Acum câţiva ani mergeam destul de des la spectacolele lui. Nu se chiar îngrămădea lumea, dar nici nu prea scădea numărul publicului sub jumătatea numărului de scaune. Nu erau puse în scenă şi jucate chiar cele mai spectaculoase texte, dar nici nu puteai spune că mergi chiar degeaba. La fel cum sunt astăzi, ageamiu şi total neavizat, eram şi atunci. Doar că atunci ceva mai tare. Dar, una peste alta, era undeva la o limită a bunului-simţ. Şi a lor, şi a noastră, a spectatorilor.
Între timp am dat de teatrul alternativ, de neconvenţional, de alt tip de dramaturgie, de altă punere în scenă, de altceva. Şi nu m-am mai prea dus la Naţional. Totuşi, am încercat de vreo două-trei ori ş-am rămas cu un gust amar. Publicul s-a subţiat considerabil. La ultima reprezentaţie la care am fost numărul spectatorilor concura cu cel al actorilor de pe scenă. Din sala mare, ca să iasă bine în evidenţă comicul involuntar al situaţiei, iar ultima dată când am încercat să mă duc, noi cei vreo 15 spectatori veniţi, am fost anunţaţi că spectacolul va fi reprogramat din lipsă de public, iar banii ne vor fi returnaţi. Din nou comic involuntar.
Şi am mai întrebat prin stânga, prin dreapta, ca să aflu că de fapt domnul Vlad Rădescu, pe care eu mi-l închipuiam ca un om de ispravă care va anima puţin activitatea prăfuită de la Naţional, nu face mai nimic. Plăteşte pe un domn regizor Victor Frunză de vreo jumătate de an, pe nişte sume de ordinul zecilor de mii de euro, pentru ca un produs finit încă nici în ziua de azi să nu fie disponibil şi publicului. Aud că sunt actori care nu joacă, dar sunt plătiţi. Aud că fermentează o nemulţumire, dar nimeni n-are coloană ca „miticii” bucureşteni care i-au forţat mâna aceluiaşi domn Rădescu să se retragă de la Nottara. Aud că se pot sifona bani frumoşi de la stat şi din decoruri şi că poate asta e explicaţia reumatismului cultural de la Naţional. M-am pus pe iscodit ş-am făcut un interviu cu domnul Rădescu, pe care am reuşit să-l enervez. Acelaşi interviu l-a iritat şi pe semnatarul anonimei ce bântuia prin oraş acum câteva luni. Actorii, regizorii şi restul angajaţilor încă tac. Sau dacă nu tac, vorbesc, dar numai pe la colţuri.
Aud c-a fost prin control Curtea de Conturi (aici transparenţa e opacă rău de tot, deci n-am nădejde să ajung la concluzii dacă nu se lasă cu proces în instanţă). Că fostul director şi-a achiziţionat un Jaguar de câteva zeci de mii de euro (uşor de verificat). Că s-au rărit ieşirile Teatrului în Europa şi-n ţară (de asemenea uşor de verificat). Că numărul premierelor e anemic tare (de-a dreptul evident). Că maghiarii de la Trupa Tompa Miklos (ceva mai productivi şi mai căutaţi de public) ar vrea să se despartă de românii, care nu fac altceva decât să-i tragă-n spate. Ş-atunci am făcut şi un interviu cu semnatarul anonimei, să aduc problemele mai în faţă, mai la suprafaţă. Nimic. Nici un feed-back, nici o tresărire-n public, nici o reacţie. Oricum azi mâine tragem cortina că vine vara şi s-a mai isprăvit o stagiune. Timpul trece, leafa merge, aşteptăm toamna. Aşteptăm, că altceva n-avem ce face şi, cine ştie, poate prin toamnă se vor înfăptui nişte minuni. Că doar aşa ne place să gândim. Sau poate să ne minţim.
El National
Acum câţiva ani mergeam destul de des la spectacolele lui. Nu se chiar îngrămădea lumea, dar nici nu prea scădea numărul publicului sub jumătatea numărului de scaune. Nu erau puse în scenă şi jucate chiar cele mai spectaculoase texte, dar nici nu puteai spune că mergi chiar degeaba. La fel cum sunt astăzi, ageamiu şi total neavizat, eram şi atunci. Doar că atunci ceva mai tare. Dar, una peste alta, era undeva la o limită a bunului-simţ. Şi a lor, şi a noastră, a spectatorilor.
Între timp am dat de teatrul alternativ, de neconvenţional, de alt tip de dramaturgie, de altă punere în scenă, de altceva. Şi nu m-am mai prea dus la Naţional. Totuşi, am încercat de vreo două-trei ori ş-am rămas cu un gust amar. Publicul s-a subţiat considerabil. La ultima reprezentaţie la care am fost numărul spectatorilor concura cu cel al actorilor de pe scenă. Din sala mare, ca să iasă bine în evidenţă comicul involuntar al situaţiei, iar ultima dată când am încercat să mă duc, noi cei vreo 15 spectatori veniţi, am fost anunţaţi că spectacolul va fi reprogramat din lipsă de public, iar banii ne vor fi returnaţi. Din nou comic involuntar.
Şi am mai întrebat prin stânga, prin dreapta, ca să aflu că de fapt domnul Vlad Rădescu, pe care eu mi-l închipuiam ca un om de ispravă care va anima puţin activitatea prăfuită de la Naţional, nu face mai nimic. Plăteşte pe un domn regizor Victor Frunză de vreo jumătate de an, pe nişte sume de ordinul zecilor de mii de euro, pentru ca un produs finit încă nici în ziua de azi să nu fie disponibil şi publicului. Aud că sunt actori care nu joacă, dar sunt plătiţi. Aud că fermentează o nemulţumire, dar nimeni n-are coloană ca „miticii” bucureşteni care i-au forţat mâna aceluiaşi domn Rădescu să se retragă de la Nottara. Aud că se pot sifona bani frumoşi de la stat şi din decoruri şi că poate asta e explicaţia reumatismului cultural de la Naţional. M-am pus pe iscodit ş-am făcut un interviu cu domnul Rădescu, pe care am reuşit să-l enervez. Acelaşi interviu l-a iritat şi pe semnatarul anonimei ce bântuia prin oraş acum câteva luni. Actorii, regizorii şi restul angajaţilor încă tac. Sau dacă nu tac, vorbesc, dar numai pe la colţuri.
Aud c-a fost prin control Curtea de Conturi (aici transparenţa e opacă rău de tot, deci n-am nădejde să ajung la concluzii dacă nu se lasă cu proces în instanţă). Că fostul director şi-a achiziţionat un Jaguar de câteva zeci de mii de euro (uşor de verificat). Că s-au rărit ieşirile Teatrului în Europa şi-n ţară (de asemenea uşor de verificat). Că numărul premierelor e anemic tare (de-a dreptul evident). Că maghiarii de la Trupa Tompa Miklos (ceva mai productivi şi mai căutaţi de public) ar vrea să se despartă de românii, care nu fac altceva decât să-i tragă-n spate. Ş-atunci am făcut şi un interviu cu semnatarul anonimei, să aduc problemele mai în faţă, mai la suprafaţă. Nimic. Nici un feed-back, nici o tresărire-n public, nici o reacţie. Oricum azi mâine tragem cortina că vine vara şi s-a mai isprăvit o stagiune. Timpul trece, leafa merge, aşteptăm toamna. Aşteptăm, că altceva n-avem ce face şi, cine ştie, poate prin toamnă se vor înfăptui nişte minuni. Că doar aşa ne place să gândim. Sau poate să ne minţim.
