Debarasat de ideologizările excesive din anii totalitarismului comunist, „Anna Karenina” e romanul unei drame general-umane, egal – prin veridicitatea şi forţa caracterelor, prin minuţiozitatea detaliilor şi prin construcţia sa complexă – cu orice alt mare roman al citadinizării din secolul al XIX-lea, dezbătând în termenii situaţiilor existenţiale concrete conflictul dintre individ şi normele artificiale ale lumii în care trăieşte. Ceea ce urmăreşte Tolstoi e o complicată dialectică a iubirii, sentiment care, desigur, e cel mai pasibil de a fi denaturat sub efectul poncifelor de etică ale societăţii. În „Anna Karenina” iubirea e un fenomen dezabsolutizat, profanat prin intruziunea unui sistem de cauzalităţi specifice înaltei societăţi. Îi lipseşte tocmai spontaneitatea, instinctul, pasiunea, iraţionalitatea, într-un cuvânt autenticitatea. E falsificat prin rutină şi funcţionează în subsidiarul unor raţiuni sociale, a intereselor burgheze. Această cenzură, care neutralizează sentimentul iubirii, domesticindu-i şi reducându-i dialectica la convenţie, e acceptată şi asumată implicit de toate personajele ca o fatalitate implacabilă, de parcă orice răzvrătire ar produce un dezechilibru cosmic cu urmări apocaliptice. Nimeni, deci, nu calcă în lături de la normă, nimeni nu pune serios la îndoială obligaţiile sociale şi nu încearcă să sfideze, în numele instinctelor genuine, ordinea prestabilită a lucrurilor. Nimeni în afară de Anna.
Dragostea în vremea Contelui Tolstoi (I)
Debarasat de ideologizările excesive din anii totalitarismului comunist, „Anna Karenina” e romanul unei drame general-umane, egal – prin veridicitatea şi forţa caracterelor, prin minuţiozitatea detaliilor şi prin construcţia sa complexă – cu orice alt mare roman al citadinizării din secolul al XIX-lea, dezbătând în termenii situaţiilor existenţiale concrete conflictul dintre individ şi normele artificiale ale lumii în care trăieşte. Ceea ce urmăreşte Tolstoi e o complicată dialectică a iubirii, sentiment care, desigur, e cel mai pasibil de a fi denaturat sub efectul poncifelor de etică ale societăţii. În „Anna Karenina” iubirea e un fenomen dezabsolutizat, profanat prin intruziunea unui sistem de cauzalităţi specifice înaltei societăţi. Îi lipseşte tocmai spontaneitatea, instinctul, pasiunea, iraţionalitatea, într-un cuvânt autenticitatea. E falsificat prin rutină şi funcţionează în subsidiarul unor raţiuni sociale, a intereselor burgheze. Această cenzură, care neutralizează sentimentul iubirii, domesticindu-i şi reducându-i dialectica la convenţie, e acceptată şi asumată implicit de toate personajele ca o fatalitate implacabilă, de parcă orice răzvrătire ar produce un dezechilibru cosmic cu urmări apocaliptice. Nimeni, deci, nu calcă în lături de la normă, nimeni nu pune serios la îndoială obligaţiile sociale şi nu încearcă să sfideze, în numele instinctelor genuine, ordinea prestabilită a lucrurilor. Nimeni în afară de Anna.
