Noul roman al lui Dan Lungu deghizează, în aparenţa unei aventuri minimaliste prin conştiinţa şi lumea unui protagonist pus să înfrunte consecinţele despărţirii de iubită, o cartografie aproximativă a credinţei şi o tatonare a experienţei religioase. Sau, mai exact, a posibilităţii existenţei acestora (dacă a mai rămas ceva din ele) pentru individul contemporan. O temă care, chiar şi în enunţ, devine de îndată suficient de presantă pentru a necesita negocieri şi precauţii. Prima măsură pe care Dan Lungu o ia şi este, de altfel, aceea de a o scufunda în subtext, supraveghindu-i cu metodă pulsaţiile în tectonica epicului.

Ca multe dintre romanele ultimilor ani, Cum să uiţi o femeie e o carte scrisă pe osatura unei iniţieri,mizând pe improbabilitate şi relativizare. Andi, jurnalistul rutinat şi impasibil, jemanfişist şi hâtru, pare, în primele cadre ale romanului, un conspect riguros al anti-eroului tipic mizerabilist, periferic şi antisocial, cu o psihologie rudimentară dinamizată ici-colo de o patologie nostalgică şi frustrată. Dar proximitatea acestui stereotip e strict polemică în cazul lui Dan Lungu, care pune, de fapt, la cale, o metamorfoză subtilă, al cărei potenţial energetic alimentează întregul roman.

Mai degrabă decât un exerciţiu de exorcizare a memoriei unei relaţii sentimentale, romanul e cronica acceptării, a împăcării cu fatalitatea despărţirii şi cu demonii propriei conştiinţe.  Iar undeva în planul destinal al acestor tribulaţii e inserat prospectul unei dimensiuni religioase. Titlul însuşi e înşelător, pentru că pare didactic-comercial când, în fond, nu e decât retoric, sugerând imposibilitatea. Uitarea nu e opţiune pentru că despărţirea în sine ţine de absurd, orice explicaţie fiind inutilă, aşa cum sugerează, pe finalul romanului, un personaj întâlnit de Andi la o terasă. Până una-alta însă, ea este o ruptură în ordinea lucrurilor, o anomalie ce crează discontinutiate şi incoerenţă. Iar efectele sunt vizibile aproape instantaneu în existenţa protagonistului, pentru care un efect de domino e declanşat de faptul că e părăsit de Marga, cum o numeşte Dan Lungu pe eroina absentă (căreia romanul îi aparţine în egală măsură) .

Citește tot>>

Being Andi

Noul roman al lui Dan Lungu deghizează, în aparenţa unei aventuri minimaliste prin conştiinţa şi lumea unui protagonist pus să înfrunte consecinţele despărţirii de iubită, o cartografie aproximativă a credinţei şi o tatonare a experienţei religioase. Sau, mai exact, a posibilităţii existenţei acestora (dacă a mai rămas ceva din ele) pentru individul contemporan. O temă care, chiar şi în enunţ, devine de îndată suficient de presantă pentru a necesita negocieri şi precauţii. Prima măsură pe care Dan Lungu o ia şi este, de altfel, aceea de a o scufunda în subtext, supraveghindu-i cu metodă pulsaţiile în tectonica epicului.

Ca multe dintre romanele ultimilor ani, Cum să uiţi o femeie e o carte scrisă pe osatura unei iniţieri,mizând pe improbabilitate şi relativizare. Andi, jurnalistul rutinat şi impasibil, jemanfişist şi hâtru, pare, în primele cadre ale romanului, un conspect riguros al anti-eroului tipic mizerabilist, periferic şi antisocial, cu o psihologie rudimentară dinamizată ici-colo de o patologie nostalgică şi frustrată. Dar proximitatea acestui stereotip e strict polemică în cazul lui Dan Lungu, care pune, de fapt, la cale, o metamorfoză subtilă, al cărei potenţial energetic alimentează întregul roman.

Mai degrabă decât un exerciţiu de exorcizare a memoriei unei relaţii sentimentale, romanul e cronica acceptării, a împăcării cu fatalitatea despărţirii şi cu demonii propriei conştiinţe.  Iar undeva în planul destinal al acestor tribulaţii e inserat prospectul unei dimensiuni religioase. Titlul însuşi e înşelător, pentru că pare didactic-comercial când, în fond, nu e decât retoric, sugerând imposibilitatea. Uitarea nu e opţiune pentru că despărţirea în sine ţine de absurd, orice explicaţie fiind inutilă, aşa cum sugerează, pe finalul romanului, un personaj întâlnit de Andi la o terasă. Până una-alta însă, ea este o ruptură în ordinea lucrurilor, o anomalie ce crează discontinutiate şi incoerenţă. Iar efectele sunt vizibile aproape instantaneu în existenţa protagonistului, pentru care un efect de domino e declanşat de faptul că e părăsit de Marga, cum o numeşte Dan Lungu pe eroina absentă (căreia romanul îi aparţine în egală măsură) .

Citește tot>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Recenzii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 132 ori.

Publica un raspuns