Am avut fericitul prilej săptămâna trecută să văd o seamă întreagă de spectacole de teatru, aici la Tîrgu-Mureș și unul la Cluj. Am început joi și vineri cu patru spectacole văzute din cele 12 produse de studenții mureșeni, sibieni și clujeni în cadrul proiectului european derulat de Teatru 74 împreună cu facultățile de teatru din cele trei orașe reședință de județ. Mi-au fost recomandate cam cele mai bune patru spectacole din cele 12, din mai multe guri, așa că am cules crema mini-festivalului. Spectacole bunicele, bune, unele către foarte bune. Curate, oneste, cu actorie preponderent bună și foarte bună. Spectacole pline de idei. Un suflu nou, adus de studenți sau masteranzi, deci implicit având în conținut și stângăcii de începători. Cu toate acestea, n-am ieșit de la nici unul din cele patru spectacole dezamăgit. A fost exact așa cum mă așteptam sau mai bine.
Sâmbătă am mers la Cluj să văd Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică. Exact ca și numele, spectacolul pus în scenă de incomodul Radu Afrim pe scena Teatrului Național din Cluj este lung. Extrem de lung, dacă e să ne luăm după cele aproape trei ore (fără pauză) în care regizorul și-a propus să te țină în scaun. Și te ține. Chiar dacă se simte că e „tras de păr”, chiar dacă lumea criticii teatrale spune că nu e tocmai cel mai reușit spectacol al regizorului (la mine a fost primul, deci n-am termen de comparație), chiar dacă unii actori duc mai greu rolul până la capăt, chiar dacă textul nu e unul grozav, spectacolul e altceva. E total altceva față de tot ce-am văzut la Tîrgu-Mureș în ultimii ani. Are prospețime, are idei, are apropiere față de public, e gândit, e construit. Simți ca ins care stă în scaun că ți se adresează, că ești invitat să gândești cu ajutorul imaginilor de pe scenă. Simți că trebuie să rumegi ceea ce vezi.
Revin acasă și mă duc aseară și la Zorba grecul, care a avut vineri premiera la Teatrul Național din Tîrgu-Mureș, în regia lui Sorin Misirianțu. O carte, un film, un nume mare Zorba ăsta. Mă așteptam la multe și am ieșit total dezamăgit. Nu m-a incitat, nu m-a mișcat, nu m-a pus pe gânduri… nimic. Observați desigur că nu sunt un priceput prea mare într-ale teatrului, nu stăpânesc termeni, concepte, principii și alte cele după care se ghidează scenografia, regia, ori jocul actoricesc. Dar am ieșit dezamăgit. M-am plictisit cumplit, ca în multe alte dăți la Naționalul târgumureșean. Și simțeam că n-a fost musai vina actorilor care au dat viață personajelor.
Nu intru mai mult în detalii, dar îmi permit să vă fac o recomandare. Dacă sunteți iubitori de teatru și vreți să vedeți spectacole bunicele sau bune mergeți în spațiile mici din Tîrgu-Mureș, gustați din prospețimea teatrului alternativ mureșean, iar dacă vreți să vedeți spectacole mari, pe scene mari, faceți bine și dați o fugă până la Cluj sau Sibiu. După o astfel de experiență veți înțelege de ce Teatrul Național din Tîrgu-Mureș se află atât de tare afundat într-un con de umbră.
P.S. Ca acum să n-o lungesc excesiv, mâine voi scrie câteva rânduri și despre impresia mea legată de publicul care are acces la spectacole multe și bune față de publicul care are acces la spectacole multe, majoritatea proaste.
Teatrul lor vs. teatrul nostru
Am avut fericitul prilej săptămâna trecută să văd o seamă întreagă de spectacole de teatru, aici la Tîrgu-Mureș și unul la Cluj. Am început joi și vineri cu patru spectacole văzute din cele 12 produse de studenții mureșeni, sibieni și clujeni în cadrul proiectului european derulat de Teatru 74 împreună cu facultățile de teatru din cele trei orașe reședință de județ. Mi-au fost recomandate cam cele mai bune patru spectacole din cele 12, din mai multe guri, așa că am cules crema mini-festivalului. Spectacole bunicele, bune, unele către foarte bune. Curate, oneste, cu actorie preponderent bună și foarte bună. Spectacole pline de idei. Un suflu nou, adus de studenți sau masteranzi, deci implicit având în conținut și stângăcii de începători. Cu toate acestea, n-am ieșit de la nici unul din cele patru spectacole dezamăgit. A fost exact așa cum mă așteptam sau mai bine.
Sâmbătă am mers la Cluj să văd Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică. Exact ca și numele, spectacolul pus în scenă de incomodul Radu Afrim pe scena Teatrului Național din Cluj este lung. Extrem de lung, dacă e să ne luăm după cele aproape trei ore (fără pauză) în care regizorul și-a propus să te țină în scaun. Și te ține. Chiar dacă se simte că e „tras de păr”, chiar dacă lumea criticii teatrale spune că nu e tocmai cel mai reușit spectacol al regizorului (la mine a fost primul, deci n-am termen de comparație), chiar dacă unii actori duc mai greu rolul până la capăt, chiar dacă textul nu e unul grozav, spectacolul e altceva. E total altceva față de tot ce-am văzut la Tîrgu-Mureș în ultimii ani. Are prospețime, are idei, are apropiere față de public, e gândit, e construit. Simți ca ins care stă în scaun că ți se adresează, că ești invitat să gândești cu ajutorul imaginilor de pe scenă. Simți că trebuie să rumegi ceea ce vezi.
Revin acasă și mă duc aseară și la Zorba grecul, care a avut vineri premiera la Teatrul Național din Tîrgu-Mureș, în regia lui Sorin Misirianțu. O carte, un film, un nume mare Zorba ăsta. Mă așteptam la multe și am ieșit total dezamăgit. Nu m-a incitat, nu m-a mișcat, nu m-a pus pe gânduri… nimic. Observați desigur că nu sunt un priceput prea mare într-ale teatrului, nu stăpânesc termeni, concepte, principii și alte cele după care se ghidează scenografia, regia, ori jocul actoricesc. Dar am ieșit dezamăgit. M-am plictisit cumplit, ca în multe alte dăți la Naționalul târgumureșean. Și simțeam că n-a fost musai vina actorilor care au dat viață personajelor.
Nu intru mai mult în detalii, dar îmi permit să vă fac o recomandare. Dacă sunteți iubitori de teatru și vreți să vedeți spectacole bunicele sau bune mergeți în spațiile mici din Tîrgu-Mureș, gustați din prospețimea teatrului alternativ mureșean, iar dacă vreți să vedeți spectacole mari, pe scene mari, faceți bine și dați o fugă până la Cluj sau Sibiu. După o astfel de experiență veți înțelege de ce Teatrul Național din Tîrgu-Mureș se află atât de tare afundat într-un con de umbră.
P.S. Ca acum să n-o lungesc excesiv, mâine voi scrie câteva rânduri și despre impresia mea legată de publicul care are acces la spectacole multe și bune față de publicul care are acces la spectacole multe, majoritatea proaste.
