu a avut poezii satirice şi ofensatoare despre adversarii săi. Despre rudele unora dintre ei. Însă ceea ce mi-a fost dat să citesc zilele astea parcă depăşeşte orice limite. „Operele” unui membru al Uniunii Scriitorilor din România, Mihai Gălăţanu, care, în opinia mea, demonstrează, o dată în plus, că în România orice este posibil. Iată câteva exemple din scrierile lui Mihai Gălăţanu, considerat de Alex Ştefănescu un adevărat „Paganini al poeziei”, în fapt, un personaj care reuşeşte să arunce arta creaţiei poetice în haznaua frustrărilor sale de natură sexuală.
„Îmi scriu numele pe toate femeile care trec pe stradă/ Pizdele mamelor lor de iele, căca-m-aş în lift, ce mişto sunt toate/ Şi eu le-aş bea din anus/ Să n-arunce cineva cu bombe artizanale/ În anusul lor fâşneţ/ Să nu cadă grenade în incinta găoazei ei dulci şi să facă 13-15 între flocii ei” (Mihail Gălăţanu – O, când trece ea pe stradă)
sau
„Căca-m-aş pe mine pe stradă, ce ţâţe ai, fă Patrie,/ O noapte cu tine, Patrie, şi apoi să mor!/ Între ţâţele tale, fă Patrie, fă Fefeleago, vreau să ejaculez/ Gâfâie şi tu un pic, fă Patrie, ca să mă exciţi,/ Dă-ţi şi tu Tricoloru jos de pe tine/ Să-ţi ginim bulanele goale/ Ha? Aşa e mai bine?/ Sau vrei să ţi-o bag mai adânc?/ O, Patrie, ce unsă intră în tine!/ Ah, Patrie!, ah!… Aaah!… Aaaaaah!… Iuuuuh!/ Mai dă un pic din ***, fă Patrie! Vreau să simt găoaza ta dulce!/ Fă Patrie, mai ridică un pic fusta/ Ah ce *** ai/ Fă Patrie, ai un *** ca un magnet!/ Ce dinţi ai cu care mi-ai muşca şi coaiele, fă Patrie, când eşti în călduri! Eşti curvă, ai pizdulice la spate, mai spre fund, ca tătăroaicele!” (Mihail Gălăţanu – O noapte cu tine şi apoi să mor).
Ei, ce părere aveţi?! Texte de genul ăsta are “scriitorul” multe, publicate prin cărţi apreciate de critica literară din România, însă eu nu am putut reda mai mult. M-a cuprins aşa, o lehamite şi totodată o jenă faţă de mine însumi. Dar şi faţă de Patria asta pe care ar trebui să o respectăm fiecare din noi. N-are patria nici o vină că unul e olog, că altul fură pentru el şi gaşca lui, sau că unii vor să o vândă la talcioc. Iar apoi, dacă reluăm obsesiile acestui “scriitor”, membru al Uniunii Scriitorilor (Uniune în care intră doar “valorile”, iar cei respinşi nu primesc nici cea mai mică explicaţie) nu putem decât să ne gândim cu teamă că la orice pas mamele, copiii, soţiile sau surorile noastre pot pica pradă unui obsedat care, atunci când nu se va mai putea mulţumi cu a-şi curge frustrările în versuri, ar putea tăbărî asupra lor fără nici o jenă…
Stupefacţia-mi e cu atât mai mare cu cât, citind înşiruirea de versuri de mai sus într-o revistă literară am avut ocazia de a afla că, potrivit criticii literare de la noi, acest specimen ar putea ajunge în cărţile de literatură de pe băncile şcolilor. Şi atunci, atunci la ce să ne aşteptăm? Oare chiar a ajuns gândirea noastră la un aşa grad de pervertire?! Oare am ajuns la margine?
