M-am hotărât să revăd, într-un răgaz de dupa-amiază ploioasă, Filantropica lui Nae Caranfil. Dintre toţi, mi-era dor de Maestrul Dinică, vrând să-l revăd în grozăvia malefică a personajului pe care-l  face să fie hiperreal şi, prin asta, înspăimântător de familiar spectatorului – Pavel Puiuţ, acel mastermind  diabolic din miezul filmului.
Probabil că, inconştient, voiam să mă conving de vitalitatea transcendentă, de sorţii de imortalitate ai unui caracter de celuloid, tocmai în zilele în care Gheorghe Dinică – actorul trece la cele Sfinte.  Văzând de la un capăt la celălalt filmul, la 7 ani după lansare, mi-am dat mai degrabă seama cât de mult m-am schimbat eu însumi, înregistrând diferenţele. Aproape că mi s-a părut alt film, mult mai tragic, mai acut în pasajele lui simbolice şi mult mai traumatic în zonele de umor negru, rafinat, pe care le traversează scenariul.
În esenţă, Filantropica e o poveste orfică, vorbind într-un dialect de un lirism pe alocuri extatic despre alienare, disperare, tentaţii şi consecinţele unor pacturi infernale. Purtându-şi eroul central, profesorul de literatură română Ovidiu Gorea (un Mircea Diaconu căruia-i reuşeşte de minune un rol schismatic, între maladiile obsesive ale scrisului şi fantasmele erotico-mondene) pe calea sigură a decăderii morale – filmul inversează subtil polarităţile şi converteşte declinul într-o iniţiere într-un soi de puritate secretă, indicibilă.

Citește tot articolul>>

Filantropul total

M-am hotărât să revăd, într-un răgaz de dupa-amiază ploioasă, Filantropica lui Nae Caranfil. Dintre toţi, mi-era dor de Maestrul Dinică, vrând să-l revăd în grozăvia malefică a personajului pe care-l  face să fie hiperreal şi, prin asta, înspăimântător de familiar spectatorului – Pavel Puiuţ, acel mastermind  diabolic din miezul filmului.
Probabil că, inconştient, voiam să mă conving de vitalitatea transcendentă, de sorţii de imortalitate ai unui caracter de celuloid, tocmai în zilele în care Gheorghe Dinică – actorul trece la cele Sfinte.  Văzând de la un capăt la celălalt filmul, la 7 ani după lansare, mi-am dat mai degrabă seama cât de mult m-am schimbat eu însumi, înregistrând diferenţele. Aproape că mi s-a părut alt film, mult mai tragic, mai acut în pasajele lui simbolice şi mult mai traumatic în zonele de umor negru, rafinat, pe care le traversează scenariul.
În esenţă, Filantropica e o poveste orfică, vorbind într-un dialect de un lirism pe alocuri extatic despre alienare, disperare, tentaţii şi consecinţele unor pacturi infernale. Purtându-şi eroul central, profesorul de literatură română Ovidiu Gorea (un Mircea Diaconu căruia-i reuşeşte de minune un rol schismatic, între maladiile obsesive ale scrisului şi fantasmele erotico-mondene) pe calea sigură a decăderii morale – filmul inversează subtil polarităţile şi converteşte declinul într-o iniţiere într-un soi de puritate secretă, indicibilă.

Citește tot articolul>>

Postat de pe data de 12 apr., 2010 in categoria Opinii. Poti urmari comentariile acestui articol prin RSS 2.0. Acest articol a fost vizualizat de 136 ori.

Publica un raspuns