Despre morți numai de bine, c-așa zice vorba. Tâmpită vorbă și mai ales ipocrită, că și Mihai Chițac s-a stins, dar n-am auzit să fie făcut maestru, demiurg, semi-zeitate și alte cele ca Adrian Păunescu, pentru că la el vreau să mă refer.
Nu-l consider o valoare din rândul acelora care merită depuși la Ateneul Român și nu l-am considerat nici când a fost în viață. De ce? Pentru că am eu ce am cu oamenii care au susținut vechiul regim. Iar pe domnul Păunescu îl asimilez acestei categorii. Să zicem că aici e vorba despre interpretări. Bun, primesc! Bine, zeu să fie, întâiul poet al neamului. Dar de ce mi se repetă chestia asta de trei zile încoace neîncetat și nu mi se spune și despre creația lui propagandistică, despre poezia care făcea cultul personalității lui Ceaușescu? Asta mă enervează de fapt cel mai mult: că nu sunt lăsat să gândesc singur și mi se impune ideea că domnia sa a fost un maestru. Prea puțini s-au oprit la poziția domnului Tismăneanu în această chestiune, care domn Tismăneanu era foarte căutat la modul cel mai onest și politicos de aceleași televiziuni de fiecare dată când era vorba despre vreo temă anti-comunistă. Nici un ins mai tânăr n-am văzut să aprecieze eventual articolul lui Mihnea Blidariu de aici, care mi se pare foarte pertinent. De fapt, ca să fiu sincer, nicăieri la televizor n-am văzut vreo abordare realmente din ambele unghiuri, o dezbatere cu argumente pro și contra. Am văzut o penibilă mitizare total subiectivă a unui scriitor patriot, dar și patriotard. Iar genul acesta se pare că prinde bine.
Totuși, în ultimii ani mi-am dat seama că nu există alb și negru în stare pură. Că de fapt în realitate jalonăm printre nuanțe de gri, mai închise sau mai deschise. Așa că am luat să citesc poezii de Păunescu, pe care, recunosc, nu mă prea înghesuisem să le lecturez când era în viață. Ieri am citit zeci de poezi ale defunctului. Repet, tot după opinia mea, nu sunt cine știe ce, dar la fel de adevărat e că nu sunt eu în măsură să le cântăresc. N-am văzut una care să mă impresionezecu adevărat. Am văzut câteva bunicele și o grămadă de vorbe în rime.
Ca să închei, până la urmă cel mai mult m-a enervat spectacolul în sine, chiar dacă n-am ranchiună față de personaj. Așadar postarea de față, pe alocuri cam nehotărâtă, luați-o ca pe un simplu îndemn la cugetare. Singur, în intimitate, fiecare cu mintea, principiile și propria cultură generală. Nu mai luați de-a gata miturile create de niște inși dintr-un ecran. Citiți-l pe Păunescu și abia apoi faceți zeu din el. Ș-atunci, chiar dacă nu voi fi de acord cu voi, vă voi respecta opinia la modul cel mai sincer.
Odă ori n-o dă
Despre morți numai de bine, c-așa zice vorba. Tâmpită vorbă și mai ales ipocrită, că și Mihai Chițac s-a stins, dar n-am auzit să fie făcut maestru, demiurg, semi-zeitate și alte cele ca Adrian Păunescu, pentru că la el vreau să mă refer.
Nu-l consider o valoare din rândul acelora care merită depuși la Ateneul Român și nu l-am considerat nici când a fost în viață. De ce? Pentru că am eu ce am cu oamenii care au susținut vechiul regim. Iar pe domnul Păunescu îl asimilez acestei categorii. Să zicem că aici e vorba despre interpretări. Bun, primesc! Bine, zeu să fie, întâiul poet al neamului. Dar de ce mi se repetă chestia asta de trei zile încoace neîncetat și nu mi se spune și despre creația lui propagandistică, despre poezia care făcea cultul personalității lui Ceaușescu? Asta mă enervează de fapt cel mai mult: că nu sunt lăsat să gândesc singur și mi se impune ideea că domnia sa a fost un maestru. Prea puțini s-au oprit la poziția domnului Tismăneanu în această chestiune, care domn Tismăneanu era foarte căutat la modul cel mai onest și politicos de aceleași televiziuni de fiecare dată când era vorba despre vreo temă anti-comunistă. Nici un ins mai tânăr n-am văzut să aprecieze eventual articolul lui Mihnea Blidariu de aici, care mi se pare foarte pertinent. De fapt, ca să fiu sincer, nicăieri la televizor n-am văzut vreo abordare realmente din ambele unghiuri, o dezbatere cu argumente pro și contra. Am văzut o penibilă mitizare total subiectivă a unui scriitor patriot, dar și patriotard. Iar genul acesta se pare că prinde bine.
Totuși, în ultimii ani mi-am dat seama că nu există alb și negru în stare pură. Că de fapt în realitate jalonăm printre nuanțe de gri, mai închise sau mai deschise. Așa că am luat să citesc poezii de Păunescu, pe care, recunosc, nu mă prea înghesuisem să le lecturez când era în viață. Ieri am citit zeci de poezi ale defunctului. Repet, tot după opinia mea, nu sunt cine știe ce, dar la fel de adevărat e că nu sunt eu în măsură să le cântăresc. N-am văzut una care să mă impresionezecu adevărat. Am văzut câteva bunicele și o grămadă de vorbe în rime.
Ca să închei, până la urmă cel mai mult m-a enervat spectacolul în sine, chiar dacă n-am ranchiună față de personaj. Așadar postarea de față, pe alocuri cam nehotărâtă, luați-o ca pe un simplu îndemn la cugetare. Singur, în intimitate, fiecare cu mintea, principiile și propria cultură generală. Nu mai luați de-a gata miturile create de niște inși dintr-un ecran. Citiți-l pe Păunescu și abia apoi faceți zeu din el. Ș-atunci, chiar dacă nu voi fi de acord cu voi, vă voi respecta opinia la modul cel mai sincer.
