După cum există mai multe nuanţe de maroniu și tonuri de sepia cu mai mult roșu sau mai mult galben, la fel există cărţi şi cărţi, dar mai ales autori sau … autoare. Există cărţi pe care le deschizi şi, încet-încet, te vâri în universul lor. Există însă cărţi pe care le deschizi şi simţi pe neaşteptate cum ceva metalic îţi despică ţeasta, liniştită până atunci, şi-ţi toarnă cuvinte (care nici măcar nu au nevoie de majuscule la începutul propoziţiei pentru a-şi amplifica semnificaţiile) care ajung direct în sânge, fără nici măcar o curbă a drumului şi care îţi picură picantul din ele, iar senzaţia de iute, amestecată cu nepregătirea, te fac să sorbi fiecare pagină şi să-ţi doreşti, paradoxal, să nu se mai termine ceva ce îţi chinuie sângele ce picură din ţeasta despicată de ceva-ul metalic. Involuntar, nedorit şi deloc visat, stau imprimate în codul nostru genetic prejudecăţi ce adeseori se transformă în principii (codul nostru genetic aka. codul familial genetic, codul de naţie genetic, codul de castă – castă a femeilor – genetic). Pe cele din urmă Elfriede Jelinek, câştigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură (2004), le aşează frust, rece, fără menajamente și cât se poate de direct-tăios în romanul Amantele. Prejudecăţi-principii de care încerci să scapi; prejudecăţi-principii pe care nu le suporţi şi care îţi repugnă, dar care, fiindcă sunt prejudecăţi-principii imprimate genetic, nu le poţi ocoli şi, mai devreme sau mai târziu, îşi scot capul urât şi pestilenţial din ascunzişul lor ce poartă sângele în vene.

“Fiecare şi-a încleştat dinţii în trupul celuilalt şi sălăşluieşte acolo ca un vandal, trăieşte şi se hrăneşte din el, asta se numeşte o simbioză.”

Citește tot>>

Amantele – Elfriede Jelinek

După cum există mai multe nuanţe de maroniu și tonuri de sepia cu mai mult roșu sau mai mult galben, la fel există cărţi şi cărţi, dar mai ales autori sau … autoare. Există cărţi pe care le deschizi şi, încet-încet, te vâri în universul lor. Există însă cărţi pe care le deschizi şi simţi pe neaşteptate cum ceva metalic îţi despică ţeasta, liniştită până atunci, şi-ţi toarnă cuvinte (care nici măcar nu au nevoie de majuscule la începutul propoziţiei pentru a-şi amplifica semnificaţiile) care ajung direct în sânge, fără nici măcar o curbă a drumului şi care îţi picură picantul din ele, iar senzaţia de iute, amestecată cu nepregătirea, te fac să sorbi fiecare pagină şi să-ţi doreşti, paradoxal, să nu se mai termine ceva ce îţi chinuie sângele ce picură din ţeasta despicată de ceva-ul metalic. Involuntar, nedorit şi deloc visat, stau imprimate în codul nostru genetic prejudecăţi ce adeseori se transformă în principii (codul nostru genetic aka. codul familial genetic, codul de naţie genetic, codul de castă – castă a femeilor – genetic). Pe cele din urmă Elfriede Jelinek, câştigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură (2004), le aşează frust, rece, fără menajamente și cât se poate de direct-tăios în romanul Amantele. Prejudecăţi-principii de care încerci să scapi; prejudecăţi-principii pe care nu le suporţi şi care îţi repugnă, dar care, fiindcă sunt prejudecăţi-principii imprimate genetic, nu le poţi ocoli şi, mai devreme sau mai târziu, îşi scot capul urât şi pestilenţial din ascunzişul lor ce poartă sângele în vene.

“Fiecare şi-a încleştat dinţii în trupul celuilalt şi sălăşluieşte acolo ca un vandal, trăieşte şi se hrăneşte din el, asta se numeşte o simbioză.”

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 434 ori.

Publica un raspuns