Eu cred totuşi că mai avem o şansă. Însă cum România un pera a avut în anii comunismului literatura de sertar, cum scriitori buni au pactizat cu comuniştii pentru un kil de carne în plus la raţia săptămânală, cred că şansa noastră este de fapt un îi “valorile” aranjate de unul sau altul, ci în noi înşine…
România, pe centura „scriitorilor”
Sunt oripilat. Şi probabil şi voi, cei care citiţi aceste rânduri veţi fi. Pentru că în România am impresia că s-a ajuns la sfârşit. Şi în trecut s-a scris aproape orice şi s-a citit pe sărite. Şi Eminescu a avut poezii satirice şi ofensatoare despre adversarii săi. Despre rudele unora dintre ei. Însă ceea ce mi-a fost dat să citesc zilele astea parcă depăşeşte orice limite. „Operele” unui membru al Uniunii Scriitorilor din România, Mihai Gălăţanu, care, în opinia mea, demonstrează, o dată în plus, că în România orice este posibil. Iată câteva exemple din scrierile lui Mihai Gălăţanu, considerat de Alex Ştefănescu un adevărat „Paganini al poeziei”, în fapt, un personaj care reuşeşte să arunce arta creaţiei poetice în haznaua frustrărilor sale de natură sexuală.
„Îmi scriu numele pe toate femeile care trec pe stradă/ Pizdele mamelor lor de iele, căca-m-aş în lift, ce mişto sunt toate/ Şi eu le-aş bea din anus/ Să n-arunce cineva cu bombe artizanale/ În anusul lor fâşneţ/ Să nu cadă grenade în incinta găoazei ei dulci şi să facă 13-15 între flocii ei” (Mihail Gălăţanu – O, când trece ea pe stradă)
sau
„Căca-m-aş pe mine pe stradă, ce ţâţe ai, fă Patrie,/ O noapte cu tine, Patrie, şi apoi să mor!/ Între ţâţele tale, fă Patrie, fă Fefeleago, vreau să ejaculez/ Gâfâie şi tu un pic, fă Patrie, ca să mă exciţi,/ Dă-ţi şi tu Tricoloru jos de pe tine/ Să-ţi ginim bulanele goale/ Ha? Aşa e mai bine?/ Sau vrei să ţi-o bag mai adânc?/ O, Patrie, ce unsă intră în tine!/ Ah, Patrie!, ah!… Aaah!… Aaaaaah!… Iuuuuh!/ Mai dă un pic din ***, fă Patrie! Vreau să simt găoaza ta dulce!/ Fă Patrie, mai ridică un pic fusta/ Ah ce *** ai/ Fă Patrie, ai un *** ca un magnet!/ Ce dinţi ai cu care mi-ai muşca şi coaiele, fă Patrie, când eşti în călduri! Eşti curvă, ai pizdulice la spate, mai spre fund, ca tătăroaicele!” (Mihail Gălăţanu – O noapte cu tine şi apoi să mor).
Ei, ce părere aveţi?! Texte de genul ăsta are “scriitorul” multe, publicate prin cărţi apreciate de critica literară din România, însă eu nu am putut reda mai mult. M-a cuprins aşa, o lehamite şi totodată o jenă faţă de mine însumi. Dar şi faţă de Patria asta pe care ar trebui să o respectăm fiecare din noi. N-are patria nici o vină că unul e olog, că altul fură pentru el şi gaşca lui, sau că unii vor să o vândă la talcioc. Iar apoi, dacă reluăm obsesiile acestui “scriitor”, membru al Uniunii Scriitorilor (Uniune în care intră doar “valorile”, iar cei respinşi nu primesc nici cea mai mică explicaţie) nu putem decât să ne gândim cu teamă că la orice pas mamele, copiii, soţiile sau surorile noastre pot pica pradă unui obsedat care, atunci când nu se va mai putea mulţumi cu a-şi curge frustrările în versuri, ar putea tăbărî asupra lor fără nici o jenă…
Stupefacţia-mi e cu atât mai mare cu cât, citind înşiruirea de versuri de mai sus într-o revistă literară am avut ocazia de a afla că, potrivit criticii literare de la noi, acest specimen ar putea ajunge în cărţile de literatură de pe băncile şcolilor. Şi atunci, atunci la ce să ne aşteptăm? Oare chiar a ajuns gândirea noastră la un aşa grad de pervertire?! Oare am ajuns la margine?
Eu cred totuşi că mai avem o şansă. Însă cum România un pera a avut în anii comunismului literatura de sertar, cum scriitori buni au pactizat cu comuniştii pentru un kil de carne în plus la raţia săptămânală, cred că şansa noastră este de fapt un îi “valorile” aranjate de unul sau altul, ci în noi înşine…
